Întrebare biblică din 1 Ioan
Î: În 1 Ioan 1, care a fost motivul principal pentru care a fost scrisă 1 Ioan?
R: Ioan a scris împotriva celor care încercau să rătăcească oamenii: proto-gnosticii libertini care negau venirea lui Isus în trup. La fel, Tertulian, scriind în 207/208 d.Hr., a spus că a fost împotriva anticriștilor, precum marcionii, în lucrarea „Împotriva lui Marcion”, cartea 3, capitolul 8, pagina 327. Cu toate acestea, unii oameni din zilele noastre nu sunt de acord, așa că iată patru părți pentru o analiză aprofundată.
Explicit: Cea mai simplă soluție ar fi să-l întrebăm pe Ioan. Iată ce a spus el despre motivul pentru care a scris.
a. Ca bucuria noastră să fie desăvârșită. 1 Ioan 1:4. Ioan discută, de asemenea, despre desăvârșirea în iubirea lui Dumnezeu în 1 Ioan4:12 , 17, 18.
b. Pentru ca noi să nu păcătuim. 1 Ioan 2:1
c. O poruncă atât veche, cât și nouă. (să-i iubim pe ceilalți) 1 Ioan 2:7-8
d. Scris celor care Îl cunosc pe Dumnezeu, cărora le-au fost iertate păcatele și care l-au biruit pe cel rău. 1 Ioan 2:12-14, și celor care cunosc adevărul. 1 Ioan 2:21
e. Ioan scrie despre cei care încearcă să rătăcească poporul lui Dumnezeu. 1 Ioan 2:26
f. Scrisoare adresată credincioșilor, pentru ca ei să știe că au viața veșnică. 1 Ioan 5:13. Conform NIV Study Bible, p. 1908, 1 Ioan folosește cuvântul „a ști” de 42 de ori.
Observați că motivele pe care le dă Ioan merg de la general la specific. Punctele a și c stabilesc contextul general pentru ceea ce va spune Ioan. Punctul d nu este atât un motiv pentru care Ioan scrie, cât mai degrabă o reamintire a motivului pentru care Ioan le scrie. Orice ar susține cineva că este ideea principală a 1 Ioan, aceasta ar trebui să se raporteze la ceea ce Ioan susține că sunt ideile principale ale 1 Ioan, în special punctele b, e și f.
Absolut: Din cele 104 versete, iată o prezentare a principalelor teme care acoperă 90% din versete. Acestea sunt, aparent, punctele principale pe care Ioan le-a subliniat.
|
Ascultați de poruncile lui Dumnezeu și nu păcătuiți (29½ versete) 1:5-7; 2:1,3-8,15-17,28-29; 3:3-9,22½,23½,24; 5:2-4,16½,17-19,21 |
|
Credeți în Isus și nu în minciuni (23 de versete) 2:18-27; 4:1,4-6; 5:5,13,20 |
|
Experimentați-L pe Hristos, care a venit în trup (15½ versete) 1:1-3; 2:13-14; 4:2-3,9½, 12-19 |
|
Trebuie să ne iubim unii pe alții (16 versete) 2:9-11; 3:10½, 11-15, 16½, 17,23½; 4:7-8,11,20-21; 5:1,2½ |
Nu suntem fără păcat, dar Dumnezeu ne iartă păcatele (6 versete)1:8-10; 2:2,12; 4:10 |
|
Cereți și veți primi de la El (4 versete) 3:22½; 5:14-15, 16½ |
|
Versete care se referă în mod specific la Vechiul Testament, evrei, iudaizatori, legalism și jertfe. (0 versete) |
Comparativ: Aspecte comune ale epistolelor 1, 2 și 3 Ioan
a. Feriți-vă de înșelători care neagă venirea lui Isus în trup. 1 Ioan 2:18-19,26; 4:1-3; 2 Ioan 7
b. Bucuria să fie deplină. 1 Ioan 1:4; 2 Ioan 4,12; 3 Ioan 3
c. Adevărul 2 Ioan 1-4; 3 Ioan 1, 3, 4, 8, 12
d. Umblați în iubire și adevăr.
e. Ar fi multe de scris, dar doresc să vorbesc față în față, în loc să folosesc pana și cerneala. 2 Ioan 12, 3 Ioan 13
Î: În 1 Ioan 1, cine erau gnosticii?
R: Gnosticismul era un grup de erezii care doreau să amestece gândirea greacă fantezistă cu creștinismul. Gnosticii nu sunt menționați în mod specific în 1 Ioan. Toți gnosticii credeau în ființe fanteziste asemănătoare lui Dumnezeu și credeau că Hristos era doar una dintre ele. Ei credeau că Dumnezeul Vechiului și al Noului Testament erau diferiți, iar Dumnezeul Vechiului Testament era rău sau, cel puțin, nechibzuit și rătăcit. Gnosticii acceptau Evangheliile, dar respingeau majoritatea sau toate scrierile lui Pavel. Ei aveau scrieri suplimentare, care variau. Existau două tipuri de gnostici: libertini și asceti. Toți gnosticii susțineau că trupul fizic nu contează, ci doar cunoașterea spirituală ezoterică. Gnosticii libertini au ajuns la concluzia că era în regulă să păcătuiești cât doreai cu trupul. Gnosticii asceti au ajuns la concluzia că ar trebui să fii celibatar, să nu te căsătorești niciodată și să-ți tratezi trupul cu asprime.
Ca o paranteză, secta gnostică bazilidiană îl venera pe „Abrasay” ca zeitate supremă. Se considera că incantarea cuvântului „abrasadabra” avea puteri magice; acesta a fost ulterior denaturat în „abracadabra”, un cuvânt fără sens folosit astăzi de magicieni. Aceste informații sunt preluate de pe www.worldwidewords.org.
Ar părea foarte rezonabil ca 1 Ioan să se adreseze gnosticilor, cu excepția unui singur lucru: gnosticismul nu s-a dezvoltat pe deplin decât 50-100 de ani mai târziu. Cu toate acestea, proto-gnosticismul era răspândit pe atunci, iar Eusebiu menționează că Ioan a întâlnit proto-gnosticismul în persoana ereticului Cerinthus. Astfel, mulți cred că 1 Ioan a fost scris în mare parte pentru a combate proto-gnosticismul. Vezi întrebarea anterioară pentru mai multe detalii. Pentru mai multe referințe privind erezia gnosticismului, consultați discuția despre 2 Ioan 7.
Î: În 1 Ioan, este adevărat că Ioan își scrie toate lucrările inspirate având în minte un singur eretic, pe Cerinthus gnosticul, așa cum a susținut un catolic?
R: Ioan îl cunoștea pe Cerinthus, dar acesta nu era gnostic, deși existau similitudini în ceea ce privește credința. Iată câteva informații despre Cerinthus, apoi despre gnostici.
Cerinthus a fost un eretic timpuriu care ar putea fi numit un proto-gnostic. Istoricul bisericesc Eusebiu relatează că Policarp, un ucenic al apostolului Ioan, a spus următoarele despre Ioan. „Și sunt unii care au auzit de la el că Ioan, ucenicul Domnului, mergând să se scalde la Efes și văzându-l pe Cerinthus înăuntru, a ieșit în fugă din baie fără să se scalde, strigând: «Să fugim, ca nu cumva să se prăbușească chiar și baia, pentru că dușmanul adevărului se află înăuntru.»”
Scriitorul bisericesc Irineu (182-188 d.Hr.) a scris împotriva lui Cerinthus. Iată ce a spus Irineu în lucrarea sa *Împotriva ereziilor*, cartea 1, capitolul 26, paginile 351-352.
„Cerinthus, la rândul său, un om educat în înțelepciunea egiptenilor, învăța că lumea nu a fost creată de zeul primordial, ci de o anumită Putere departe de acesta și la distanță de acea Principate care este supremă asupra universului, și care nu-L cunoaște pe Cel care este mai presus de toate. El îl prezenta pe Iisus ca nefiind născut dintr-o fecioară, ci ca fiind fiul lui Iosif și al Mariei, conform cursului obișnuit al nașterii umane, deși era totuși mai drept, mai chibzuit și mai înțelept decât ceilalți oameni. Mai mult, după botezul său, Hristos a coborât asupra lui sub forma unui porumbel de la Stăpânul Suprem, iar atunci el l-a proclamat pe Tatăl necunoscut și a săvârșit minuni. Dar, în cele din urmă, Hristos s-a despărțit de Iisus, iar atunci Iisus a suferit și a înviat, în timp ce Hristos a rămas impasibil, întrucât era o ființă spirituală.” [Secțiunile următoare vorbesc despre alte grupuri, ebioniții, apoi despre Cerdo și, în final, despre Marcion.]
Cerinthus avea în comun cu unii gnostici convingerea că Creatorul lumii era o ființă diferită de Dumnezeul Suprem, că Hristos și Iisus erau diferiți și că Hristos a coborât asupra lui Iisus. Cu toate acestea, un alt eretic pe care îl discută Irineu este Marcion, iar gnosticii proveneau, în general, de la Marcion, nu de la Cerinthus.
Cerinthus, Marcion și gnosticii în general au ajuns probabil la unele dintre concluziile lor deoarece cultura lor greacă îi învăța că Dumnezeu nu putea avea emoții sau să fie afectat [emoțional] de creația Sa în vreun fel. Platon învăța că existau două lumi: lumea inferioară, ceea ce noi numim realitate, și lumea superioară a idealurilor. Prin urmare, nu este surprinzător că unele dintre aceste concepții eretice au apărut de mai multe ori, întrucât proveneau din aceeași sursă comună a filosofiei grecești.
Gnosticii nu erau, de fapt, un singur grup, ci peste 30 de grupuri diferite. Mulți gnostici credeau că ar trebui să ducă o viață frugală, ascetică și să nu se căsătorească niciodată, în timp ce mulți alții credeau că poți trăi așa cum simți, întrucât trupul oricum nu conta. Gnosticismul nu a ajuns la deplină înflorire (ca o buruiană) decât mult după moartea lui Ioan, dar credințele proto-gnostice existau deja pe vremea lui Ioan.
Ca o paranteză, nu am citit nicăieri că Cerinthus sau gnosticii ar fi avut vreo viziune particulară asupra Cinei Domnului, asupra instituției fizice a bisericii, asupra faptului că mântuirea se obține numai prin credință, asupra sacramentelor sau asupra naturii ierarhice a bisericii.
A spune că ei credeau că păcatele sunt cu adevărat șterse este fals, deoarece ei nu credeau că există păcat, în același sens în care Biblia vorbește despre păcat.
Este fals să spunem că tot ce a scris Ioan era îndreptat împotriva lui Cerinthus, din cel puțin trei motive.
1. Deși Ioan se gândea cu siguranță la eretici în 1 Ioan, el era împotriva tuturor celor care negau că Iisus Hristos a venit în trup sau negau că credincioșii ar trebui să ducă o viață sfântă. Ioan nu s-a limitat în niciun fel doar la Cerinthus, ci a spus mai degrabă că „... mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume...” (1 Ioan 4:1)
2. Afirmația catolicilor că toate scrierile lui Ioan erau îndreptate împotriva unui singur eretic, sau chiar a mai multor eretici, reduce toată bogăția scrierilor lui Ioan la un singur aspect minor. Dacă ar trebui să reduci tot ce a scris Ioan la un singur punct, atunci acel punct este credința că Isus este Fiul unic al lui Dumnezeu, nu credința împotriva lui Cerinthus. Mai mult, deși este adevărat că 1 Ioan a fost scris în primul rând pentru a ne feri de „mulți profeți mincinoși”, 3 Ioan a avut alte accente, inclusiv liderul bisericesc care semăna dezbinare, Diotrephes.
3. Se pare că această persoană catolică nu este în acord nu numai cu Biblia, ci nici cu Papa catolic și cu Biserica Catolică modernă. Biserica Catolică a emis o declarație în care spune, în esență, că învățătura lui Luther despre îndreptățire „este acceptabilă”. Acest lucru nu înseamnă că s-au convertit sau chiar că sunt de acord cu învățătura lui Luther, ci mai degrabă că aceasta este tolerată. Se pare că el încearcă să-i transforme pe creștinii conservatori moderni în gnostici sau, cel puțin, în adepți ai lui Cerinthus.
Puteți fi siguri că creștinii conservatori nu cred
că Creatorul și Dumnezeul Suprem sunt diferiți,
că Iisus și Hristos sunt diferiți,
că ar trebui să ne trăim viața într-un mod mai puțin sfânt,
sau că ar trebui să acuzăm pe nedrept un grup de erezie străveche, denaturând unele fapte și omisând majoritatea celorlalte.
În încheiere, deși consider că Papa se înșală grav și văd multe erori serioase în doctrina catolică, am întâlnit totuși câțiva catolici pe care îi consider credincioși adevărați. Ei nu au respectat neapărat „la literă” toate doctrinele catolice (de fapt, puțini catolici o fac), dar acolo unde vedeau o diferență între ceea ce învăța Biblia și ceea ce învăța Biserica Catolică, ei au urmat Biblia.
Știi că nu există protestanți în cer? Nici catolici sau ortodocși nu există în cer. Există doar oameni, mântuiți de Isus, care ar fi putut fi protestanți, catolici sau ortodocși, dar urmarea lui Isus era cel mai important lucru pentru ei.
Î: În 1 Ioan 1:1-4, care este scopul acestui pasaj, în comparație cu a începe direct cu versetul 5?
R: Există trei scopuri pe care le îndeplinește 1 Ioan 1:1-4.
În esență, viața spirituală a lui Ioan nu se bazează pe doctrină sau pe un „concept despre Hristos”. Ea nu se bazează pe un Hristos care ar fi fost un fel de fantomă. Se bazează pe o ființă vie, care a luat trup și sânge adevărat.
Cu autoritate, Ioan își afirmă credibilitatea ca martor ocular al lui Hristos și al ceea ce Isus a învățat și a făcut, încă de la început.
În mod semnificativ, întrucât Ioan a fost alături de Hristos încă de la început, ar trebui să vă intereseze ceea ce are el de spus despre urmarea lui Hristos.
Accentul pe care îl pune Ioan aici este pe părtășia cu Dumnezeu, pe părtășia cu ceilalți și pe caracterul deplin al acestei părtășii. Mai târziu în carte, el subliniază modul în care trebuie să-L iubim pe Dumnezeu și pe ceilalți.
Î: În 1 Ioan 1, a fost această carte scrisă în primul rând pentru a fi citită de creștinii de origine evreiască, așa cum a învățat hipercalvinistul John Gill?
R: Nu. Gill susținea că scopul principal al cărții 1 Ioan era de a se adresa în primul rând creștinilor de origine evreiască, pentru a sublinia că mântuirea este pentru întreaga lume. Interpretarea lui Gill oferă un sprijin pentru o interpretare particulară a versetului 1 Ioan 2:2. Cu toate acestea, nu cunosc niciun autor contemporan care să fi oferit o bază adecvată pentru această opinie, iar niciun autor din perioada pre-niceeană nu a înțeles vreodată această carte în acest fel.
Î: În 1 Ioan 1:1-4, Ioan vorbește despre experiența sa ca creștin sau despre experiența sa ca ucenic și martor ocular al lui Isus?
R: Deși creștinii îl experimentează pe Hristos în viețile lor, Ioan se referă la experiența sa de martor ocular în calitate de ucenic al lui Isus.
Pe de o parte, pare a fi o mare binecuvântare să-L fi văzut pe Isus când acesta se afla pe pământ. Pe de altă parte, în Ioan20:29 , Isus a spus că cei care nu au văzut și totuși au crezut sunt mai binecuvântați.
Î: În 1 Ioan 1:3, Ioan spune că părtășia noastră unii cu alții este asemănătoare cu părtășia noastră cu Tatăl și Fiul? Care sunt aspectele părtășiei?
R: Cuvântul grecesc folosit aici, koinonia, era folosit în afara Bibliei pentru a desemna parteneri de afaceri, coproprietari ai unei proprietăți sau acționari. Acest cuvânt, sau derivatele sale, apare în Noul Testament de peste șaizeci de ori. Se referă la o credință comună (Filimon 6), la bunuri comune (Faptele Apostolilor 2:44; 4:32) și la parteneriatul în Evanghelie (Filipeni 1:5).
Î: În 1 Ioan 1:4, ce anume vrea să spună Ioan prin „a face bucuria desăvârșită”? Expresii similare sunt folosite în Ioan 15:11; Ioan 16:22-24; 17:13.
R: Unele manuscrise spun „bucuria noastră”, iar altele spun „bucuria voastră”. Indiferent de aceasta, „bucuria noastră” – incluzând cititorii scrisorii – înseamnă, în ultimă instanță, bucuria Duhului Sfânt pe măsură ce rămânem în Hristos. Dacă rămâneți în Hristos, veți avea părtășie cu Hristos și unii cu alții, și veți crede și veți asculta de Dumnezeu. Primim bucuria Duhului Sfânt atunci când credem pentru prima dată, dar în experiența noastră creștină bucuria poate avea suișuri și coborâșuri. Anumite lucruri ne pot răpi bucuria, cum ar fi să credem lucruri greșite despre Dumnezeu, să nu-L ascultăm și să iubim lumea în loc să-L iubim pe Dumnezeu.
Î: În 1 Ioan 1:5-7, Ioan 1:4-5, 7-9; 3:19-21; 8:12; 9:5; 12:35-36, 46; Apocalipsa 21:23, de ce pune Ioan un accent atât de mare pe lumină? De ce nu a spus pur și simplu: „Hei, oameni buni, respectați regulile”?
