Întrebare biblică din Evanghelii

Î: Cine a fost primul care a scris o carte în care răspundea la întrebări despre Evanghelii?

R: Cel mai vechi pe care l-am găsit este Eusebiu de Cezareea (313-339/340 d.Hr.), care a scris două lucrări. Prima se numește „Întrebări și răspunsuri privind Evangheliile adresate lui Ștefan”, care poartă și titlul „Întrebări și răspunsuri privind genealogia Mântuitorului nostru”, iar a doua este „Întrebări și răspunsuri privind Evangheliile adresate lui Marinus”. Cele două lucrări, luate împreună, se numesc „Întrebări și răspunsuri privind Evangheliile”. În plus, Eusebiu a scris o refutare a pretinselor contradicții prezentate de Hierocles, un filosof neoplatonic și guvernator roman al Bitiniei și, mai târziu, al Egiptului, care i-a persecutat sever pe creștini sub Domițian. Înainte de aceasta, mulți scriitori creștini timpurii au răspuns, de asemenea, la întrebări individuale.

Ulterior, Ambrosiaster a scris „Întrebări privind Vechiul și Noul Testament” (în latină) în jurul anului 384 d.Hr.

Pentru mai multe informații, consultați „Părinții Niceeni și Post-Niceeni”, Seria a II-a, vol. 1, pp. 32, 38-39.

Î: Marii maeștri din istorie au, de obicei, discipoli, iar aceștia elaborează apoi un curs de învățătură sau o carte care conține ideile, gândurile și instrucțiunile lor. De ce nu găsim o astfel de carte legată de Iisus Hristos, ci găsim mai degrabă diverse evanghelii sau cărți scrise de doi dintre discipolii Săi și de alte două persoane?

R: Patru puncte de luat în considerare în răspuns.

1) În primul rând, Iisus nu este doar un „mare maestru” așa cum se spune că ar fi fost Aristotel, Confucius sau Buddha. Iisus este Dumnezeu.

2) Și alții au avut scribi. Ieremia a avut un scrib pe nume Baruc. Probabil că un scrib al lui Moise a fost cel care a scris despre moartea și înmormântarea lui Moise în Deuteronom 34:5-6. Toți musulmanii sunt de acord că nici Mahomed nu a scris nimic cu propria mână.

3) Isus a dat Bisericii apostoli, care aveau rolul important de a transmite Bisericii ceea ce Isus a învățat și a făcut. Amintiți-vă că primii creștini nu aveau Noul Testament; în schimb, îi aveau pe apostoli înșiși.

4) Isus părea să fie mai preocupat de lucrarea Sa, demonstrând prin minunile Sale puternice că era Fiul lui Dumnezeu, decât să-și aloce timp din lucrarea Sa pentru a fi propriul Său secretar.

Cei patru autori ai Evangheliilor au fost Matei și Ioan, ucenici ai lui Isus, Marcu, tovarășul și interpretul lui Petru, și Luca, istoricul și tovarășul de călătorie al lui Pavel.

Î: Dacă Evangheliile ar fi fost suficiente pentru nevoile Bisericii sau ale credincioșilor, Duhul Sfânt nu ar fi avut nevoie să-l inspire pe Pavel să scrie acele epistole care tratează chestiuni doctrinare, precum și problemele Bisericii locale. Așadar, nu putem spune că Duhul a încetat să-i inspire pe oamenii evlavioși să explice sau să arate opinia sau atitudinea divină față de diferite chestiuni actuale de-a lungul timpului. De aceea putem spune că inspirația divină nu s-a oprit și nu se va opri până la a doua venire a lui Isus și până la sfârșitul timpurilor. Ce părere ai despre asta?