R: La un anumit nivel, el subliniază că cei care umblă cu Dumnezeu nu vor continua să păcătuiască. Aceasta este atât o avertizare pentru propria noastră viață, cât și o modalitate de a discerne între învățătorii falși și cei adevărați. Învățătorii falși spun adesea că păcatul este în regulă. La un alt nivel, Ioan folosește metafora luminii pentru a sublinia că neprihănirea nu este doar o serie de reguli pe care le urmăm sau ceva ce facem, ci ceva ce suntem și ce posedăm. Este în regulă să decidem să nu păcătuim, chiar dacă o parte din noi ar putea dori acest lucru, pentru că „așa spun regulile”. Dar este mult mai bine să ajungem în punctul în care decidem să nu păcătuim, pur și simplu pentru că nu vrem, pornind de la ceea ce suntem.
Î: În 1 Ioan 1:5, cum se poate ca să nu existe întuneric la Dumnezeu?
R: Nu există întuneric când privești o lumină; umbra apare doar când ceva blochează lumina. Păcatele sunt ca niște umbre acolo unde lumina este blocată. În Efeseni 5:8 suntem chemați să fim copii ai luminii.
Î: În 1 Ioan 1:5, în ce circumstanțe ar trebui să „păcătuiești pentru Dumnezeu”?
R: Niciodată. Ne arătăm dragostea față de Dumnezeu ascultându-L. Fie Dumnezeu vrea ca noi să facem ceva, fie vrea ca noi să facem altceva, fie nu vrea ca noi să facem nimic într-o anumită situație.
Î: În 1 Ioan 1:7, care este diferența între a umbla după lumină și a umbla în lumină?
R: Dacă umbli după lumină, umbli după cunoașterea adevărului și asculți de poruncile care ți-au fost date. Totuși, Ioan ne cere mai mult decât să umblăm doar după lumină. Trebuie să umblăm în lumină, rămânând în Isus, trăindu-ne viața nu doar ascultându-L, ci și într-o relație zilnică și o părtășie plină de iubire cu El.
Î: În 1 Ioan 1:7, din moment ce Hristos ne curățește de orice păcat, de ce păcătuiesc încă creștinii?
R: Suntem încă în procesul de sfințire. Jertfa ispășitoare a lui Hristos a fost necesară nu numai pentru a ne oferi iertarea păcatelor pe care le-am comis înainte de a fi mântuiți, ci și pentru păcatele pe care le comitem după ce am fost mântuiți, așa cum arată 1 Ioan 1:7.
Î: În 1 Ioan 1:7, observați timpul verbal al cuvântului „curăță”. De ce este nevoie ca sângele lui Isus să ne curățească de păcat chiar acum? Cum se întâmplă acest lucru?
R: Isus a îndepărtat vina juridică a păcatelor noastre pe cruce, dar Dumnezeu dorește ca noi să ne străduim să devenim tot mai asemănători cu Hristos acum. Încă mai păcătuim și suportăm consecințele păcatelor noastre, iar Dumnezeu dorește ca noi să-L reflectăm pe Hristos în viețile noastre într-un mod din ce în ce mai pronunțat.
Î: În 1 Ioan 1:7, având în vedere că Isus a iertat totul pe cruce, ce părere aveți despre învățătura conform căreia, după ce ne-am convertit la Hristos, nu mai trebuie să ne mărturisim păcatele sau să cerem iertare?
R: Nu aceasta este învățătura lui Ioan. Trebuie să ne mărturisim păcatele conform 1 Ioan 1:9; Iacov 5:16; și Psalmul 32:5; 38:18. Îi cerem în mod specific lui Dumnezeu să ne ierte păcatele în Matei 6:12. „The Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 886, face distincția între iertarea acordată necredinciosului care devine creștin și „iertarea familială”, cum ar fi atunci când un fiu îi cere iertare tatălui său, dar știe că locul său ca fiu este asigurat.
Î: În 1 Ioan 1:8, cine înșală aici? Care sunt câteva moduri în care oamenii se înșală pe sine?
R: Aici, o persoană se înșală pe sine însăși.
a) Oamenii se pot înșela singuri cu privire la adevăr; considerând că lucrurile sunt adevărate când nu sunt, sau considerând că lucrurile sunt false când sunt adevărate. Oamenii pot crede că lucrurile sunt neclare și confuze, când de fapt în Biblie ele sunt extrem de clare.
b) Oamenii nu reușesc să-și păzească inima și sunt înșelați în acest sens. Ei cred că săvârșirea unui păcat în mod continuu, sau chiar și o singură dată, îi va face mai fericiți. Ei cred că nu pot trăi fără un anumit păcat, sau că nu sunt în stare să facă ceea ce este corect.
c) Oamenii își justifică păcatul. Ei susțin că nu au avut altă alegere sau că au fost nevoiți să facă ceva pentru a-și satisface nevoile.
Î: În 1 Ioan 1:10, de ce Cuvântul Său „nu este în noi” dacă susținem că nu am păcătuit?
R: Aici sunt două aspecte.
Nu am păcătuit niciodată: Dacă cineva ar susține că nu a păcătuit niciodată, atunci nu ar considera că are nevoie de un Mântuitor. Ar spune că cuvintele Bibliei, potrivit cărora toți au păcătuit și au nevoie de un Mântuitor care să-i răscumpere, sunt false. Este înfricoșător să ne gândim că acea persoană I-ar spune lui Dumnezeu că nu are nevoie de mila Lui.
Nu mai păcătuiește: Dacă cineva ar susține că a păcătuit în trecut și a avut nevoie de un Mântuitor în acea perioadă, dar că acum nu mai păcătuiește, atunci susține că nu mai are nevoie de mila lui Dumnezeu, ci doar pentru trecut. Probabil că are o viziune foarte limitată asupra păcatului. Odată, un creștin l-a întrebat pe un predicator al „sfințeniei” dacă era perfect, fără păcat, iar predicatorul a răspuns că da, acum era. Creștinul i-a cerut atunci numărul de telefon al soției sale, iar predicatorul a întrebat de ce. Creștinul a spus că voia să o sune și să vadă dacă ea ar spune că el nu mai păcătuiește deloc. Predicatorul s-a răzgândit atunci și a spus că nu era vorba că nu mai „făcea greșeli”, ci doar că nu mai păcătuia. El nu considera micile greșeli drept păcate.
Î: În 1 Ioan 2:2, este Hristos jertfa de ispășire pentru păcatele întregii lumi? Dacă da, vor fi mântuiți toți?
R: Nu. Unii pot primi harul lui Dumnezeu în zadar (2 Corinteni 6:1). Mesajul Evangheliei nu are nicio valoare pentru unii oameni, deoarece nu este însoțit de credință, așa cum arată Evrei 4:2.
Î: În 1 Ioan 2:2, „întreaga lume” se referă la toți oamenii sau la toate categoriile de oameni?
R: Creștinii autentici nu sunt de acord, existând două puncte de vedere.
Majoritatea calviniștilor trebuie să interpreteze acest verset ca fiind „pentru cei aleși ai lui Israel și ai întregii lumi” și „valabil oriunde în lume”, conform Bibliei de studiu de la Geneva. În caz contrar, teologia lor se prăbușește. Cu toate acestea, chiar și calviniștii rigizi, precum A.W. Pink, ar admite că 1 Ioan 2:2 susține, cel puțin „la prima vedere”, conceptul unei ispășiri universale. Calviniștii amyraldieni și cei ai „punctului 4 ½”, care acceptă atât aspectele universale, cât și cele limitate ale ispășirii, susțin următorul punct de vedere. Ca referință, iată primul creștin care a scris despre 1 Ioan 2:2 și a propovăduit o viziune similară cu aceasta.
Augustin (c. 400 d.Hr.), în comentariul său la 1 Ioan, a interpretat 1 Ioan 2:2 ca referindu-se la biserica din întreaga lume. Augustin din Hippo credea, de asemenea, că pruncii botezați care au murit vor merge cu toții în Rai, iar pruncii nebotezați vor merge cu toții în iad, așa că calviniștii nu ar trebui să se grăbească să apeleze la Augustin pentru susținere în această privință.
Punctul de vedere al tuturor celorlalți: greaca înseamnă exact ceea ce spune. Martin Luther, menționând 1 Ioan 2:2, a scris: „Este un fapt evident că și tu faci parte din întreaga lume; astfel încât inima ta nu se poate înșela și să creadă că Domnul a murit pentru Petru și Pavel, dar nu pentru mine.”
Ca referință, printre creștinii care credeau că Hristos a ispășit pentru întreaga lume se numără
Clement din Alexandria (193-217/220 d.Hr.), care în lucrarea sa *Instructorul*, cartea 3, capitolul 12, pagina 295, citează 1 Ioan 2:2 și îl înțelege așa cum este scris.
Origen (225-254 d.Hr.) menționează acest verset și 1 Timotei 4:10 ca aplicându-se nu numai sclavilor, femeilor și copiilor, ci și celor inteligenți și simpli, în lucrarea sa *Împotriva lui Celsus*, cartea 3, capitolul 49, p. 484.
Atanasie (c. 297–373 d.Hr.), *Întruparea Cuvântului*, capitolul 7.5, p. 40. „Căci Lui îi revenea încă o dată atât să aducă ceea ce este supus putrezirii la nepierire, cât și să mențină intactă pretenția dreaptă a Tatălui asupra tuturor. … și vrednic să sufere în numele tuturor și să fie ambasador pentru toți înaintea Tatălui.” Vezi și *Împotriva păgânilor*, cap. 1.4, p. 6.
Grigorie Nazianzinul (c. 330-391 d.Hr.) Despre Teofanie, sau Ziua Nașterii lui Hristos
Chiril al Ierusalimului (c. 349-386 d.Hr.) Prima prelegere catehetică I
Ioan Gură de Aur (c. 392-407 d.Hr.) numeroase
Prosper din Aquitania (c. 420 d.Hr.) „Răspunsuri către gali”, articolul 8: credea că Hristos a murit atât pentru cei aleși, cât și pentru cei respinși care au auzit Evanghelia. (Prosper a acceptat și aspecte definitive, după cum arată articolul 9.)
A se vedea și discuția despre 1 Ioan 1.
Î: Cuvântul din 1 Ioan 2:2; 4:10 înseamnă „jertfă ispășitoare” sau „curățire de păcat”?
R: Cuvântul grecesc de aici, hilasmos, este folosit doar în aceste două versete. Unii cercetători (Westcott și Dodd) au interpretat acest cuvânt ca însemnând curățirea de păcat, în sensul că acum nu mai există păcat. Versiunea RSV folosește „ispășirea păcatului”.
Cu toate acestea, substantivul hilasterion este folosit în Romani 3:25, iar verbul hilaskomai este folosit în Luca 18:13 și Evrei 2:17. În aceste pasaje, el se referă la jertfa de ispășire sau la împăcarea păcatului. Așa cum spune „Comentariul evanghelic asupra Bibliei”, p. 1180: „Descrierea «jertfă de ispășire» înseamnă o jertfă de împăcare: Hristos potolește mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului (4:10). El nu este pur și simplu «expiația» (RSV) dată de Dumnezeu pentru a anula vina păcatului.” Un alt argument în sprijinul acestei interpretări este faptul că 1 Ioan 2:1 spune că Isus pledează pentru noi, ceea ce indică mai degrabă un context juridic decât unul medical în acest context.
Comentariul biblic „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 12, p. 314, menționează că nu există un consens cu privire la sensul principal al termenului, dar subliniază că, în literatura greacă, cuvântul era folosit pentru a desemna o jertfă adusă de persoana vinovată pentru a-l împăca pe cel jignit. Traducerea extinsă a lui Wuest cuprinde ambele aspecte, traducând acest termen prin „satisfacție expiatorie” atât în 1 Ioan 2:2, cât și în 4:10.
Î: 1 Ioan 2:3-5 contrazice oare mântuirea prin har?
R: Nu, ci o completează. Fără versete ca acestea, doctrina mântuirii prin har ar avea unele lacune. Vezi discuția despre Iacov 2:17 și cele trei întrebări referitoare la Efeseni 2:5-8 pentru mai multe informații.
Î: În 1 Ioan 2:7, unde unele traduceri au „Dragi prieteni” (BSB are „Iubiți”), ce fel de prieteni sunt aceștia?
R: Există un cuvânt grecesc special pentru iubirea de prietenie (phileo), dar acesta nu este cuvântul folosit aici. Cuvântul de aici este agapetoi, care înseamnă cei care primesc iubirea agape.
Prietenii pot fi pur și simplu persoane cu care te distrezi făcând o activitate comună. Când tu sau ei încetați să mai faceți acea activitate, prietenia aceea nu mai înseamnă nimic. Desigur, slujim, ne închinăm și facem alte lucruri comune cu alți creștini, dar sper că prietenia ta cu alți creștini este mult mai mult decât atât.
Prietenii pot fi, de asemenea, cei pentru care simțiți afecțiune sau alături de care vă place să vă petreceți timpul. Puteți discuta diverse lucruri cu ei sau vă puteți întâlni chiar și atunci când nu aveți nimic important de discutat. Pur și simplu vă bucurați să fiți împreună.
Prietenii pot fi aceia pentru care ai fi dispus să sacrifici aproape orice. Prietenii tăi se pot baza pe tine că vei face ce este mai bine pentru ei, atunci când trec prin momente grele. Și tu te poți baza pe ei, de asemenea.
Folosirea acestui termen de către Ioan ar putea include totul, cu excepția primului caz, deoarece probabil nu-i cunoștea personal pe toți cititorii săi.
Î: În 1 Ioan 2:6, cum trebuie să umblăm așa cum a umblat Isus?
R: Aceasta nu se referă la purtarea sandalelor, la mersul prin Galileea sau la alte aspecte fizice. Această metaforă înseamnă să ne trăim viața așa cum ar face-o Isus sau așa cum ar dori Isus să trăim.
Î: În 1 Ioan 2:7-8, Ioan scrie o poruncă veche sau o poruncă nouă?
R: Ioan ne spune în mod poetic că scrie atât aspecte noi, cât și vechi ale unei porunci vechi.
Î: În 1 Ioan 2:12-14, de ce pune Ioan accentul pe tați, tineri și copii mici?
R: Scriptura nu spune de ce Ioan, prin suveranitatea lui Dumnezeu, a ales această expresie poetică. Cu toate acestea, putem observa că o persoană poate avea diferite roluri în biserică, uneori simultan. Iată părerea mea.
Noii credincioși (copiii) ar trebui să se concentreze asupra faptului că păcatele lor au fost iertate, că au o viață nouă și că au o relație cu Dumnezeu.
Colaboratorii (tinerii) ar trebui să se concentreze (atât în interiorul, cât și în exteriorul lor) pe biruirea celui rău, pe a fi tari în Domnul și pe a avea Cuvântul lui Dumnezeu care să trăiască în ei.
Liderii (tații), în toată activitatea lor intensă de muncă și conducere, nu ar trebui să piardă din vedere relația pe care o aveau cu Dumnezeu când erau copii.
Î: În 1 Ioan 2:16, cum se încadrează majoritatea păcatelor în aceste trei categorii?
R: Observați că aici nu este vorba doar de păcate, ci mai degrabă de motivația păcătoasă care ne conduce la păcat.
Pofta trupului (sarx) se referă la ceea ce ne satisface poftele trupești, fie că este vorba de sex, lăcomie, beție sau droguri.
Pofta ochilor se referă la ceea ce ne ispitește, fie că este vorba de bogăție, frumusețe, case luxoase, mașini scumpe sau bunuri materiale.
Mândria vieții se referă la dorința înnăscută a multora de a spune lumii: „Sunt cineva, prin realizările mele proprii” sau „Sunt mai bun decât tine”. În mod pervers, cineva care nu excelează la ceva se poate simți inferior pentru că consideră că acesta este criteriul valorii sale. Mulți tineri, pe măsură ce cresc, tind să-și evalueze valoarea de sine pe baza aspectului fizic, a rezultatelor școlare sau a performanțelor sportive.
Î: În 1 Ioan 2:16, ce este neobișnuit la cuvântul folosit aici pentru „mândria vieții”?
R: Este vorba doar de un singur cuvânt în greacă, alazoneia, deși sunt necesare trei cuvinte în engleză pentru a se apropia măcar de sensul său real și precis. În Biblie, acesta este folosit doar aici și în Iacov 4:16.
Poate că sensul exact se situează undeva între o persoană pe care nu o poți suporta să o privești, din cauza aroganței sale mândre, și o persoană pe care este amuzant să o privești, din cauza prostiei sale ridicole. – Nu vrei să fii așa.
Iată ce este un „alazon”, potrivit scriitorului grec Teofrast.
„Alazonul este genul de persoană care va sta pe chei și le va povesti unor străini de-a dreptul ce mulți bani are pe mare, și va discuta despre investițiile sale, cât de mari sunt acestea și ce câștiguri și pierderi a înregistrat, iar în timp ce își țese poveștile, își va trimite băiatul la bancă – soldul său fiind de un șiling. Dacă îi place compania pe drum, este înclinat să povestească cum a luptat alături de Alexandru cel Mare, cum s-a înțeles cu el și câte cupe împodobite cu pietre prețioase a adus acasă; și să discute despre meșterii asiatici, cât de mult îi depășesc pe cei din Europa – fără să fi plecat vreodată din Atena. Va spune că i s-a acordat un permis gratuit pentru exportul de lemn, dar nu a profitat de el, pentru a evita bârfele răutăcioase; și că, în timpul penuriei de grâu, a cheltuit peste o mie cinci sute de lire pe daruri pentru cetățenii nevoiași. Va locui într-o casă închiriată și va spune oricui nu cunoaște adevărul că aceasta este reședința familiei, dar că are de gând să o vândă pentru că este prea mică pentru petrecerile sale. („Caracterele” lui Teofrast, citate în Dodd, „Epistolele ioanine”, p. 42). Acest text este preluat din „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 12, pp. 321-322.
Î: În 1 Ioan 2:18, 22, cum se face că există mulți anticriști?
R: Există un singur Anticrist, dar înaintea lui vor fi mulți anticriști de rang inferior. Există un singur Anticrist principal, conform Matei 24:4-5, 26; Marcu 13:6, 14; Luca 21:8; Daniel 9:26-27; 11:36-37; 2 Tesaloniceni 2:3-4; și Apocalipsa 13:1-10. Cu toate acestea, există mulți anticriști de rang inferior, așa cum arată 1 Ioan 2:18,22 și 2 Ioan 7. Ar putea exista o legătură între faptul că cineva are în sine duhul anticristului (1 Ioan 4:3) și ceea ce psihologii descriu ca fiind complexul Mesiei.
Următoarele persoane au făcut ele însele următoarele afirmații sau alții au făcut următoarele afirmații despre ele.
…Hristos s-a întors |
|
Grigori Rasputin (cel puțin alții au susținut acest lucru) |
|
Părintele Jim Jones din Jonestown (a murit11/16/1978 ) |
|
Părintele Moon al Bisericii Unificării |
|
Jacob Katzan (1977-) |
|
Guru Maharaj Ji al Misiunii Luminii Divine |
|
mulți guru hinduși și ai mișcării New Age |
…Un Mesia evreu venit pentru prima dată |
|
Sabbatai Sebi/Zvi. În septembrie 1666 d.Hr. a fost forțat să se convertească la islam |
|
Rabinul Schneerson din New York (decedat) |
|
probabil Theudas din Faptele Apostolilor 5:36. El pretindea că este cineva important. |
…Mahdi în religiile șiite |
|
Primul calif fatimid, ‘Obaidallah/’Ubaydullah (909-933/934 d.Hr.) |
|
Imam al-Husayn bin al-Kasim al-’Iyani (1010-1013 d.Hr.) (secta husayniită zaidită) |
|
Mirza Ghulam Ahmad (1879 d.Hr., Mișcarea Ahmadiyya) |
|
Baha’ullah (baha’i) (1817-1892) |
|
Husayn ‘Ali Nuri Baha’, fratele vitreg al lui Baha’ullah din religia Baha’i |
|
Sliman Murshad din Siria (1900-1949) |
|
Mișcarea mahdistă din Sudan |
|
și mulți alții |
…Mesia zoroastrieni, sau Saoshyanti |
…Dumnezeul vizibil |
|
Mohammed era venerat ca Dumnezeu vizibil de către Muhammidiyya |
|
Ali este divin conform mișcărilor ‘Ulyaniyya/’Alaya’iyya |
|
Ali bin Abi Talib și Saliman al-Farisi. Aceștia nu au pretins că ar fi Dumnezeu, dar mult timp după moartea lor, unele secte alawite i-au venerat într-un fel de triteism musulman. |
|
Lordul Hakim (druzul) (996-1021 d.Hr.) |
|
Dumnezeu a existat sub forma tuturor profeților, conform sectei șiite Rizamiyya / Muslimiyya |
Iată o listă parțială a persoanelor pe care alții le-au numit Anticristul.
|
Împăratul Nero sau reîncarnarea împăratului Nero |
|
Iuda reîncarnat (Iuda a fost numit și „fiul pierzării” în Ioan 17:12.) |
|
Regele George al III-lea (Războiul de Independență al Statelor Unite) |
|
Mohammed |
|
Diversi papi |
|
Papa Ioan al XXII-lea (conform adepților lui Peter Olivi, 1248-1298) |
|
Martin Luther |
|
Ioan Calvin |
|
Napoleon Bonaparte |
|
Împăratul Wilhelm al Germaniei |
|
Adolf Hitler |
|
Benito Mussolini |
|
Iosif Stalin |
|
John F. Kennedy |
|
Henry Kissinger |
Vezi discuția despre 2 Ioan 7 pentru mai multe informații.
Î: În 1 Ioan 2:19, în ce fel ar putea fi traumatizantă plecarea falsilor învățători?
R: Desigur, învățăturile lor false ar putea să-i rătăcească pe unii, dar atunci când aceștia aleg să plece sau li se spune să plece, unii ar putea pune la îndoială înțelepciunea liderilor ortodocși de a reduce numărul lor sau ar putea acuza ortodocșii că sunt divizori. Comentariul biblic „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 12, pp. 324-325, consideră că plecarea a fost voluntară din partea falsilor învățători. Indiferent de asta, însă, acest lucru ar putea crea confuzie pentru noii credincioși.
Î: În 1 Ioan 2:20, de ce ar menționa Ioan aici ungerea noastră de la Cel Sfânt?
R: Există patru motive probabile.
a) Am primit mântuirea datorită ungerea noastră cu Duhul Sfânt, atunci când am venit la Hristos.
b) Continuăm să avem mântuirea, deoarece ungerea cu Duhul Sfânt ne păstrează în Domnul.
c) Aceasta nu este o ungere care ne permite să trăim cum dorim noi, ci o ungere de la „Cel Sfânt”.
d) Unii gnostici, precum naasenii, se lăudau cu o ungere specială. „Numai noi, dintre toți oamenii, suntem creștini, noi care desăvârșim taina celui de-al treilea portal și suntem unși acolo cu mirul fără cuvinte.” (Philosophumena, vol. 9, pp. 121-122) Acest citat este preluat din lucrarea lui Dodd, Johannine Epistles, p. 61, și din The Expositor’s Bible Commentary, vol. 12, p. 325. Aceasta ar fi putut fi o profeție, sau poate că proto-gnosticii ar fi făcut același lucru.
Î: În 1 Ioan 2:22, acest lucru contrazice învățătura ereticului proto-gnostic Cerinthus, care spunea că „Hristos” a venit asupra lui Isus la botezul acestuia și l-a părăsit înainte de moartea Sa. Astfel, Hristos (ca Dumnezeu) nu ar fi suferit, ci numai Isus ar fi suferit. Ce versete din Biblie ar dovedi că această afirmație este greșită?
R: Pe lângă 1 Ioan 2:22, iată și alte versete care spun în mod specific că fie „Hristos”, fie „Hristos Isus” (dar nu doar „Isus”) urma să sufere și să moară.
Luca 24:26 „Nu era oare necesar ca Hristosul să sufere aceste lucruri și apoi să intre în slava Sa?”
Luca 24:46 „Așa este scris: Hristos va suferi și va învia din morți a treia zi...”
Faptele Apostolilor 3:18 „Dar astfel a împlinit Dumnezeu ceea ce a vestit prin toți proorocii, zicând că Hristosul Său va suferi.”
Faptele Apostolilor 17:3 „… explicându-le și dovedindu-le că Hristosul trebuia să sufere și să învieze din morți. «Acest Isus pe care vi-L vestesc eu este Hristosul», a declarat el.”
Faptele Apostolilor 26:22b-23 „Eu [Pavel] nu spun nimic dincolo de ceea ce au spus profeții și Moise că se va întâmpla: că Hristosul va suferi și, ca primul care va învia din morți, va vesti lumina poporului nostru și neamurilor.”
Romani 3:24-25 „… răscumpărarea care este în Isus Hristos. Dumnezeu L-a prezentat ca jertfă de ispășire prin sângele Său, prin credință…”
Romani 5:6 „Hristos a murit pentru cei neevlavioși.”
Romani 5:8b „Pe când eram încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.”
Romani 6:3 „Sau nu știți că toți cei care am fost botezați în Hristos Isus am fost botezați în moartea Lui?”
2 Corinteni 1:5a „Căci, după cum suferințele lui Hristos se revarsă asupra noastră…”
Mai sunt și altele, dar ați înțeles ideea.
Cât din toate acestea a fost scris în vremea lui Cerinthus? Cerinthus a trăit probabil spre sfârșitul vieții lui Ioan, așa că, probabil, cea mai mare parte a Noului Testament (cu excepția Apocalipsei) fusese deja scrisă până atunci. Chiar dacă Cerinthus nu ar fi avut cunoștință de celelalte pasaje din Scriptură, el era la curent cu ceea ce învățau apostolii (inclusiv Ioan), iar Cerinthus a ales să învețe ceva cu totul diferit de ceea ce spuneau ei. Grecii platonici credeau că, întrucât Dumnezeu era perfect, El nu era supus pasiunilor (sentimentelor) sau suferinței și că Dumnezeu nu putea suferi. Cerinthus a găsit o modalitate prin care Hristos putea fi Dumnezeu și totuși Dumnezeu să nu poată suferi. Mulți l-au urmat pe Cerinthus deoarece el putea armoniza raționamentul lor precreștin cu Evanghelia. Unele lucruri nu ar trebui armonizate.
Î: În 1 Ioan 2:25 și 1 Petru 1:9, viața veșnică este ceva ce li se promite doar creștinilor sau este ceva ce creștinii au deja, așa cum se spune în Efeseni 1:4?
R: Ambele. Aceasta este o repetare a discuției din Efeseni 1:13.
Biblia sugerează că Dumnezeu este atemporal, dar și în timp. Pentru un Dumnezeu atemporal, răspunsul este toate cele trei: trecut, prezent și viitor.
Chuck Swindoll a scris o broșură excelentă de studiu biblic despre mântuire, în care discută aceste aspecte.
Aspecte legate de presciența și predestinarea din trecut: Înainte ca timpul să înceapă, Dumnezeu cunoștea sfârșitul de la început și toate zilele noastre (Psalmul 139:16; Isaia 44:7; Efeseni 1:4; Tit 1:2).
Aspecte legate de evenimentele din prezent: Când am auzit Cuvântul adevărului și am chemat pe Domnul (Romani 10:9-10), am devenit o creație nouă (2 Corinteni5:17 ). Evrei 4:2 și Faptele Apostolilor 10:44 arată, de asemenea, aspectele din prezent.
Aspecte actuale și continue: Pe măsură ce punem în practică în viețile noastre mântuirea care se află în noi, Dumnezeu este în procesul de a ne transforma viețile (Filipeni2:12 -13; 1 Petru 2:2; Evrei3:14 ;4:11 ;6:11 ).
Aspecte ale speranței viitoare: Tânjim după desăvârșirea mântuirii noastre (Evrei9:15 , 28; Romani 8:23-25; 1 Petru 1:4-5, 9, 13; 1 Corinteni 15:50-53; 2 Corinteni 5:5).
Î: În 1 Ioan 2:28, ce înseamnă de fapt cuvântul tradus prin „încrezător”?
R: Cuvântul grecesc de aici, parrhesian, este folosit și în 1 Ioan 3:21; 5:14; precum și în Evrei 4:16; 10:19. „Încredere” nu este o traducere foarte fidelă, deoarece este un cuvânt prea slab în comparație cu cel grecesc. Poate că o traducere mai bună ar fi „încredere sigură” sau „încredere de care viața ta poate depinde”.
Î: În 1 Ioan 2:28, care este forma verbală tradusă prin „fără rușine”?
R: Limba greacă este de obicei foarte precisă în ceea ce privește formele verbale, dar în acest caz particular expresia poate avea una dintre cele două semnificații.
Vocea medie: Poate însemna „a nu fi rușinat” sau „fără rușine”, sau
Vocea pasivă: „a nu fi făcut de rușine”
Dar poate că ambele sunt adevărate. Unii oameni se pot simți rușinați pentru ceea ce au făcut pe pământ. Dar alții, chiar dacă inițial nu s-au simțit rușinați, Dumnezeu îi poate face să se rușineze pentru ceea ce au făcut.
Î: În 1 Ioan 2:28, ce este special la cuvântul „venire”?
R: Acest cuvânt grecesc, parousia, se găsește doar în acest verset din scrierile lui Ioan, dar grecii erau foarte familiarizați cu acest termen. Acesta era termenul folosit pentru a descrie festivitățile care însoțeau vizita oficială a unui rege.
Î: În 1 Ioan 3:1, ce ar însemna mai exact să fii fiul cuiva important în vremurile străvechi?
R: Adesea ar însemna cel puțin cinci lucruri.
a) Înseamnă că vei primi o moștenire într-o bună zi.
b) Probabil însemna că vei fi bine îngrijit acum, cu bani, mâncare și un loc unde să locuiești.
c) Adesea însemna cetățenia romană și privilegiile pe care aceasta ți le conferea ție și descendenților tăi.
d) Adesea însemna o educație bună.
e) Ar putea implica, de asemenea, un aspect neplăcut. De obicei, un sclav bine educat ți-ar fi desemnat ca pedagog sau instructor. El te-ar învăța gramatică, vorbire, istorie, clasici și alte materii. Ai vrea să înveți, pentru că, probabil, i s-ar da autoritatea să te bată și să te pedepsească atunci când nu o făceai.
Î: De ce 1 Ioan 3:1 indică faptul că am putea simți că nu suntem înțeleși?
R: 1 Ioan 3:1 spune că lumea nu ne cunoaște și nu ne înțelege, pentru că nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Lumea adesea nu poate înțelege ce ne motivează? Cu mulți ani în urmă, un coleg de muncă m-a întrebat: „Dacă nu bei, nu iei droguri și nu te distrezi (imoral), ce faci ca să te distrezi?” Dacă nu urmărești poftele trupului, poftele ochilor sau mândria vieții, atunci ce merită urmărit?
Dar noi îl urmărim pe Dumnezeu și îl căutăm din toată inima. Știm că, în cele din urmă, bucuria pe care o obținem din a locui cu Dumnezeu va fi mai mare decât toate plăcerile pe care le putem avea pentru o vreme pe acest pământ.
Î: În 1 Ioan 3:1-2, sunt și creștinele numite „fii ai lui Dumnezeu”?
R: Da. Galateni 3:26-28 arată că în Hristos nu există bărbat sau femeie, ci toți sunt considerați „fii ai lui Dumnezeu”. Motivul pentru acest concept, conform căruia și femeile sunt „fii” ai lui Dumnezeu, s-ar putea datora două lucruri.
1. În cultura greacă, fiicele nu erau considerate la fel de importante ca fiii.
2. Ca o moștenire din limba ebraică, nu exista un cuvânt ebraic pentru „copii”, ci cuvântul „fii” includea atât fiii, cât și fiicele. Acest lucru reiese dintr-un articol din revista Christianity Today10/27/1997 p.35.
Vezi discuția despre Galateni 3:28 pentru mai multe informații.
Î: În 1 Ioan 3:2, în ce fel vom fi asemenea lui Isus?
R: Vom fi asemenea lui Isus așa cum o reflecție este asemenea originalului.
În ceea ce privește caracterul, suntem chemați să fim asemenea lui Hristos. În cer vom fi fără păcat.
În ceea ce privește iubirea față de Dumnezeu, noi iubim pentru că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi.
În ceea ce privește iubirea față de ceilalți, arătăm iubirea lui Dumnezeu ca ambasadori ai lui Hristos.
Deși nu vom fi niciodată venerați și nu vom deveni Dumnezeu, suntem copii ai lui Dumnezeu și vom moșteni slava și bogățiile nemăsurate pe care Dumnezeu le va dărui copiilor Săi.
Î: În 1 Ioan 3:3, cum ne purificăm noi înșine, când Dumnezeu ne purifică?
R: Deși Dumnezeu are puterea, noi avem responsabilitatea de a accesa acea putere. A spune că Dumnezeu este curat, iar eu sunt un păcătos, așa că va trebui pur și simplu să rămân în păcatul meu, este la fel de nebiblic ca și a spune că putem deveni fără păcat în această viață. A spune că sfințirea este în întregime opera lui Dumnezeu și că noi nu avem nimic de făcut este la fel de nebiblic ca și a spune că ne putem purifica singuri, fără Dumnezeu. Pavel ilustrează bine această antinomie în Filipeni 2:12-13: „De aceea, iubiții mei, așa cum ați ascultat întotdeauna, nu numai în prezența mea, ci cu atât mai mult acum, în absența mea, duceți până la capăt [asemănarea cu Domnul Isus] mântuirea voastră cu o prudență sănătoasă, serioasă și cu tremur, căci Dumnezeu este Cel care Își manifestă neîncetat puterea în voi, atât în dorința voastră, cât și în împlinirea voinței Sale.” (Traducerea extinsă a lui Wuest)
Nu ne purificăm încercând să ne concentrăm pe „a nu păcătui” sau chiar încercând să ne concentrăm pe respectarea legilor. Ne purificăm și ascultăm de legea lui Hristos concentrându-ne asupra lui Isus.
Î: În 1 Ioan 3:4, care este diferența dintre păcat și fărădelege?