R: Nu sunt de acord. Amintiți-vă că primii creștini nu aveau nici Evangheliile scrise, nici scrierile lui Pavel, nici vreuna dintre scrierile Noului Testament. În schimb, îi aveau pe apostoli înșiși. Dar, pe măsură ce apostolii au murit, aceștia și-au consemnat învățăturile în scrierile Noului Testament. Biserica este zidită pe temelia apostolilor și a profeților, conform Efeseni 2:20; 3:5. Deși au existat profeți ai Noului Testament, precum Agab și fiicele lui Filip, astăzi nu mai avem profeți ai Vechiului Testament care să fi scris Scriptura. La fel, nu mai avem nici alți apostoli ai Noului Testament prezenți fizic pe acest pământ.

Î: Care dintre evangheliile cunoscute (Matei, Marcu, Luca, Ioan) sau altele este cea mai veche? Celelalte evanghelii s-au bazat pe aceasta sau au luat-o ca punct de plecare? Și în ce măsură au citat din ea sau au preluat din conținutul ei?

R: Nu știm cu certitudine, dar mulți cercetători consideră că Evanghelia după Marcu este cea mai veche. Luca, în Luca 1:1-3, menționează că s-a bazat pe relatări mai vechi, care pot include atât surse scrise, cât și verbale. Se consideră, în general, că Evanghelia după Ioan a fost scrisă ultima.

Ioan a avut un ucenic numit Papias, iar iată ce a spus acesta. „Marcu, care era interpretul lui Petru, a consemnat cu acuratețe tot ce-și amintea, fie că era vorba de cuvintele sau faptele lui Hristos, dar nu în ordine. Căci el nu a fost nici ascultător, nici însoțitor al Domnului; ci, ulterior, așa cum am spus, l-a însoțit pe Petru, care și-a adaptat învățăturile după cum cerea necesitatea, nu ca și cum ar fi alcătuit o compilație a cuvintelor Domnului. Așadar, Marcu nu a greșit când a consemnat astfel unele lucruri așa cum și le amintea; căci s-a concentrat numai asupra acestui lucru – să nu omită nimic din ceea ce auzise și să nu includă nicio afirmație falsă printre ele” (preluat din The New Bible Dictionary, 1962, p. 782) Istoria ecleziastică a lui Eusebiu, cartea 3, capitolul 39, paginile 170-173. În special, în Matei 10:32, expresia „să mă mărturisească” este ciudată în limba greacă, dar naturală doar în aramaică, conform „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 8, p. 256.

Î: Unii cercetători biblici spun că minunile din Evanghelie sunt similare cu minunile de vindecare întâlnite în tradițiile elenistice și că aceste minuni nu au fost săvârșite de Isus, ci au fost inventate de prima comunitate creștină. De aceea le resping. Ce părere aveți?

R: Niciun cercetător care crede în Biblie nu susține acest lucru; desigur, scriitorii sceptici sunt o altă poveste. Cu toate acestea, chiar și printre aceștia, nu cred că majoritatea susține măcar că minunile au fost împrumutate din tradițiile elenistice (grecești). Prin urmare, nu cred că majoritatea dintre ei nu cred în minuni pentru că acestea provin din tradițiile elenistice. Mai degrabă, ei nu cred că sunt posibile minuni supranaturale.

Cu toate acestea, unii au afirmat acest lucru, așa că haideți să ne întoarcem în istorie și să vedem unde pare să fi început totul. Împăratul roman Alexandru Severus (205-235 d.Hr.) a persecutat cu asprime Biserica creștină. Mama sa, Iulia, i-a dat oratorului profesionist Flavius Philostratus o copie a „Memoriilor lui Damis” și i-a cerut lui Philostratus să scrie o biografie a lui Apollonius din Tyana. În această biografie, se spune că Apollonius din Tyana a înviat pe cineva din morți și s-a înălțat la cer. Puteți citi mai multe despre acest lucru la www.biblequery.org/History/Legends/ApolloniusofTyana.html.