R: De fapt, păcatul este fărădelege. Exista un joc vechi, numit Dungeons and Dragons, în care un personaj putea fi bun sau rău, și respectuos față de lege sau fărădelege. Așadar, un personaj putea fi „bun fărădelege” sau „rău respectuos față de lege”. A învăța că oamenii pot fi oricare dintre aceste variante este o absurditate în ochii lui Dumnezeu. Dacă nu urmezi poruncile lui Dumnezeu, nu ești evlavios. Chiar dacă urmezi poruncile lui Dumnezeu, dar nu urmezi porunca Lui de a-ți iubi aproapele, atunci nu te amăgi; nici tu nu ești evlavios. S-a spus că în întreaga literatură gnostică nu există niciodată vreo poruncă de a-ți iubi fratele.
Î: În 1 Ioan 3:4-6; 1 Ioan 3:9 și 1 Ioan 5:18, trebuie să fim fără păcat sau să nu avem păcat pentru a fi mântuiți?
R: Nu, altfel, cum ar fi putut Ioan să scrie 1 Ioan 1:8? Geisler și Howe, în cartea „When Critics Ask” (p. 539), explică acest lucru astfel: „Dacă un porc și un miel cad în noroi, porcul vrea să rămână acolo, dar mielul vrea să iasă. Atât un credincios, cât și un necredincios pot cădea în același păcat, dar un credincios nu poate rămâne în el și să se simtă confortabil.” 2 Cronici6:36 spune, de asemenea, că toți păcătuiesc.
Î: În 1 Ioan 3:8, credeam că Isus a venit pe pământ să moară pentru păcatele noastre, așa că de ce spune că a venit să distrugă lucrarea diavolului?
R: Ambele afirmații sunt adevărate. Diavolul este prințul acestei lumi, iar 1 Ioan 5:19b spune că întreaga lume se află sub puterea celui rău. Isus a venit în această lume ostilă pentru a distruge lucrarea diavolului, murind pe cruce pentru noi și înviind din morți. Isus a venit ca noi să avem viață, după cum spune Ioan 10:10.
Î: De ce spune 1 Ioan 3:9 că cei născuți din Dumnezeu nu păcătuiesc, din moment ce 2 Cronici6:36 arată că toți sunt păcătoși? (Musulmanul Ahmad Deedat a adus în discuție acest aspect.)
R: Timpul verbal al cuvântului grecesc din 1 Ioan 3:9 și din alte pasaje din 1 Ioan înseamnă „a continua să păcătuiască”. Totuși, nu era nevoie ca o persoană să cunoască limba greacă pentru a-și da seama de acest lucru. 1 Ioan 1:8 spune că toți păcătuiesc. Nu știu de ce Deedat a adus în discuție 2 Cronici 6:36, încercând să pună în opoziție 1 Ioan cu 2 Cronici, când chiar 1 Ioan ne învață clar că toată lumea păcătuiește. 1 Ioan 2:2, 12 și4:10 arată, de asemenea, că păcătuim.
Î: În 1 Ioan 3:10, 14-18, 23-24, dacă un creștin urăște sau nu îi iubește întotdeauna pe ceilalți, va ajunge oare în Iad?
R: Există o diferență între a nu iubi pe cineva întotdeauna atât cât ar trebui și a urî acea persoană. Deși ar trebui să urâm răul (Psalmul 45:7; Proverbe15:27 ), ura față de o altă persoană nu ar trebui să se afle în inima niciunui creștin.
Cu toate acestea, creștinii nu iubesc în mod desăvârșit. Creștinii adevărați încă păcătuiesc, iar unii păcătuiesc grav. Totuși, creștinii adevărați se pocăiesc de păcatul lor, ceea ce înseamnă că le pare rău pentru păcatul lor, își mărturisesc păcatul înaintea lui Dumnezeu și hotărăsc să nu-l mai comită.
Î: Oare 1 Ioan3:10 contrazice afirmația lui Dumnezeu că L-a iubit pe Iacov, dar l-a urât pe Esau?
R: Nu, din două motive.
1. Ipotetic vorbind, chiar dacă Dumnezeu nu ar avea absolut nicio iubire pentru cineva (ceea ce este fals conform Psalmului 145:8,13), Dumnezeu nu este obligat să se supună poruncilor pe care le dă creaturilor Sale.
2. „A-l iubi pe Iacov și a-l urî pe Esau” era o expresie idiomatică ebraică care arăta că Iacov era iubit mai mult și primea binecuvântări pe care Esau nu le primea.
Î: În 1 Ioan 3:10,15, există cineva pe care îl disprețuiești sau îl urăști cu adevărat? Există cineva care, dacă s-ar pocăi și ar crede în Hristos, iar apoi ar muri și ar ajunge în Rai, te-ar dezamăgi? Dacă da, ce ți-ar putea spune acest verset?
R: Dacă ai fi dezamăgit să afli că o anumită persoană s-a pocăit și a fost mântuită, acesta este un semn că tu ești cel pierdut, dacă dragostea lui Dumnezeu nu se află în inima ta. Orice rău pe care ni l-a făcut cineva pe pământ nu este la fel de mare ca păcatul nostru în fața unui Dumnezeu perfect sfânt. Dar Dumnezeu ne-a iertat păcatele și ar trebui să vedem, relativ vorbind, cât de mici sunt de fapt răutățile pe care ni le fac oamenii. Aș prefera ca oamenii să-mi facă multe lucruri rele și să fie mântuiți, decât să nu-mi facă nimeni nimic rău și să fie pierduți.
Î: În 1 Ioan 3:12, în ce sens aparținea Cain celui rău? A fost oare pentru că și-a ucis fratele, pe Abel?
R: Nu se spune că Cain aparținea celui rău pentru că și-a ucis fratele. Mai degrabă, se spune că Cain și-a ucis fratele pentru că era un fiu al diavolului. Faptele lui Cain au arătat că inima lui era rea. Dar faptele rele tind să întărească o inimă rea.
Î: În 1 Ioan 3:16-17, în comparație cu o persoană obișnuită de la locul de muncă sau din organizațiile din care faci parte, ai fi considerat mai iubitor sau mai puțin iubitor? De ce contează acest lucru?
R: Unii oameni pot percepe toți creștinii ca fiind critici, indiferent de ceea ce facem; și asta nu contează aici; ei sunt cazuri izolate. Dar dacă majoritatea oamenilor nu te percep ca fiind iubitor, atunci ce fel de mărturie dai tu despre iubirea lui Dumnezeu? Pentru oamenii care nu sunt încă dispuși să se apropie de o comunitate creștină, s-ar putea ca tu să fii singura iubire a lui Hristos pe care o văd. Sperăm că ceea ce văd este bun, pur și atrăgător.
Î: În 1 Ioan 3:16-17, în lumea de astăzi oamenii s-ar putea să nici nu știe ce este adevărata iubire. Care este diferența dintre iubire și sentimentalism? Ce este, în cele din urmă, iubirea?
R: Sentimentalismul înseamnă a avea sentimente frumoase și pline de dragoste față de Dumnezeu sau față de altcineva. Deși iubirea include adesea și aceste sentimente, ea este mai mult decât atât. Iubirea înseamnă a face ceva pentru a-ți exprima iubirea.
Una este să te întâlnești cu cineva pentru a face împreună ceva plăcut, cum ar fi sportul, dar alta este să știi că acea persoană ar veni la tine chiar dacă nu i-ar face plăcere, dar tu ai avea nevoie de ajutor. Când eram neevlavioși și nevrednici de iubire, Hristos a murit pentru noi, după cum se arată în Romani 5:6-8.
Vei părea că ai mulți prieteni dacă relația cu tine le aduce beneficii financiare. Dar câți prieteni ai care ar împărți bunurile lor materiale cu tine, chiar dacă ar însemna o pierdere pentru ei, așa cum spune 1 Ioan 3:17? Dar pentru a avea prieteni de acest fel, trebuie să fii și tu un prieten de acest fel.
Dacă prietenul tău ar avea nevoie să audă ceva neplăcut, i-ai spune sau ai menține doar o atmosferă plăcută? Dacă ceva din ce spui ar putea pune în pericol prietenia lui cu tine, dar este cu adevărat important ca el să audă asta, atunci trebuie să te hotărăști: iubești mai mult prietenia sau iubești mai mult prietenul? Sentimentalismul poate părea iubire, dar aici se deosebește de iubire, deoarece sentimentalismul merge mână în mână cu ceea ce este plăcut, iar iubirea merge mână în mână cu ceea ce este cel mai bine pentru cealaltă persoană.
În cele din urmă, 1 Ioan 3:18 spune că iubirea biblică este un verb de acțiune și se bazează pe adevăr.
Î: În 1 Ioan 3:16-18, cum îți exprimi iubirea?
R: Există povestea unui copil mic care, de ziua mamei sale, i-a cumpărat o mașină de pompieri de jucărie. Mulți adulți dăruiesc în acest fel, oferindu-le altora ceea ce își doresc ei înșiși. Aceasta nu înseamnă a iubi persoana respectivă, ci a te proiecta pe acea persoană. A-ți exprima cu adevărat iubirea înseamnă a le oferi ceea ce au nevoie sau își doresc. Uneori trebuie să căutăm pentru a găsi cel mai bun mod de a ne exprima iubirea. Uneori, ceea ce cineva și-ar dori cel mai mult de la noi nu este un cadou material, ci darul timpului nostru.
Dar oare iubirea înseamnă întotdeauna să-i dai unei persoane ceea ce își dorește, mai ales dacă este alcoolică sau dependentă de droguri? A-ți exprima iubirea nu înseamnă doar să le oferi oamenilor lucrurile esențiale de care au nevoie, ci și să le oferi lucrurile bune pe care și le doresc. Iubirea poate fi și „iubire severă”, care înseamnă să le refuzi lucrurile pe care și le doresc, chiar și lucrurile bune, atunci când este mai bine pentru ei să nu le aibă în acel moment.
Î: În 1 Ioan 3:16-18, putem vedea cum se manifestă iubirea în fapte, dar ce înseamnă să iubești în adevăr? Poți iubi fals sau poți avea o relație prefăcută?
R: A iubi în adevăr poate însemna a nu iubi în mod prefăcut, a nu te preface că iubești pe cineva doar pentru că este bogat, atractiv sau are relații influente. Poate însemna, de asemenea, să nu afișezi o fațadă falsă în fața celorlalți, ci să le permiți să te iubească așa cum ești, cu toate defectele tale. Nu te vei simți prea iubit dacă știi că cineva iubește doar o imagine falsă a ta pe care o proiectezi.
A iubi cu adevărat poate însemna, de asemenea, să faci ceea ce este cel mai bine pentru acea persoană și să fii sincer, chiar și atunci când doare sau simți că acest lucru ar putea pune în pericol prietenia.
Î: În 1 Ioan 3:20, de ce simte Ioan nevoia să menționeze că Dumnezeu este mai mare decât inimile noastre?
R: Deși toată lumea știe asta la nivel rațional, uneori oamenii pot simți că vinovăția sau rușinea din inimile lor sunt prea mari pentru ca Dumnezeu să le ierte. Ioan ne reamintește că Dumnezeu este Stăpânul asupra sentimentelor noastre și că, atunci când El proclamă ceva, acel lucru este adevărat, indiferent de ceea ce simțim noi.
Î: În 1 Ioan 3:19-21 și 1 Ioan 5:13, cum își dobândesc creștinii încrederea (sau lipsa de încredere) față de Dumnezeu?
R: 2 Corinteni 13:5-6 spune că avem responsabilitatea de a ne examina pe noi înșine, precum și pe învățători precum Pavel, pentru a vedea dacă suntem în credință. Există cel puțin trei moduri complementare de a ne examina pe noi înșine.
Doctrina: 1 Ioan 5:9-12 spune că oricine crede (cu adevărat) în Fiul lui Dumnezeu are mărturia adevărului lui Dumnezeu scrisă în inima sa.
Iubirea: 1 Ioan 3:16-18 spune că, dacă „înțelegem” că Isus ne-a iubit atât de mult încât Și-a jertfit viața pentru noi, putem să-i iubim pe ceilalți atât de mult încât să ne dăm viața pentru ei. Dacă nu suntem dispuși să ne dăm viața pentru alții, atunci acesta poate fi un semn că nu „înțelegem” cu adevărat ce a făcut Hristos pentru noi.
Ascultarea: Ioan 14:15, 23 și 1 Ioan 3:4-7 arată că, dacă îl iubim pe Dumnezeu, ascultăm de învățăturile lui Isus. S-ar putea considera acest lucru ca o subcategorie a iubirii, dar, întrucât unii încearcă să iubească fără a asculta, acest aspect merită să fie menționat separat.
Î: În 1 Ioan 3:21, cum îi condamnă inima pe unii oameni?
R: Când ne examinăm pe noi înșine și vedem că nu suntem la înălțime, putem face unul dintre cele trei lucruri. Ne putem îndepărta de Dumnezeu din cauza sentimentelor noastre de vinovăție și rușine, putem renunța și încerca să ne distragem atenția cu alte lucruri, sau ne putem apropia de Dumnezeu pentru vindecare și sfințire. Să ne apropiem de Dumnezeu (Evrei 10:22), indiferent de cum ne simțim după ce ne examinăm pe noi înșine.
Î: În 1 Ioan 3:22-23, care este legătura dintre ascultarea de poruncile lui Dumnezeu și credința în numele Fiului Său, precum și iubirea reciprocă?
R: Putem cere cu credință, fără ca inima noastră să ne condamne, iar Dumnezeu ne va da orice vom cere, pentru că vom cere lucruri bune, deoarece ascultăm de poruncile lui Dumnezeu și Îi facem plăcere. Nu se spune că simțim nevoia să-I facem plăcere sau că avem intenția de a-I face plăcere, ci că facem ceea ce Îi face plăcere.
Î: În 1 Ioan 3:24, ce ne spune 1 Ioan 3 că înseamnă să trăim în Dumnezeu și Dumnezeu în noi?
R: O parte din rodul faptului de a fi în Dumnezeu și Dumnezeu în noi este că credem, ascultăm și Îl iubim pe Dumnezeu, știind cât de mult ne iubește Dumnezeu și ce a făcut Hristos pentru noi. Așa cum Dumnezeu îi iubește pe ceilalți, așa și noi trebuie să-i iubim pe ceilalți. Sursa faptului de a fi în Dumnezeu și Dumnezeu în noi este Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu îl dă tuturor credincioșilor.
Î: 1 Ioan 4:1-3 se referă la duhuri sau la oameni?
R: Acest verset se aplică oricărei surse de învățătură, fie că este vorba de un mesaj mistic transmis de un spirit, fie de cuvântul unei persoane, rostit sau scris. Dacă o persoană pretinde că vorbește prin intermediul unui spirit, atunci verificarea ei se face în același mod.
Î: În 1 Ioan 4:1, având în vedere că unii oameni încearcă să-L găsească pe Dumnezeu, de ce ar permite Dumnezeu în mod conștient existența profeților falși?
R: Prin modul în care Dumnezeu a ales să rânduiască Creația și să permită existența unei lumi căzute, El permite multe lucruri care Îi frâng inima, așa cum arată Matei 23:37-39. Dumnezeu nu ne-a creat să fim roboți, ci ne oferă posibilitatea de a alege (atât în mod explicit, cât și implicit) dacă să-L urmăm sau nu. Pentru cei care nu doresc să-L urmeze pe Dumnezeu, El îi permite lui Satan să creeze falsuri, astfel încât oamenii să se simtă mai în largul lor cu alegerile pe care le fac. Dar Dumnezeu știe cine sunt ai Săi și Se va asigura că aleșii Săi fie nu vor cădea în capcana uneia dintre aceste imitații, fie, dacă totuși cad în capcana uneia dintre aceste imitații, se vor întoarce la El. Vezi și cele trei întrebări referitoare la Habacuc 1:13.
Î: În 1 Ioan 4:2, orice duh sau învățător este de la Dumnezeu dacă spune că Isus a venit în trup?
R: Nu. Așa cum se arată în 1 Ioan 5:1, aceasta este o condiție necesară, dar nu suficientă pentru învățătorii evlavioși.
Î: În 1 Ioan 4:2, dacă orice duh (adică profet) care mărturisește că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu, ce putem spune despre Mahomed? (Musulmanul Ahmad Deedat a adus în discuție acest aspect.)
R: Deedat adaugă că în Coran, Sura 3:45 și în multe alte referințe, Isus este numit „Hristos”. Mai întâi să corectăm câteva erori minore, iar apoi să abordăm punctul principal.
Punct minor 1: Coranul îl numește pe Isus „Masih”, care tradus înseamnă „Mesia”, echivalentul lui „Hristos” în câteva pasaje. De fapt, nu sunt foarte multe pasaje.
Punct minor 2: Un alt apologet musulman cu care am corespondat (Fareed) a respins ideea că Iisus este Mesia. Cu toate acestea, el nu numai că nu era de acord cu Deedat, dar Fareed se contrazicea și cu Coranul. Așadar, nu te poți baza întotdeauna pe ceea ce spune un apologet musulman.
Punct secundar 3: Mulți musulmani acordă credibilitate unei cărți scrise în Evul Mediu, numită Evanghelia lui Barnaba. Dar și aceasta neagă faptul că Iisus este Mesia, contrazicând din nou atât Biblia, cât și Coranul.
Punct major: Nu are niciun rost să-l numim pe Isus Hristos/Mesia/Masih, dacă redefinim termenul. Vechiul Testament a arătat că Mesia era Cel Promis, Cel Uns, care urma să ne mântuiască de păcatele noastre. Coranul nu susține că Isus ar fi mântuit pe cineva de ceva. Însuși Mahomed a învățat că Iisus nici măcar nu va mijloci pentru noi, ci se va scuza pe Sine însuși din cauza greșelilor Sale. Numai Mahomed va fi cel care va mijloci pentru oameni. Acest lucru se găsește în hadith-urile din Sahih Muslim, vol. 1, cartea 1, nr. 378, p. 129 și în Ibn-i-Majah, vol. 5, cartea 37, nr. 4312, p. 528-530
Î: 1 Ioan 4:2-3 se referă la faptul că Isus avea trup înainte sau după învierea Sa, sau în ambele cazuri?
R: Despre ambele. Conform cărților *When Cultists Ask*, p. 298, și *When Critics Ask*, p. 539-540, Ioan folosește timpul perfect („a venit”) în limba greacă. Timpul perfect indică o acțiune sau o stare trecută și continuă. În 2 Ioan 7, Ioan spune că înșelătorii refuză „să mărturisească venirea lui Isus Hristos în trup”, folosind timpul prezent în limba greacă.
Luca 24:39; Ioan 2:19-22; 20:26-27; și Faptele Apostolilor 2:30-31 demonstrează, de asemenea, că Isus a avut un trup fizic după învierea Sa.
Î: În 1 Ioan 4:4, cine sunt „aceia” pe care creștinii îi biruiesc?
R: Aceasta nu se referă la lupte sau păcate impersonale; este ceva personal. Nu se referă doar la profeții falși, ci, în primul rând, la spiritele din spatele învățătorilor falși. Trebuie să recunoaștem și să biruim credința în aceste spirite false, la fel cum trebuie să biruim și alte ispite.
Î: În 1 Ioan 4:5, care este perspectiva lumii?
R: Lumea are multiple puncte de vedere contradictorii, dar, în general, orice consideră cineva că este corect în ochii săi, poate să facă. O variantă a acestei viziuni este că poți face ceva atâta timp cât nu le face rău în mod evident altora. O a doua viziune este „YOLO” (You Only Live Once – Trăiești o singură dată), așa că bucură-te de toate plăcerile pe care le poți avea chiar acum. O a treia viziune este că nu ar trebui să judeci niciun alt punct de vedere – adică, cu excepția creștinismului.
Î: În 1 Ioan 4:5, de ce lumea ascultă mai mult de învățătorii falși decât de creștini?
R: Ei ascultă pentru că sunt înșelați sau se autoînșală în trei moduri: mintea, emoțiile și voința.
Mintea: Având în vedere presupunerile și credințele lor, poate părea mai logic să trăiască pentru moment. Unii necreștini sunt foarte sceptici; vor să creadă că nimic nu este aproape de certitudine, așa că își trăiesc viața „acoperindu-și pariurile”. Așa cum scria pe un tricou: „Viața este incertă, așa că mănâncă mai întâi desertul.” Alți necreștini sunt diferiți; sunt extrem de creduli, crezând în lucruri în care n-ar trebui să creadă. Dacă ceva ar fi fals, atunci sistemul lor de credințe s-ar prăbuși, așa că, din acest motiv, nu vor ca acel lucru să fie fals.
Emoțiile: Anumite lucruri sunt mai plăcute de crezut decât altele. Dacă două lucruri sunt considerate la fel de adevărate, atunci unii oameni ar crede cu tărie în cel mai plăcut, doar pentru că este mai plăcut.
Voința: Unii oameni aleg în mod conștient să creadă ceva sau să facă parte din ceva. Au existat unii mormoni în Utah care nu credeau că mormonismul era adevărat. Dar erau totuși mormoni pentru că, dacă ar fi plecat, soția lor i-ar fi părăsit și ar fi luat copiii cu ea. Dacă cineva părăsește mormonismul, șeful său mormon l-ar putea concedia, sau s-ar putea să nu mai realizeze atât de multe vânzări către clienții mormoni. În islam, conform legii Sharia, când un bărbat părăsește islamul, trebuie ucis dacă nu se întoarce. Unii musulmani cred același lucru și despre femei, iar alții spun că nu, ea ar trebui doar închisă pe termen nelimitat.
Î: În 1 Ioan 4:7, întrucât Dumnezeu este iubire, nu înseamnă asta că iubirea este Dumnezeu și că tot ce se face din iubire se face automat pentru Dumnezeu, așa cum susțin creștinii liberali?
R: Nu. Așa cum a spus un creștin: „Cultura noastră a luat adevărul că Dumnezeu este iubire și l-a răstălmăcit pentru a face din iubire zeul lor.” Ceva făcut din dragoste de bani nu este făcut pentru Dumnezeu, așa cum arată Matei 6:24. Un exemplu al faptului că este rău să iubești oamenii mai mult decât pe Dumnezeu se găsește în Matei10:37 , unde Isus spune: „Oricine își iubește tatăl sau mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; oricine își iubește fiul sau fiica mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.”
Î: În 1 Ioan 4:9, cum trăim prin Isus?
R: Există cel puțin patru moduri în care acest lucru este adevărat.
Acum, pe pământ, vom trăi știind că ne îndreptăm spre cer. Vom înceta să facem lucrurile care nu-I plac lui Dumnezeu, vom înceta să spunem lucruri pe care El nu ar vrea să le spunem și vom dori să trăim pentru a-I face plăcere. Nu este vorba doar de a-L asculta, ci și de a-L iubi. Nu putem face acest lucru prin puterile noastre, ci trăim prin Isus prin Duhul Sfânt care locuiește în noi.
După moarte, nu avem niciun drept sau merit propriu pentru a ajunge în cer. Dar Isus a plătit răscumpărarea pentru noi și, prin El, avem dreptul să trăim veșnic alături de El, așezați împreună cu Hristos (Efeseni 2:6).
Trecutul nostru este șters. Putem trăi fără vinovăție pentru lucrurile pe care le-am făcut în trecut. Dacă ceea ce ai făcut nu este la fel de rău ca ceea ce a făcut Saul din Tars (înainte de a deveni Pavel), atunci și tu poți experimenta eliberarea de vinovăție pe care a avut-o Pavel.
Ceilalți ar trebui să vadă dragostea noastră ascultătoare față de Dumnezeu, chiar și în momentele în care nu vestim Evanghelia. De asemenea, ar trebui să-i acceptăm pe ceilalți credincioși, așa cum Hristos ne-a acceptat pe noi (Romani 15:7) și să nu privim pe nimeni dintr-o perspectivă lumească (2 Corinteni 5:16)
În smerenie vedem că păstrăm comorile veșnice în vase de lut (2 Corinteni 4:7). Nu avem cu ce să ne lăudăm pentru ceea ce am făcut noi (Filipeni 3:4-7), ci ne putem lăuda doar cu ceea ce a făcut Hristos prin cruce (Galateni 6:14).
Î: În 1 Ioan 4:10, trebuie să ne preocupăm de a-L iubi pe Dumnezeu, având în vedere că Dumnezeu are inițiativa?
R: 1 Ioan 4:10 nu poate însemna că nu trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, deoarece asta ar fi contrar versetelor din 1 Ioan 4:19-21. De asemenea, atât calviniștii, cât și cei care nu sunt calviniști sunt de acord că predestinarea din Efeseni 1:5 și din alte pasaje nu înseamnă că credincioșii nu-L iubesc pe Dumnezeu, contrar Scripturii.
Dimpotrivă, atât 1 Ioan 4:10, cât și 4:19 arată ordinea și inițiativa, în două moduri complementare. Când omenirea era pierdută, ignorantă și lipsită de iubire față de Dumnezeu, Dumnezeu ne-a iubit și L-a trimis pe Isus să moară pentru noi. Când noi, individual, eram indiferenți față de Dumnezeu sau chiar dușmani activi ai Lui, Dumnezeu tot ne-a iubit primul. Ideea că Dumnezeu îi iubește pe cei care Îl iubesc mai întâi, datorită iubirii lor față de El, este răsturnată de 1 Ioan 4:10, 19.
Î: În 1 Ioan 4:12, cum se face că nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, în afară de Isus, având în vedere că Isaia L-a văzut pe Domnul în Isaia 6:1?
R: În 1 Ioan4:12 , nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu întrupat, în afară de Isus care S-a manifestat pe pământ. În Isaia 6, acest lucru este înțeles ca o viziune. Totuși, chiar și în această viziune, Isaia s-a simțit pierdut din cauza apropierii de sfințenia lui Dumnezeu și a naturii sale păcătoase.
Î: În 1 Ioan 4:13-15, cum trăim noi în Dumnezeu și Dumnezeu în noi?
R: Aici avem de-a face cu fraze paralele.
Trăim în Dumnezeu: viața noastră este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu. Când Hristos Se va arăta, ne vom arăta și noi. (Coloseni 3:3-4) Pentru cei care și-au dăruit viața lui Dumnezeu, Dumnezeu Își împarte viața cu ei.
Dumnezeu trăiește în noi: Dumnezeu trăiește în interiorul nostru prin Duhul Sfânt, care este numit și Duhul lui Hristos. Noi suntem ca mâinile Sale pe pământ și expresia lui Hristos față de ceilalți. Dumnezeu trăiește în noi și poate vedea lucrurile așa cum le trăim noi.
Î: În 1 Ioan 4:13-15, de ce crezi că Dumnezeu ne-a creat, având în vedere că El avea deja îngerii și animalele?
R: Spre deosebire de îngeri și animale, se spune că numai bărbații și femeile sunt creați după chipul lui Dumnezeu. Noi putem reflecta, într-un mod finit, unele dintre atributele lui Dumnezeu, cum ar fi iubirea. Dumnezeu poate locui în noi, astfel încât El să poată trăi, într-o oarecare măsură, ceea ce trăim noi și să vadă lumea prin ochii noștri.
Pentru slava Sa: Dumnezeu și-a creat copiii pentru slava Sa. Isaia 43:7; 61:3.
Oameni pe care să-i iubească: Dumnezeu ne iubește nespus de mult. Psalmul 145:9, 17; 1 Ioan 3:1.
Pentru a fi copiii Lui: 1 Ioan 3:1-2; Galateni 3:28, Romani 8:15-17
Să locuiască în noi: 1 Ioan 4:12-16; Romani 8:9-11
Dumnezeu dorește ca nimeni să nu piară. Ezechiel 18:23, 32; 33:11; 2 Petru 3:9. Cu toate acestea, Dumnezeu nu regretă că i-a creat pe cei care, având ocazia, aleg în mod liber să-L respingă. Dumnezeu a știut dinainte că aceștia vor păcătui și totuși a ales să nu intervină în alegerea lor sau să-i „desfacă”.
Poate că o parte din motivul pentru care Dumnezeu a ales să creeze ființe care să fie după chipul Său este similar cu motivul pentru care părinții aleg să aibă copii. Da, copiii vor fi costisitori, cu scutece și mâncare, și da, copiii vor provoca durere de inimă prin bolile, rănile și neascultarea lor, dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, iubirea face ca totul să merite efortul.
Î: În 1 Ioan 4:17, cum se face că există „dragoste incompletă” în comparație cu dragostea desăvârșită sau perfecționată în noi?
R: Iubirea poate fi incompletă în ceea ce privește cunoașterea sau incompletă în ceea ce privește angajamentul, dar cele două merg adesea mână în mână.
Cunoașterea ajută la desăvârșirea iubirii: iubirea unei persoane față de Dumnezeu poate crește atunci când aceasta află mai multe despre Dumnezeu, despre grija Lui față de ea și despre promisiunile Lui prețioase. Pe măsură ce Îl iubești mai mult pe Dumnezeu, vei dori să-ți exprimi iubirea mai mult prin angajamentul tău de a-I face plăcere.
Angajamentul ajută la desăvârșirea iubirii: dacă o persoană se angajează să iubească pe cineva, atunci va acționa în consecință. De obicei, sentimentele vor urma.
Iubirea necondiționată: Putem să-L iubim pe Dumnezeu și pe ceilalți în mod condiționat. Unii au părăsit credința pentru că doreau să-L urmeze pe Dumnezeu – atâta timp cât circumstanțele le erau favorabile. Este un lucru bun că Iov nu a fost așa. Unii L-ar urma pe Dumnezeu atâta timp cât El nu le-ar lua soțul sau soția. Este un lucru bun că Ezechiel și Hudson Taylor nu au fost așa. Unii L-ar urma pe Dumnezeu atâta timp cât El le-ar proteja familia de oamenii răi. Este un lucru bun că Corrie ten Boom nu a fost așa. S-ar putea să ajungem să realizăm că nu avem în noi capacitatea de a avea nici iubire necondiționată pentru Dumnezeu, nici iubire necondiționată pentru ceilalți, inclusiv pentru cei care ne-au făcut rău. S-ar putea să ajungem să realizăm că nu suntem capabili să iubim necondiționat, fără ca Dumnezeu să iubească prin noi.
Î: În 1 Ioan 4:18, din moment ce „dragostea desăvârșită alungă frica”, de ce trebuie să ne temem de Dumnezeu în 2 Corinteni5:11 ?
R: Există două feluri de teamă.
Trebuie să ne temem de Dumnezeu, cu o teamă compatibilă cu iubirea. Creștinii ar trebui să se teamă de Dumnezeu în sensul de a fi plini de uimire față de El și de a-I respecta dreptatea, cunoașterea și puterea. Teama noastră ar trebui să fie de natură să ne determine să-L lăudăm pe Dumnezeu, așa cum se spune în Psalmul 22:23. Deoarece nu există nicio cale de a avea viața veșnică în afara harului lui Dumnezeu, Dumnezeu are o putere mult mai mare asupra tuturor decât doar asupra vieții și morții fizice.
Unele versete care subliniază modul corect de a-L teme pe Dumnezeu sunt Iov 28:28; Ps 15:4; 34:11; 40:1-3; Proverbe 1:7; 2:4. Unele versete care arată că este greșit să nu-L temem pe Dumnezeu sunt Ps 55:19; Proverbe 1:29; 9:10; 10:27; 15:33; și Ieremia 2:19.
Nu trebuie să ne temem de nimeni altcineva. David nu s-a temut de dușmanii săi în Psalmul 3:6. Psalmul 23:4 spune că nu trebuie să ne temem de niciun rău, iar Psalmul 27:1-3 spune că nu trebuie să ne temem de alții. Alte versete sunt Psalmul 46:2; 49:5; Proverbe 29:25.
Î: În 1 Ioan 4:19-20, de ce este imposibil să spui cu sinceritate că-L iubești pe Dumnezeu atunci când îți urăști fratele?
R: Scriptura nu spune acest lucru în mod explicit, dar ar putea exista câteva motive pentru aceasta.
Dificultate comparativă: Dacă nu suntem capabili să-i iubim pe frații și surorile noastre creștine, pe care îi putem vedea, atinge și cu care putem vorbi direct, ar fi și mai dificil să-L iubim pe Dumnezeu, pe care (încă) nu-L putem vedea, atinge și cu care nu putem vorbi față în față.
Ceea ce se află înlăuntrul nostru: Dacă Duhul lui Dumnezeu ne dă iubire față de ceilalți, iar noi nu avem această iubire față de ei, ar părea că nu avem Duhul lui Dumnezeu în noi și că nu suntem mântuiți.
Î: În 1 Ioan 4:20-21, cum ar trebui să-i iubim pe ceilalți?
R: Trebuie să-i iubim pe ceilalți în aproape toate felurile. Trebuie să iubim prin fapte, nu doar prin cuvinte (Iacov2:14 -16), cu spirit de sacrificiu și așa cum ne iubește Dumnezeu (1 Ioan4:19 ). Iubirea este cea mai importantă dintre virtuțile creștine (1 Corinteni 13, în special versetele 1-3, 13).
Singurul mod în care nu trebuie să iubim este să iubim pe cineva, chiar și pe propria noastră familie, mai mult decât îl iubim pe Dumnezeu. Dacă pretinsa noastră iubire pentru cineva ne determină să nu ascultăm de Dumnezeu, atunci aceasta este o iubire greșită sau rătăcită.
Î: Oare 1 Ioan 5:1 înseamnă că oricine crede că Isus este Mesia va ajunge în Rai?
R: Nu. La fel ca în 1 Ioan 4:2, aceasta este o condiție necesară, dar nu suficientă pentru a fi credincios. Este interesant faptul că limba greacă nu are un singur cuvânt, ci două pentru a exprima credința. Un cuvânt este folosit în Biblie pentru o dependență de încredere totală, iar celălalt cuvânt este folosit în Biblie pentru o simplă acceptare intelectuală.
Î: În 1 Ioan 5:1b, „cei născuți din El” se referă la Isus sau la alți credincioși?
R: Deși este adevărat că cei care Îl iubesc pe Tatăl ar trebui să-L iubească și pe Isus, nu asta spune acest verset. Acesta se referă la alți credincioși din trei motive.
1 Ioan 4:20 opune iubirea față de Dumnezeu urii față de fratele tău
1 Ioan 4:21 poruncește tuturor celor care îl iubesc pe Dumnezeu să-și iubească fratele.
1 Ioan 5:2 spune că trebuie să-i iubim pe copiii (plural) lui Dumnezeu.
Așadar, 1 Ioan 5:1b, situat între sfârșitul capitolului 4 și 1 Ioan 5:2, abordează același subiect ca și celelalte versete. Comentatorii par să fie unanimi în a afirma că aceasta se referă la ceilalți credincioși.
Î: În 1 Ioan 5:1b, cum se face ca oricine îl iubește pe Tatăl să-i iubească și pe „cei născuți din El”?
R: Tatăl ne iubește, iar dacă îl iubești pe Tatăl, îi vei iubi pe cei pe care El îi iubește. Isus ne poruncește să ne iubim frații și surorile.