Ca o notă marginală, cele mai vechi manuscrise care menționează minunile lui Iisus sunt:

papirusul p66 Bodmer II – 817 versete (92%) din Evanghelia după Ioan (125-175 d.Hr.); p4 + p64 + p67 – 95 de versete (c. 150-175 d.Hr.); p45 Chester Beatty I – 833 de versete (cele patru Evanghelii plus Faptele Apostolilor) (200-225 d.Hr.); p75 (c. 175-225 d.Hr.); 0162 (Ioan 2:11-22) (ca. 300 d.Hr.); p28 – Ioan 6:8-12, 17-22 (sec. al III-lea d.Hr.); siriaca sinaitică (SyrS) (sec. al III-lea/al IV-lea)

Unii dintre cei mai vechi scriitori creștini care menționează minunile lui Isus sunt Quadratus din Atena (126 d.Hr.); Iustin Martirul (c. 150 d.Hr.); Melito din Sardes (170-177/180 d.Hr.); Irineu din Lyon (182-188 d.Hr.); Tertulian (207/208 d.Hr.) și alții care au urmat.

Î: Cum ar fi putut Iisus să aparțină tribului lui Iuda, având în vedere că apartenența la un trib se transmite doar prin tată (Numeri 34:14, Numeri 1:18-24, Leviticul 24:10)? Apartenența tribală a mamei era considerată irelevantă pentru apartenența tribală a copiilor ei, iar apartenența tribală/genealogia nu putea fi moștenită prin intermediul unui tată vitreg; doar proprietatea putea fi moștenită. Deoarece creștinii cred că Isus nu a avut un tată uman, El nu ar fi avut nicio apartenență tribală și, prin urmare, nu poate fi considerat un descendent al lui Iuda sau al lui David, fiind astfel eliminat din categoria candidaților la rolul de Mesia. Site-ul web http://www.jewsforjudaism.org/faq-primary-211/birth-of-jesus-primary-360/59-whos-genealogy-is-given-by-luke face următoarele afirmații cu privire la genealogia lui Hristos: „A presupune că Maria era de descendență davidică ridică problema că Maria nu putea transmite ceea ce nu poseda: (1) Legătura maternă nu este luată în considerare pentru succesiunea la tronul lui David, care se transmite numai printr-o linie masculină neîntreruptă: «Nu va lipsi din casa lui David un bărbat care să stea pe tronul casei lui Israel» (Ieremia 33:17); (2) Din punct de vedere biblic, dreptul la privilegiile de descendență, adică regatul și preoția, se transmit exclusiv prin linia masculină. Incidentul privind moștenirea fiicelor lui Zelofhad (Numeri, capitolele 27 și 36) nu se aplică aici, deoarece se referă la transferul de bunuri materiale și nu la privilegiile de descendență.”

R: Mai întâi răspunsul de 5 secunde, apoi unul detaliat. Majoritatea evreilor consideră că apartenența la poporul evreu se transmite prin mamă, dar hai să răspundem la această întrebare ignorând acest aspect. Practic, în timp ce apartenența la trib se transmitea de obicei prin tată, apartenența la tribul evreiesc se transmitea prin mamă, NU prin tată, în cazul familiei lui Jarha (1 Cronici 2:34-41) și al fiilor unui preot (Ezra 2:61; Neemia 7:63). Cu cât mai mult ar fi apartenența la trib prin mamă în cazul nașterii din fecioară!

Cât despre un răspuns detaliat, cine a spus că apartenența la trib sau la clan se făcea doar prin tată? – nimeni în Biblie. Numeri 34:14 nu arată nimic. Numeri 1:18-24 arată că fiul unui tată egiptean și al unei mame israelite nu era numit israelit. Oamenii l-ar fi considerat egiptean sau pe jumătate israelit. Leviticul 24:10 (și multe alte pasaje) indică doar că, pentru israeliții obișnuiți, apartenența tribală se făcea, de fapt, prin tată. Dar aceasta NU ESTE O RESTRICȚIE PENTRU DUMNEZEU. Cazurile cu doi părinți biologici nu au nicio legătură cu cazul unui singur părinte biologic. Totuși, chiar și în cazul celor doi părinți biologici, există, de fapt, exemple în Vechiul Testament în care descendența tribală se face prin mamă.

Trei exemple de apartenență tribală prin mamă.