Trebuie să fim una (Ioan 14:20). Trebuie să fim aduși la o unitate deplină (Ioan 17:23), astfel încât lumea să știe că Tatăl L-a trimis pe Isus. Nu trebuie să încercăm să creăm unitatea, ci mai degrabă să păstrăm unitatea Duhului (Efeseni 4:3). În cele din urmă, din punct de vedere practic, dacă urmează să-ți petreci eternitatea în ceruri alături de toți frații și surorile tale în Hristos, ar fi bine să înveți să începi să-i placi și să-i iubești chiar de acum!
Î: În 1 Ioan 5:3-4, de ce iubirea față de Dumnezeu și ascultarea de poruncile Lui sunt atât de strâns legate aici?
R: Ioan nu face decât să repete ceea ce a spus Isus în Ioan 14:21, 23-24. Dacă nu dorești să-ți exprimi dragostea, atunci s-ar putea pune sub semnul întrebării dacă ai dragoste cu adevărat. Una dintre principalele modalități prin care ne exprimăm iubirea față de Dumnezeu este ascultarea de poruncile Sale. Dacă cineva spune că trăim sub har și, prin urmare, nu trebuie să ascultăm de nimic din ce nu vrem, spune-i că trebuie să citească din nou Ioan 14.
Un corolar al acestui lucru îl constituie legile Vechiului Testament. Putem analiza multe legi și putem vedea în ele înțelepciune în ceea ce privește igiena, păstrarea identității lor ca popor etc. Dar nu trebuie să lăsăm aceste lucruri să ne orbească în fața faptului că unele legi și ritualuri nu serveau niciunui scop natural în beneficiul poporului. Mai degrabă, ele erau ceea ce Dumnezeu le-a dat pentru ca ei să-și poată exprima iubirea față de El prin ascultarea lor. Astăzi nu mai lăsăm părul de pe părțile laterale ale capului să crească lung și nu mai sărbătorim lunile noi și sacrificiile de animale, dar ne exprimăm în continuare iubirea prin ascultarea de poruncile pe care Dumnezeu ni le-a dat acum.
Î: În 1 Ioan 5:4-5, care este victoria care a biruit lumea?
R: Victoria noastră are trei părți: câștigarea victoriei, proclamarea victoriei și realizarea victoriei. Hristos a câștigat victoria poporului Său asupra păcatului prin învierea Sa. La fel, noi ne proclamăm victoria atunci când Îl acceptăm pe Hristos și o arătăm lumii prin proclamarea botezului nostru. Realizăm acea victorie, în această viață, prin lupta noastră triumfătoare împotriva păcatului.
Î: În 1 Ioan 5:6, ce reprezintă apa și sângele prin care a venit Isus?
R: Înainte de a răspunde la această întrebare, să discutăm mai întâi cum să răspundem la ea. Nu este nevoie să căutăm un simbolism care ar fi fost neînțeles de credincioșii din secolele I și II; ar fi un simbolism pe care ei l-ar fi înțeles. În al doilea rând, putem căuta un simbolism similar în scrierile lui Ioan, cum ar fi faptul că trebuie să ne naștem din apă și din Duhul în Ioan 3:5, și faptul că Isus dă apă vie în Ioan 4:10. În al treilea rând, am putea lua în considerare împotriva cui se pronunță Ioan în restul cărții, și anume împotriva proto-gnosticilor care negau venirea lui Isus Hristos în trup (1 Ioan 4:2).
Răspunsul este că Isus a venit prin sânge, în trup, iar acel trup a fost botezat cu apă. Cerinthus dorea să separe pe Isus cel uman de Hristos cel divin, dar Ioan subliniază în 1 Ioan 5:6 că nu a fost doar Isus, nu doar Hristos, ci Isus Hristos, fără nicio separare. Tertulian (198-220 d.Hr.) a fost primul cunoscut care a învățat acest lucru.
În ceea ce privește alte puncte de vedere, Augustin din Hippo a spus că aceasta se referă la sângele și apa care au ieșit din coasta lui Isus în Ioan 19:34. Calvin și Luther au considerat că se referă la botezul nostru cu apă și la participarea noastră la Cina Domnului. Plummer și Candlish au afirmat că aceasta se leagă de jertfele de sânge din Vechiul Testament și de apa folosită pentru purificare. Vezi „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 12, p. 350, pentru mai multe informații. La p. 353 se adaugă că, indiferent de semnificația din 1 Ioan 5:6, în 1 Ioan 5:8 apa și sângele se referă la botez și la Cina Domnului.
Î: Au fost versetele 1 Ioan 5:7-8 adăugate în Biblie?
R: Aceasta a fost o adăugire care nu se regăsea în manuscrisele originale. Așa cum se menționează în „General Introduction to the Bible”, p. 484: „De fapt, acceptarea variantei mai lungi ca parte autentică a textului din 1 Ioan încalcă aproape toate principiile majore ale criticii textuale.” Cu toate acestea, creștinii care preferă Versiunea King James acceptă în general acest pasaj, iar mai jos sunt prezentate argumentele ambelor părți.
Punctul de vedere al celor care susțin că a fost adăugat ulterior: Vom analiza mai întâi manuscrisele care conțin 1 Ioan și cele care nu îl conțin, iar apoi pe scriitorii bisericești care nu fac referire la el.
Manuscrise biblice și familii de manuscrise care conțin 1 Ioan 5:6-9, dar nu conțin această adăugire.
Vaticanus [B] 325-350 d.Hr.
Sinaiticus [Si] 340-350 d.Hr.
Coptic Bohairic [Boh] secolele III/IV
Alexandrinus [A] c. 450 d.Hr.
Coptic sahidic [Sah] secolele III/IV
Siriacă
Unele texte armene [Arm] din secolul al V-lea
Etiopică [Eth] din cca. 500 d.Hr.
Georgiană [Geo] din secolul al V-lea
Lecționar bizantin (K, L, P)
Arabă
slavonă
048 original, 33, 81, 322, 323, 436, 945, 1067, 1175, 1241, 1243, 1292, 1409, 1505, 1611, 1735, 1739, 1846, 1881, 2138, 2298, 2344, 2464,
Psi, 1844, 1852 au o terminație gramaticală ușor diferită pentru „a fi martor”.
L833 folosește „botez” în locul cuvântului „apă”
Vulgata latină a lui Amiatinus, prima jumătate a secolului al VIII-lea
Codex Fuldensis, Vulgata latină, 546 d.Hr. (cea mai veche Vulgată)
Vallicellianus, Vulgata latină, 735-804 d.Hr.
Următorii scriitori ai Bisericii citează din 1 Ioan sau discută despre Sfânta Treime și nu menționează niciodată această adăugire.
Irineu (182-188 d.Hr.) face referire la 6 versete din 1 Ioan
Tertulian (198-220 d.Hr.)
Clement din Alexandria (193-217/220 d.Hr.)
Ipolit (222-235/6 d.Hr.)
Origen (225-254 d.Hr.)
Ciprian din Cartagina (c. 246-258 d.Hr.) Totuși, nota de subsol gamma de la pagina 323 din volumul 7 al seriei a doua a lucrării „Părinții de la Niceea și post-Niceea” este interesantă. Aceasta spune, printre altele: „S-a considerat că [cuvintele suplimentare] au fost citate de Sfântul Ciprian în lucrarea sa despre Unitatea Bisericii; iar această citare, dacă ar fi adevărată, ar fi una extrem de importantă, întrucât ar plasa acceptarea lor la o dată mai timpurie. Însă Tischendorf (Gk. Test., Ed., viii, ad. Loc.) oferă motive pentru a crede că citatul este doar aparent și că, de fapt, provine din ultima propoziție a versetului 8.”
Dionisie din Alexandria (246-265 d.Hr.)
Ieronim (373-420 d.Hr.)
Grigorie Nazianzen (330-391 d.Hr.), în demonstrarea Trinității, se referă la acest verset, dar nu include adăugarea. „Dar cum rămâne atunci cu Ioan, când în Epistola sa catolică spune că sunt Trei care mărturisesc: Duhul, Apa și Sângele?” În lucrarea Despre Duhul Sfânt, cap. 19, pp. 323-324 (Părinții niceni și post-niceni, Seria a II-a, vol. 7), Grigorie ar fi putut, în mod firesc, să citeze adăugarea, dacă ar fi știut de existența ei în textul scriptural.
Ambrozie al Milanului (340-397 d.Hr.) a citat, de asemenea, 1 Ioan 5:6 în discuția sa despre Duhul Sfânt și Trinitate, dar nu a citat 1 Ioan 5:7. Singura explicație rezonabilă este că acesta nu se afla acolo.
Augustin din Hippo face, de asemenea, referire la 1 Ioan fără aceste versete.
Quodvultdeus (c. 453 d.Hr.)
Prin urmare, a fost adăugat în Versiunea King James, în Vulgată și în scrierile religioase începând cu aproximativ anul 380 d.Hr.
Cartea de astăzi, „Manualul pentru rezolvarea dificultăților biblice”, paginile 50-52, menționează că acestea se găseau doar în 8 manuscrise grecești. Cel mai important este că, în patru dintre cele opt, ele se aflau în margine, nu în text. Cu alte cuvinte, era o notă pe care cineva o adăugase în margine, așa cum creștinii își fac note astăzi. În cele din urmă, cineva a copiat nota din margine în text. De asemenea, deși scriitorii bisericești au citat pe larg din 1 Ioan și au scris mult în apărarea Trinității, niciunul dintre ei nu a citat 1 Ioan 5:7-8 pentru a apăra Trinitatea. Pasajul lipsește, de asemenea, din siriacă, coptă, armeană, etiopiană, arabă, slavonă și, aparent, din toate limbile, cu excepția latinei. Cu toate acestea, el nu se regăsește nici măcar în forma timpurie a latinei vechi/italice sau în Vulgata, așa cum a fost publicată de Ieronim, conform lucrării *A Textual Commentary on the New Testament*, ediția a II-a, p. 648.
Atât „When Critics Ask”, pp. 540-541, cât și „The Complete Book of Bible Answers”, pp. 73-74, adaugă că singurul motiv pentru care se regăsește în vreun manuscris grecesc târziu este faptul că Erasmus a fost presat să-l includă în a treia ediție a Noului Testament grecesc din 1522. Erasmus însuși l-a omis în prima și a doua ediție ale sale d3/1/1516 și 1519. Erasmus a spus că îl va include numai și numai dacă se va găsi un singur manuscris grecesc care să-l conțină. După ce Erasmus a realizat a doua ediție, s-a găsit unul. Se numește Codex Gregory 61, copiat de un călugăr franciscan pe nume Froy (sau Roy) și scris în 1520 (remarcați data). Deoarece Erasmus nu cunoștea sursa, a adăugat-o în a treia sa ediție din 1522, deoarece Biserica Catolică dorea ca aceasta să fie inclusă. Un tipograf, Fayerabend, a adăugat-o în Biblia lui Luther în 1574.
Specialistul în limba greacă Bruce Metzger, în lucrarea sa „Textual Commentary”, ediția a doua, pp. 715-716, prezintă o discuție mai detaliată.
Rezumatul opiniei privind adăugarea ulterioară: „Introducerea generală la Biblie”, p. 484, spune: „De fapt, acceptarea variantei mai lungi ca parte autentică a textului din 1 Ioan încalcă aproape toate principiile majore ale criticii textuale.”
Punctul de vedere inițial: Trebuie recunoscut că cele trei manuscrise grecești cele mai vechi care conțin 1 Ioan 5:7-8 sunt datate din secolele al X-lea, al XII-lea și al XIV-lea, că nu se regăsește în familia de manuscrise bizantine și că nu a fost inclus nici măcar în Vulgata latină originală. Se regăsește în următoarele manuscrise minuscule:
Codexul Gregory 61 (1520/1521 d.Hr., realizat de călugărul franciscan de la Oxford, Froy/Roy). Numit și Codex Montfortianus. (Codexurile 61 și 629 au o lectură ușor diferită față de celelalte.) A fost scris după ce Erasmus a declarat că nu va include acest text în Biblia sa decât dacă i se va prezenta un manuscris grecesc care să-l conțină. Acesta i-a fost înmânat lui Erasmus ca un text grecesc „mai vechi”, iar Erasmus l-a inclus apoi cu reticență.
Varianta 88 – manuscris din secolul al XII-lea, iar 1 Ioan 5:7-8 a fost adăugat ulterior, cu o scriere din secolul al XVI-lea, la Napoli
Varianta 221 – Citire variantă adăugată unui manuscris originar din secolul al X-lea, aflat acum la Oxford
429variant – o variantă adăugată unui manuscris din secolul al XVI-lea de la Wolfenbüttel
629 – text din secolul al XIV-lea, nu o variantă de citire
636variant – o variantă adăugată unui manuscris din secolul al XVI-lea din Napoli
918 – manuscris din secolul al XVI-lea de la Escorial, Spania. Se află în text, nu este o variantă de citire
2318 – manuscris din secolul al XVIII-lea, păstrat la București, România. Se află în text, nu este o variantă de citire
w110 – secolul al XVI-lea, copie a Bibliei poliglote complutense a lui Ximenes, publicată în 1514.
În patru dintre manuscrisele anterioare, aceasta apărea în margine ca o adăugire ulterioară, nu în textul principal. Cu posibila excepție a lui 629, aceasta nu se regăsea în niciun manuscris grecesc cunoscut anterior epocii lui Erasmus.
Vulgata latină Cavensis (Spania, secolul al IX-lea)
Vulgata latină Toletanus (sec. al X-lea)
Unele texte armene [Arm] din secolul al V-lea
Al doilea loc în care apare este în lucrarea „Liber Apologeticus”, scrisă fie de ereticul spaniol Priscilian, fie de discipolul său, episcopul Instantius, în jurul anului 385 d.Hr.
Se regăsește, de asemenea, în scrierile lui Varimadum (380 d.Hr.)
Tratatul anonim despre rebotezare (250/4-256/7 d.Hr.), cap. 18, din „Părinții ante-niceeni”, vol. 5, p. 677, face referire la 1 Ioan 5:8. Cu toate acestea, nota de subsol precizează că se citează formula latină, nu cea greacă.
În scrierile lui Speculum (sec. al V-lea).
Ioan Casian, părintele ereziei semi-pelagiene (435 d.Hr.).
Venerabilul Beda
Se găsește în diverse versiuni italice și în versiunea Clementină a Vulgatei latine. „Mărturie pe pământ: Duhul, apa și sângele; și cei trei sunt una în Hristos Isus. Și cei trei mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul.”
Enciclopedia dificultăților biblice, p. 375, menționează că se găsea în latina veche/italică încă din secolul al V-lea și în manuscrisul foarte târziu, din 635, scris cu litere minuscule, în margine.
Se găsea în Biblia latină din Evul Mediu și în versiunea King James, fiind acceptată de Biserica Catolică timp de peste 900 de ani. Totuși, nu a fost niciodată acceptată în Biserica Greacă sau în Bisericile Orientale.
Î: Oare 1 Ioan 5:6-8 înseamnă că, întrucât Duhul Sfânt este martor alături de apă și sânge, Duhul Sfânt nu este o ființă vie?
R: Nu. Un martor poate fi atât o ființă vie, cât și un obiect neînsuflețit. O greșeală frecventă a sectelor este aceea că, întrucât Duhul Sfânt are multe atribute pe care o ființă umană nu le are, prin urmare (printr-o logică forțată) Duhul Sfânt nu poate avea personalitate. 1 Ioan 5:6-8 arată că există trei martori ai faptului că Isus a avut un trup fizic. Sângele se referă la răstignirea Sa, iar Duhul este o mărturie interioară pentru creștini. Apa se referă fie la botezul lui Isus de către Ioan, fie, posibil, la apa care înconjoară un copil la naștere.
În continuare sunt prezentate diverse adevăruri pe care Biblia ni le învață despre personalitatea Duhului Sfânt.
Parakletos (Mângâietorul, Cel care este alături de noi). Ioan 14:16, 26, Ioan 15:26
Poate cunoaște gândurile cele mai ascunse ale lui Dumnezeu 1 Corinteni 2:10-11
Ne vorbește. Faptele Apostolilor 13:2, Evrei 3:7
Ne amintește. Ioan 14:26
Este ca un părinte, astfel încât să nu fim orfani (orphanos în greacă). Ioan 14:18
Ne călăuzește. Ioan 16:13
Ne învață. Ioan14:26 , 1 Corinteni 2:13
Trăiește în noi. 1 Corinteni3:16 , 2 Timotei1:14 , Romani 8:9,11, Efeseni 2:22
În inimile noastre. 2 Corinteni1:22 , Galateni 4:6
El mijlocește pentru noi (obiectele neînsuflețite nu se roagă și nu mijlocesc). Romani 8:26-27
Poate fi jignit. Evrei 10:29
Mărturisește despre Hristos. Ioan 15:26
Are o minte. Romani 8:27
Poate fi întristat. Isaia 63:10, Efeseni 4:30
Face alegeri. 1 Corinteni 12:11
Are iubire. Romani 15:30
Poate considera că lucrurile sunt bune. Faptele Apostolilor 15:28
Cercetează lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. 1 Corinteni 2:9-10
Gemete (și, prin urmare, îi pasă) pentru noi. Romani 8:26
Î: În 1 Ioan 5:7-8, oare NIV nu crede în Trinitate pentru că nu conține aceste cuvinte?
R: Nu, aceasta este o minciună calomnioasă.
Un subiect de discuție este dacă 1 Ioan 5:7-8 ar trebui să se regăsească sau nu
în Bibliile noastre. Un al doilea subiect de discuție este dacă NIV neagă sau
nu Trinitatea.
Din păcate, este o minciună să spui că NIV nu crede în
Trinitate, din două motive.
1) Dacă cineva ar tipări o Biblie în care 1 Ioan 5:7-8 ar spune: „Bibliile tipărite sunt în regulă”, iar tu ai spune [pe bună dreptate] că acel verset nu ar trebui să se regăsească în Biblie deoarece manuscrisele timpurii ale Noului Testament nu îl conțineau, înseamnă oare că ești împotriva Bibliilor tipărite? Faptul că crezi sau nu într-o afirmație este diferit de faptul că acea afirmație se regăsea sau nu într-un anumit loc din Biblie.
2) Toți traducătorii NIV erau trinitari care credeau că
Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. (Apropo, mulți dintre traducătorii RSV erau
discutabili.)
3) Sper că nu crezi că 1 Ioan 5:7-8 este SINGURA dovadă privind Trinitatea din
întreaga Biblie. Alte versete care învață aspectele Trinității (un singur
Dumnezeu inseparabil, trei persoane distincte, egale în cinste și natură, dar
având roluri diferite etc.) sunt prezentate în multe locuri, iar NIV le
conține.
4) 1 Ioan 5:7-8 nu se găsește în niciun manuscris timpuriu
al Noului Testament. Se găsește în doar 8 manuscrise grecești în total
(inclusiv
cele medievale), iar în patru dintre acestea nu se află în text, ci în margine.
5) 1 Ioan 5:7-8 nu se regăsește în Lecționarul bizantin (K,
L, P), așa că sper să nu credeți că și Lecționarul bizantin neagă Trinitatea.
De fapt, în afară de cele 4 menționate, niciun manuscris grecesc, armean,
siriac, etiopian, copt sau chiar manuscris timpuriu al Vulgatei nu conține
acest verset; înseamnă oare că toate aceste manuscrise nu cred în Trinitate?
6) În cele din urmă, mulți scriitori ai Bisericii primare au scris despre
Trinitate și au folosit practic fiecare verset pe care l-ați putea găsi pentru
a susține Trinitatea. Dar niciunul dintre ei nu a folosit 1 Ioan 5:7-8.
Scriitorii bisericești care au demonstrat Trinitatea pe baza Scripturii (fără a
folosi, desigur, 1 Ioan 5:7-8); se pare că Tertulian, Novatian, Clement din
Alexandria, Atanasie, Hilariu și, mai târziu, Augustin, precum și toți
ceilalți, nu erau la curent cu aceste cuvinte. Scriitorii Bisericii primare
s-au referit la 1 Ioan, dar nu au menționat 1 Ioan 5:7-8; printre aceștia se
numără Irineu, Clement din Alexandria, Tertulian, Hipolit, Origen, Dionisie din
Alexandria, Ieronim, Grigorie Nazianzenul, Ambrozie din Milano, Augustin din
Hippo și Quodvultdeus.
Pe de altă parte, există o referință aparentă din partea lui
Ciprian din Cartagina (c. 246-258 d.Hr.). Cu toate acestea, este interesantă
nota de subsol gamma de la pagina 323 din volumul 7 al seriei a doua a
lucrării „Părinții niceni și post-niceni”. Aceasta spune, în parte: „S-a
considerat că [cuvintele suplimentare] au fost citate de Sfântul Ciprian în
lucrarea sa despre Unitatea Bisericii; iar această citare, dacă ar fi reală, ar
fi una extrem de importantă, întrucât ar plasa acceptarea lor la o dată
timpurie. Însă Tischendorf (Gk. Test., Ed., viii, ad. Loc.) oferă motive pentru
a crede că citatul este doar aparent și că, de fapt, provine din ultima
propoziție a versetului 8.”
Indiferent de aceasta, ar fi ridicol să susținem că toți acești
scriitori ai Bisericii primare, dintre care mulți au scris despre Trinitate, ar
fi negat Trinitatea doar pentru că nu au făcut referire la 1 Ioan 5:7-8.
Așadar, pe baza acestor șase motive, dacă în viitor veți auzi pe cineva
spunând minciuna că NIV neagă Trinitatea, sper că îl veți corecta. Dacă spuneți
acest lucru altora și dacă sunteți un creștin cinstit, atunci aș presupune, pe
baza informațiilor anterioare, că veți înceta să mai spuneți acest lucru.
Dacă sunteți de acord cu asta, putem discuta primul subiect sau celelalte
versete, dacă doriți. Dacă nu sunteți de acord, atunci cred că ar fi mai util
să vorbim mai întâi despre ceea ce ne învață Biblia cu privire la onestitate și
calomnie.
Î: În 1 Ioan 5:7,8, cum a putut Dumnezeu să permită adăugarea unei propoziții în Biblie?
R: 1 Ioan 5:7,8 a fost probabil o propoziție adăugată. Știm acest lucru deoarece avem mărturia manuscriselor grecești. Fie că această propoziție este inclusă sau nu, aceasta nu schimbă doctrina creștină.
Conform lui Aland și alții, această propoziție se încadrează în categoria „A”, ceea ce înseamnă că nu se regăsea în manuscrisul original. Cu alte cuvinte, categoria „A” indică faptul că este „practic cert” că cele 25 de cuvinte contestate din 1 Ioan 5:7-8 reprezintă o adăugire ulterioară.
În special musulmanii nu ar trebui să aibă mari probleme cu această chestiune. Nu dispunem de o mărturie corespunzătoare privind modificările aduse de ‘Uthman în Coran, deoarece acesta a ars exemplarele din Coran pe care alții le-ar fi putut folosi pentru a-l verifica. Câteva dintre ele au supraviețuit până astăzi, într-un muzeu din Cairo, și ele arată într-adevăr modificări.
De exemplu, ‘Ubai bin Ka’b, unul dintre secretarii lui Mahomed, are sure suplimentare și omite aproximativ 12 sure din Coranul de astăzi (The Fihrist, p. 61, notele de subsol 43-48). Abu Musa, din Basra, avea, de asemenea, un text identic cu cel al lui ‘Ubai. (Suyuti, Itqan I, p. 65; Ibn Abi Dawud, Masahif, pp. 180-181, precum și Noeldeke, Geschichte des Quran’s, pp. 33-38.)
Î: În 1 Ioan 5:13, cum putem ști că avem viața veșnică, având în vedere că oamenii destinați iadului din Matei 7:21-23 credeau că știu că au viața veșnică? Cu alte cuvinte, siguranța mântuirii nu înseamnă prea mult dacă nu putem ști niciodată dacă avem o siguranță falsă.
R: Trei puncte de luat în considerare în răspuns.
Putem avea o siguranță autentică bazată pe harul lui Dumnezeu, nu pe noi înșine:
Credincioșii pot fi siguri de viața lor veșnică. 1 Ioan4:17 ;5:11 -19;3:24 ;4:13 ; Efeseni 3:12
Dumnezeu nu numai că ne mântuiește, ci ne și pecetluiește și ne păzește. Efeseni 1:13-14; Iuda 24; 1 Timotei 1:14
Să nu uităm niciodată că am fost răscumpărați cu un preț, sângele lui Isus. 1 Corinteni6:20 ;7:23 ; 2 Petru 2:1; Faptele Apostolilor 20:28
Trebuie să credem și să mărturisim că Isus este Domnul pentru a fi mântuiți. Romani 10:9-13; 1 Petru 1:23
Trebuie să ne rugăm Domnului ca să fim mântuiți. Faptele Apostolilor2:21 ;22:16 ; Ioel 2:32; 1 Corinteni 1:2; Țefania 3:9
Este un dar al harului, nu se câștigă prin fapte. Niciun merit al nostru nu ne poate mântui. Efeseni 2:8-9; 2 Timotei 1:9; Tit 3:5; Faptele Apostolilor 26:20; Romani 3:23-24; 4:5; 6:14-15; 9:32; 11:5-6; Galateni 3:2,3,10-14
Credința adevărată dă roade, deoarece credința fără fapte este moartă. Iacov 2:14-26
Toți credincioșii adevărați se străduiesc să-L asculte pe Dumnezeu și să-și exprime dragostea față de Dumnezeu și față de oameni. 1 Ioan 3:14-15
Oamenii pot avea o asigurare falsă și o convertire falsă:
Trebuie să ne examinăm pe noi înșine, pentru că creștinii falși pot fi înșelați. 2 Corinteni 13:5
Credincioșii trebuie să fie sârguincioși până la sfârșit pentru a-și face speranța sigură. Evrei 6:11
Unii pot avea o falsă siguranță a mântuirii Ieremia17:10 , chiar dacă:
Au o aparență de evlavie; cunosc Scripturile. 2 Timotei 3:5; Ioan 5:39-47
Cred (într-un sens intelectual, nu mântuitor), sunt botezați. Faptele Apostolilor 8:13,20; Iacov 2:19
Cel puțin ei înșiși credeau că profețeau în numele lui Isus, alungau demonii și făceau multe minuni puternice. Matei 7:21-23; 2 Tesaloniceni 2:9-10
Odată am scăpat de corupția lumii prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru. 2 Petru 2:17-22
Putem și trebuie să ne punem la încercare siguranța mântuirii, verificând dacă viața, experiența și învățătura noastră se potrivesc cu ceea ce spune Biblia.
Avem responsabilitatea de a ne veghea cu atenție viața și învățătura. 2 Timotei 1:14; Coloseni 1:23; Proverbe 22:5
Să nu urmăm înțelepciunea acestei lumi. Coloseni 2:8-9; Iacov 3:15; 1 Corinteni 1:17-27; 2:6, 8, 14; 2 Corinteni 1:12
Să perseverăm. Evrei 10:23, 36; Evrei 12:1, 12-13; 1 Ioan 2:24; 1 Corinteni 13:7; Romani 5:3-4; Iacov 1:3-4, 12; Iacov 5:11; 2 Petru 1
Î: În 1 Ioan 5:14-15, de ce nu primim întotdeauna ceea ce cerem în rugăciune?
R: 1 Ioan 5:14 precizează acest lucru spunând că cerem „după voia Lui”. Iacov 4:3 discută despre faptul că nu primim ceea ce cerem deoarece este după voia noastră, dar nu după voia lui Dumnezeu. Vezi, de asemenea, discuția despre Matei 7:7-11; 2 Corinteni 12:7 și 2 Corinteni 12:8 (țepușa lui Pavel) pentru mai multe detalii privind răspunsul.
Î: În 1 Ioan 5:16-17, ce este un „păcat care nu duce la moarte” în comparație cu un „păcat care duce la moarte”?
R: Există câteva puncte de vedere diferite:
Moartea fizică: Unele acte de neascultare sunt suficient de grave încât Dumnezeu să-l cheme pe credincios acasă mai devreme, așa cum s-a întâmplat cu Anania și Safira în Faptele Apostolilor 5:1-11 și cu unii corinteni în 1 Corinteni 11:29-30. Cartea *When Critics Ask*, p. 541, spune că Pavel s-ar fi putut referi la acest lucru când a scris în 1 Corinteni 5:5 să-l predea pe credincios lui Satana pentru distrugerea trupului, ca spiritul său să fie mântuit. Vezi și *The Complete Book of Bible Answers*, p. 70-72, pentru mai multe detalii despre această interpretare.
Crimă: Dacă o persoană ucide pe alta, unii cred că nu avem libertatea de a ne ruga ca acea persoană să fie scutită de pedeapsa cu moartea. Totuși, acest lucru pare să contrazică exemplul scriptural al lui Saul din Tars, care, după convertirea sa, a devenit Pavel. „The Believer’s Bible Commentary”, p. 2325, menționează această perspectivă neobișnuită, fără a o susține.
Blasfemia împotriva Duhului Sfânt: Unii consideră că aceasta s-ar putea referi la moartea spirituală definitivă cauzată de blasfemia împotriva Duhului Sfânt. „The Believer’s Bible Commentary”, p. 2325, menționează, de asemenea, această interpretare, fără a o susține.
Moartea spirituală: Unii creștini interpretează acest lucru în sensul că un credincios poate să nu se supună lui Dumnezeu atât de mult timp încât să-și piardă mântuirea. Deoarece Ioan vorbește pretutindeni despre viața și moartea spirituală, nu despre cele fizice, probabil că la aceasta se referă și aici. A se vedea „Hard Sayings of the Bible”, p. 742-744, pentru mai multe detalii despre această interpretare. Augustin, în Omilia 10 la 1 Ioan, spune: „Prin urmare, «păcatul» unui frate «până la moarte» îl consider a fi atunci când, după ce L-a recunoscut pe Dumnezeu prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, cineva se luptă împotriva frăției și este aprins de flăcările urii împotriva chiar a acelui har prin care a fost împăcat cu Dumnezeu.” Augustin a spus că acest lucru se referă, probabil, la unul dintre frați care hulește pe Duhul Sfânt. Augustin afirmă că acest păcat înseamnă ca un creștin să renunțe la credință până la moarte. A se vedea Nicene and Post-Nicene Fathers, Seria I, vol. 7, p. 527, pentru acest citat.
Apostazia: Unii cred că aceasta se referă la cineva care abandonează credința, similar cu ceea ce se menționează în Evrei 6. Dacă aceștia mor în această stare, atunci, în ultimă instanță, înseamnă că nu au fost niciodată aleși printre cei aleși ai lui Dumnezeu. „The Believer’s Bible Commentary”, p. 2325, susține această perspectivă. Cu toate acestea, există unele persoane care au abandonat credința creștină și apoi, după o perioadă de timp, s-au întors. S-ar părea că pentru acești oameni, deși au plecat, ar trebui totuși să ne rugăm ca ei să se întoarcă.
Concluzie: Indiferent de ce altă semnificație ar putea crede unii că are acest verset, el se referă cu siguranță și la moartea fizică.
Î: Se referă 1 Ioan 5:16-17 la conceptul catolic de „păcate mortale” versus „păcate veniale”?
R: Nu. Doctrina catolică susține că un credincios ar ajunge în Iad dacă ar comite un păcat mortal și ar muri înainte de a primi iertarea și/sau absolvirea pentru acel păcat. În schimb, pentru păcatele nemortale, sau veniale, ar ajunge tot în Rai, deși cu o ședere mai îndelungată în purgatoriu.
Biblia ne învață în Evrei 7:25 că Isus ne-a mântuit complet de toate păcatele noastre. Deși credincioșii adevărați vor dori să se pocăiască de toate păcatele lor, harul lui Dumnezeu, și nu faptele noastre, este cel care ne duce în Rai.
Î: În 1 Ioan 5:18, Satana este incapabil să „ne atingă”, sau poate Satana să ne „cerne” ca grâul, așa cum se menționează în Luca22:31 ?
R: Satana nu poate face nimic fără voia lui Dumnezeu. Așa cum arată cartea lui Iov, Satana a trebuit să ceară permisiune pentru a influența în mod extern circumstanțele și trupul lui Iov.
Cu toate acestea, poate că cea mai mare putere a lui Satana constă în înșelăciune și ispită. Într-o anumită măsură, influența lui Satana asupra unui creștin este doar în măsura în care creștinul „îi dă ascultare” lui Satana.
Î: În 1 Ioan 5:19, în ce sens se află întreaga lume sub „puterea” (sau influența) celui rău?
R: Vezi discuția despre Romani 8:19-22 și Efeseni 2:2 pentru răspuns.
Î: În 1 Ioan 5:21, ce ar însemna mai exact să te ferești de idoli?
R: Cuvântul grecesc pentru „a te feri de” este phulaxate, imperativul aorist al verbului phulasso (Strong 5442). Poate însemna a fi atent la, a te proteja de, a te feri de sau a evita. Deși aceasta include „nu-L părăsi pe Isus și nu te închina idolilor în locul Lui”, de fapt înseamnă mult mai mult decât atât. Grecii și romanii aveau tendința de a fi sincretici, și putea exista tentația de a se închina idolilor sau altor zei pe lângă Isus. Mai târziu, gnosticii eremiți au făcut exact ceea ce Ioan a avertizat, în cel mai literal mod posibil. Ei au combinat credința în puterea lui Isus cu puterea lui Hermes, Zeus, Hercule și a altora.
Uneori, Satana îi ispitește pe creștini să renunțe la creștinism, mai ales în fața torturii sau a altor forme de persecuție, iar de multe ori Satana acționează într-un mod mai subtil decât atât. Uneori dorim să ne agățăm de un anumit păcat, pe lângă urmarea lui Hristos. Când facem acest lucru, acel păcat devine un idol pentru noi. Deși am putea încerca să ne agățăm atât de acel păcat, cât și de Hristos, nu putem avea o devotare din toată inima față de Hristos până când nu ne luăm crucea și nu renunțăm la acel păcat-idol.
Î: În 1 Ioan 5:21, este în regulă să ai statui ale unor idoli în casă dacă nu le venerezi?
R: Nu. Chiar dacă nu ai nicio înclinație de a venera idolii, este totuși greșit din trei motive.
1. Crearea și închinarea la idoli constituie o jignire adusă lui Dumnezeu. A aduce jertfe idolilor înseamnă a aduce jertfe demonilor, așa cum arată 1 Corinteni 10:19-21 și Deuteronomul 32:17. A aprecia calitățile artistice ale unui idol bine realizat este ca și cum ai aprecia calitățile pozitive ale unui lucru creat și folosit de Satana pentru a menține oamenii în orbire spirituală. Glumind, dacă aș păstra idoli în casa mea, i-aș așeza lângă obiectele mele rituale satanice realizate artistic. Totuși, întrucât nu am și nici nu doresc să am obiecte rituale satanice în casa mea, nu aș avea niciun loc pentru idoli.
2. Idolii ar putea face ca alții să se poticnească. Chiar dacă cealaltă persoană nu este tentată să se închine idolului tău, totuși dai un exemplu rău, arătând că idolatria nu trebuie luată prea în serios.
3. Pare mult mai dificil să dai o mărturie puternică în fața unor oameni idolatri (hinduși, budiști și alții), dacă le spui că trebuie să se întoarcă de la idoli și să-L slujească pe Dumnezeul cel Viu pentru a ajunge în Rai, dar tu încă mai ai idoli în casa ta.
Î: De unde știm că 1 Ioan a fost scris cu adevărat de Ioan?
R: Există patru motive principale.
1. Biserica primară a recunoscut-o ca fiind a apostolului Ioan. În special, Epistola 69 a lui Ciprian (c. 246-258 d.Hr.) citează 1 Ioan 2:18-19 și afirmă că aceasta este a apostolului Ioan. El citează, de asemenea, „epistola lui Ioan” în Tratatul 12, cartea a treia, capitolul 2.
2. Tertulian (c. 213 d.Hr.), referindu-se la 1 Ioan 2:23; 4:2-3 și 5:1, afirmă că Ioan a spus toate aceste lucruri. („Împotriva lui Praxeas”, 28). În De Corona (198-220 d.Hr.), capitolul 10, el spune că „Ioan spune: «Copilașilor, feriți-vă de idoli»” (1 Ioan5:21 ).
3. Mai târziu, Augustin (c. 400 d.Hr.), în prima sa omilie asupra 1 Ioan, spune că aceasta a fost scrisă de Ioan, cel care a scris Evanghelia.
4. Are un stil similar cu cel al epistolelor 2 și 3 Ioan și al Evangheliei după Ioan.
În cazul extrem de improbabil în care ne-am înșela, iar Biserica primară s-ar fi înșelat complet cu privire la autorul 1 Ioan, dacă Dumnezeu ar fi intenționat totuși ca 1 Ioan să fie parte din Scriptură, ce importanță ar avea dacă ar fi fost scrisă de Ioan sau nu?
Î: În 1 Ioan, cum putem ști dacă ceea ce avem astăzi este o păstrare fidelă a ceea ce a fost scris inițial?
R: Există cel puțin patru motive.
1. Dumnezeu a promis să-Și păstreze Cuvântul în Isaia 55:10-11; Isaia 59:21; Isaia 40:6-8; 1 Petru 1:24-25; și Matei 24:35.
2. Mărturia Bisericii primare. Iată scriitorii care au făcut referire la versete din 1 Ioan.
Ignatie (c. 110-117 d.Hr.) citează jumătate din 1 Ioan 3:7a și face aluzie la 1 Ioan3:10 în Scrisoarea lui Ignatie către Efeseni, cap. 14, p. 55
Policarp (100-155 d.Hr.) citează jumătate din 1 Ioan 4:3a,c (13 din 34 de cuvinte grecești, cu lacune) în Scrisoarea lui Policarp către Filipeni, cap. 7, p. 34
Iustin Martirul (135-165 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 3:1b conform Noului Testament grecesc, ediția a IV-a revizuită de Aland et al., p. 318. Cu toate acestea, nu am reușit să confirm acest lucru în scrierile lui Iustin pe care le dețin.
Irineu (182-188 d.Hr.) citează 1 Ioan 4:1,2 și 1 Ioan 5:1 ca fiind scrise de „ucenicul său în epistola sa”. De asemenea, el citează din Ioan ca fiind scris de ucenicul său în Evanghelie. Irineu, *Împotriva ereziilor*, cartea 3, cap. 16.8, p. 443
Canonul Muratorian (170-210 d.Hr.), ANF, vol. 5, p. 603, canonul 4, menționează Epistola 1 Ioan. De asemenea, acesta citează 1 Ioan 1:1 ca fiind scris de Ioan în epistolele sale, în canonul 1.
Clement din Alexandria (193-217/220 d.Hr.) afirmă că 1 Ioan4:16 este scrisă de Ioan. Clement din Alexandria, Fragmentul 3, p. 575
Tertulian (198-220 d.Hr.) citează o parte din 1 Ioan 1:1 ca fiind o „Mărturie a lui Ioan” în Tratat despre suflet, cap. 17, p. 197
Tertulian (198-220 d.Hr.) citează 1 Ioan 4:18 ca fiind scris de Ioan. „Scorpiace”, cap. 12, p. 645-646
Origen (225-254 d.Hr.) citează 1 Ioan 1:5 ca fiind scris de Ioan în Epistola sa. „De Principiis” de Origen, cartea 1, capitolul 1.1, p. 242
Origen (240 d.Hr.) citează jumătate din 1 Ioan 1:1 în „Comentariul la Cântarea Cântărilor”, cartea 1, cap. 4, p. 26.
Origen (225-254 d.Hr.) citează 1 Ioan 1:5 ca provenind din Epistola lui Ioan. Origen, *De Principiis*, cartea 1, cap. 1.1, p. 242
Origen (225-254 d.Hr.) citează că Dumnezeu este lumină din „Epistola Catolică a lui Ioan” (1 Ioan 1:5). „Comentariul la Ioan” al lui Origen, cartea 2, capitolul 18, pagina 336
Origen (240 d.Hr.) citează 1 Ioan 2:12-14 în „Comentariul la Cântarea Cântărilor”, Prolog, p. 26.
Origen (235 d.Hr.) citează 1 Ioan 2:15-17 în „Îndemnul la martiriu”, cap. 38, p. 182-183.
Origen (235 d.Hr.) parafrazează 1 Ioan 3:16 în lucrarea „Îndemnul la martiriu”, cap. 41, p. 185.
Origen (240 d.Hr.) citează 1 Ioan 4:7 în „Comentariul la Cântarea Cântărilor”, Prolog, p. 32. De asemenea, el face aluzie la 1 Ioan 4:7 în aceeași lucrare, cartea a II-a, capitolul 4, p. 123.
Origen (240 d.Hr.) citează jumătate din 1 Ioan 4:16 ca fiind „Scriptură” în „Comentariul la Cântarea Cântărilor”, Prolog, p. 32-33.
Novatian (250-257 d.Hr.) citează jumătate din 1 Ioan 4:12 ca fiind scrisă de Ioan. Tratat despre Sfânta Treime, capitolul 18, p. 627
Tratat anonim împotriva lui Novatian (254-256 d.Hr.)
Tratatul anonim despre rebotezare (c. 250-258 d.Hr.), cap. 13, p. 677, citează 1 Ioan 4:7,8 ca fiind scris de Ioan Evanghelistul. De asemenea, se referă la 1 Ioan 5:6,7-8
Ciprian al Cartaginei (c. 246-258 d.Hr.) menționează „Epistola lui Ioan” și apoi citează 1 Ioan2:21 , 22 în Tratatele lui Ciprian – Mărturii, cap. 79, p. 552.
Ciprian din Cartagina (c. 246-258 d.Hr.) citează 1 Ioan 1:8,9 și spune: „În epistola sa, Ioan stabilește…”. Tratatele lui Ciprian, Tratatul 8, cap. 3, p. 476.
Dionisie din Alexandria (246-265 d.Hr.)
Metodiu (270-311/312 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 3:21, conform lui Aland et al., ediția a IV-a revizuită, p. 815. Cu toate acestea, nu am reușit să confirm acest lucru în scrierile lui Metodiu pe care le dețin.
Fileas din Thmuis (decapitat în anul 307 d.Hr.) citează ¼ din 1 Ioan 4:18 în „Scrisoarea către locuitorii din Thmuis”, ANF, vol. 6, p. 162
Petru din Alexandria (306, 285–311 d.Hr.) citează 1 Ioan 2:1 în „Epistola canonică”, canonul 11, p. 276.
După Niceea
Eusebiu din Cezareea (323-326 d.Hr.) – „Istoria bisericească” a lui Eusebiu
Hilariu de Poitiers (355-367/368 d.Hr.)
Atanasie (367 d.Hr.) nu face referire la niciun verset specific din 1, 2 și 3 Ioan, dar enumeră cărțile Noului Testament în „Scrisoarea de sărbătoare” nr. 39, p. 552
Faustinus (sec. al IV-lea)
Filon din Carpasia (sec. al IV-lea)
Zeno (sec. al IV-lea) face referire la 1 Ioan 4:20
„Synopsis Scripturae Sacrae” (350-370 d.Hr. sau secolul al V-lea) enumeră Epistola către Evrei (de Pavel), Epistola lui Iacov, 1 și 2 Petru, 1, 2, 3 Ioan și Iuda ca fiind scripturi. Ea citează integral 1 Ioan 1:1.
Canonul de la Cheltenham (= Catalogul Mommson) (c. 360-370 d.Hr.)
Vasile din Capadocia (357-378/379 d.Hr.) citează 1 Ioan 3:23 cu cuvintele: „Și Ioan scrie”. Despre Duhul Sfânt, cap. 5.9, p. 7
Sinodul de la Laodiceea (în Frigia) (343-381 d.Hr.), canonul 60, p. 159, enumeră cărțile Vechiului Testament și ale Noului Testament. Canonul 59, p. 158, precizează că în biserică pot fi citite numai cărțile canonice ale Vechiului și Noului Testament.
Chiril al Ierusalimului (c. 349-386 d.Hr.) citează 1 Ioan 2:22 ca fiind al Apostolului în Prelegerea 10.14, p. 61
Chiril al Ierusalimului (c. 349-386 d.Hr.) (implicit) menționează cele șapte epistole ale lui Iacov, Petru, Ioan și Iuda. Prelegeri catehetice, Prelegerea 4, cap. 36, p. 27-28
Ambrozie al Milanului (370-390 d.Hr.)
Grigorie Nazianzen (330-391 d.Hr.)
Pacian din Barcelona (342-379/392 d.Hr.) citează 1 Ioan5:16 (păcatele care duc la moarte) ca fiind scrisă de Ioan. Despre pocăiți, cap. 4.3, p. 75
Grigorie de Nyssa (c. 356-397 d.Hr.) spune „Ioan, într-una dintre epistolele sale catolice” și citează 1 Ioan 2:1. Acest lucru indică faptul că existau și alte epistole. În lucrarea „Împotriva lui Eunomius”, cartea 2, capitolul 14, p. 128
Didim cel orb (398 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 2:20; 3:13,21; 5:21
Schismaticul Lucifer din Cagliari, Sardinia (361–c. 399 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 2:18; 3:13; 4:3, 20; 5:2
Epifanie din Salamina (360-403 d.Hr.)
Maximus din Torino (sec. IV/V) face referire la 1 Ioan 2:6
Papa Inocențiu I al Romei (c. 405 d.Hr.)
Maximinus (sec. IV/V) face referire la 1 Ioan 5:1
Rufinus (374-406 d.Hr.)
Ioan Gură de Aur (-407 d.Hr.) citează din 1 Petru și 1 Ioan, vol. 14
Cromatius (407 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 5:18
Orosius/Hosius din Braga (414-418 d.Hr.)
Sinodul de la Cartagina (218 de episcopi) (393-419 d.Hr.)
Ieronim (373-420 d.Hr.) discută despre cărțile Noului Testament. El menționează în mod specific fiecare dintre cele patru evanghelii, scrisorile lui Pavel către cele șapte biserici, Epistola către Evrei, precum și scrisorile lui Pavel către Timotei, Tit și Filimon. Ieronim discută apoi despre Faptele Apostolilor. Apoi discută despre cele șapte epistole ale lui Iacov, Petru, Ioan și Iuda. În cele din urmă, el discută despre Apocalipsa lui Ioan. Scrisoarea 53, cap. 9, p. 101-102.
Ieronim (373-420 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 3:21
Augustin din Hippo (388-430 d.Hr.) îl menționează pe apostolul Ioan și face referire la 1 Ioan 4:7 în „Orașul lui Dumnezeu”, cartea 17, capitolul 5, pag. 342
Sozomen (370/380-425 d.Hr.) se referă la 1 Ioan5:16 ca la „Sfintele Scripturi”. Istoria ecleziastică a lui Sozomen, cartea 1, capitolul 22, p. 256
Ioan Casian (419-430 d.Hr.) citează 1 Ioan 1:1-2 ca fiind scris de apostolul Ioan în „Cele șapte cărți”, cartea 5.6, p. 584
Marcus din Eremita (după 430 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 4:3
Paulinus din Nola (431 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 3:13
„Istoria ecleziastică” a lui Socrate (c. 400-439 d.Hr.) face aluzie la 1 Ioan
Chiril al Alexandriei (444 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 4:3
Hesychius din Ierusalim (după 450 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 3:21
Speculum (sec. al V-lea)
Sinodul de la Calcedon (451 d.Hr.)
Quodvultdeus (c. 453 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 5:7-8,20
Leo I al Romei (440-461 d.Hr.) afirmă că 1 Ioan 4:2,3 este scris de evanghelistul Ioan, în Scrisoarea 28.3, p. 42. De asemenea, 1 Ioan 1:7 este atribuit apostolului Ioan, în aceeași scrisoare, p. 42
Leo I al Romei (422-461 d.Hr.) citează 1 Ioan 4:2,3 despre Anticrist ca fiind scris de apostolul Ioan. Predica 34.5, p. 149
Teodoret din Cir (c. 466 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 4:3
Prosper din Aquitania (426-455 d.Hr.)
Varimadum (445/480 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 5:7-8, 10, 20
Vigilius (484 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 5:1,18
Ioan din Damasc (706-749 d.Hr.) „...șapte epistole catolice, și anume una a lui Iacov, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan, una a lui Iuda...” Expunerea credinței ortodoxe, cartea 4, cap. 17, p. 90
3. Mărturii ale ereticilor și ale altor scriitori
Pseudo-Ipolit (222-235/6 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 2:18 ca fiind scrisă de Ioan. Fragmentul 10, p. 244
Ereticul Priscilian (385 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 4:3; 5:7-8
Ereticul Pelagius (416-418 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 2:6
Donatistul Tyconius (după 390 d.Hr.) face referire la 1 Ioan 2:18;3:14 ; 4:3
4. Cele mai vechi manuscrise pe care le avem din 1 Ioan arată că există variații manuscrise, dar nu și erori semnificative din punct de vedere teologic.
p9 (= papirusul Oxyrhynchus 402) 1 Ioan4:11 -12,14-17, secolul al III-lea. Cartea „The Complete Text of the Earliest New Testament Manuscripts” (Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament), p. 70, conține o imagine a acestui manuscris și menționează că scrisul nu aparține unui scrib instruit, ci a fost scris neglijent, iar unele ortografii sunt de neînțeles.
Secolul al III-lea – 1968 – Textul Noului Testament
Secolul al III-lea – 1998 – Aland et al., a patra ediție revizuită
p. 74 (= Bodmer 17) Faptele Apostolilor 1:2-5, 7-11, 13-15, 18-19, 22-25; 2:2-4; 2:6-3:26; 4:2-6, 8-27; 4:29-27:25; 27:27-28:31; Iacov 1:1-6,8-19,21-23,25,27; 2:1-3,5-15,18-22,25-26; 3:1,5-6,10-12,14,17-18; 4:8,11-14; 5:1-3, 7-9, 12-14, 19-20; 1 Petru 1:1-2, 7-8, 13, 19-20, 25; 2:6-7, 11-12, 18, 24; 3:4-5; 2 Petru 2:21; 3:4, 11, 16; 1 Ioan 1:1,6; 2:1-2,7,13-14,18-19,25-26; 3:1-2,8,14,19-20; 4:1,6-7,12,16-17; 5:3-4,9-10,17; 2 Ioan 1,6-7,13; 3 Ioan 6,12; Iuda 3,7,12,18,24 (sec. al VII-lea)
Secolul al VII-lea – 1968 – Textul Noului Testament conține Iacov 2:4 și 1 Petru 1:12
Secolul al VII-lea – 1975 – Aland et al., ediția a treia
Secolul al VI-lea – 1998 – Aland et al., a patra ediție revizuită
Vaticanus [B] (325-350 d.Hr.), Sinaiticus [Si] (340-350 d.Hr.) și Alexandrinus [A] (c. 450 d.Hr.) conțin integral 1 Ioan.
Coptă bohairică [Boh] secolele al III-lea/al IV-lea
Coptă sahidică [Sah] secolele III–IV
Siriacă Peshitta [Syr P] 375-400 d.Hr.
Efraem Rescriptus [C] secolul al V-lea
Armenă [Arm] din secolul al V-lea
Georgiană [Geo] din secolul al V-lea
Etiopică [Eth] din cca. 500 d.Hr.
Trebuie menționat că 1 Ioan 5:7-8 reprezintă una dintre cele trei sau patru variații manuscrise cele mai notabile din Biblie. Cu toate acestea, nici aceasta nu are o semnificație teologică, întrucât aceste versete nu învață nimic despre Trinitate ce nu se regăsește și în alte pasaje.
Vezi www.BibleQuery.org/1 John Manuscripts.html pentru mai multe informații despre manuscrisele timpurii ale 1 Ioan.