În tribul lui Iuda, Șeșan nu avea fii, ci doar fiice. Așadar, și-a dat fiica de soție servitorului său egiptean Jarha, iar aceștia au avut un fiu pe nume Attai. Genealogia lui Attai este prezentată alături de cea a celorlalți israeliți în 1 Cronici 2:34-41. Nu numai că fiii erau considerați israeliți, dar erau, de asemenea, enumerați sub numele lui Iuda.

Un al doilea exemplu este Iair, al cărui bunic era Hezron din tribul lui Iuda și fiica lui Makir, un manasit. În 1 Cronici 2:21-23, Iair stăpânea 23 de cetăți în Galaad (pe teritoriul lui Manase). Cu toate acestea, chiar dacă bunicul lui Iair era din Iuda, Iair este totuși numit manasit, la fel ca mama sa în Numeri 32:41 și Deuteronom 3:14.

Un al treilea exemplu îl găsim în Ezra 2:61 și Neemia 7:63, unde fiii unui preot care s-a căsătorit cu o fiică a lui Barzilai erau numiți fiii lui Barzilai.

Un alt exemplu care arată că apartenența ancestrală nu se dădea doar prin tatăl biologic este căsătoria levirată. Când un soț murea înainte de a avea copii, fratele soțului se căsătorea cu văduva, iar primul copil născut era considerat al primului soț decedat, chiar dacă din punct de vedere biologic nu era așa.

Indiferent de asta, însă, întrebarea pare o chestiune de detalii nesemnificative. Care era originea etnică a ADN-ului uman al lui Isus? 100% evreiască. Existau doar 12 triburi evreiești (de fapt, 11 triburi plus 2 jumătăți de trib). Provenea ADN-ul uman al lui Isus dintr-un singur trib? Da, din Iuda. Dacă faptul de a nu avea un tată evreu l-ar face să nu aparțină unuia dintre cele 12 triburi, atunci care ar fi originea etnică a lui Isus?

Această întrebare pare o modalitate de a evita o problemă mai importantă. Dacă Iisus s-ar fi născut dintr-o fecioară, trimis de Dumnezeu să ne învețe, L-ați urma sau nu? Dacă alegerea ar fi între a rămâne în cultura evreiască a celui care pune întrebarea și a-L urma pe Singurul Dumnezeu Adevărat, ce ați alege? Dacă persoana respectivă nu ar spune că L-ar urma pe Singurul Dumnezeu Adevărat indiferent de circumstanțe, atunci problema nu este ADN-ul lui Iisus, ci faptul că majoritatea evreilor nu sunt dispuși să-L urmeze pe Singurul Dumnezeu Adevărat.

O a doua problemă este succesiunea la tron. Cel care a pus întrebarea a greșit când a spus că Maria nu era din neamul lui David; genealogia ei din Luca, precum și din Luca 2, Romani 1:3 și 2 Timotei 2:8 arată că Isus (și ea) erau, din punct de vedere biologic, descendenți ai lui David. Cu toate acestea, cel care a pus întrebarea are dreptate când indică faptul că genealogia Mariei nu ar avea nicio influență asupra succesiunii la tron. Pentru aceasta, era important ca Isus să fie și fiul adoptiv al lui Iosif, care, fiind un bărbat din neamul lui David, ar fi avut dreptul la tron.

Î: În Evanghelii, care este sursa care afirmă că tatăl biologic al lui Isus a fost un soldat roman numit Panthera?

R: Din câte știm, această acuzație falsă a fost formulată pentru prima dată de un adversar roman al creștinismului numit Celsus, în secolul al III-lea d.Hr. Acest cuvânt, care nu este cunoscut altfel ca nume propriu, este apropiat de cuvântul grecesc pentru „fecioară”: parthenos. Ulterior, Talmudul evreiesc a preluat această idee, la fel ca și naziștii din secolul al XX-lea. A se vedea *The Gospel of Matthew and Its Readers* de Howard Clarke. Indiana University Press, 2003, p. 5.

Î: Ioan Gură de Aur spune că, dacă cei patru evangheliști ar fi fost de acord asupra tuturor detaliilor, ar fi fost acuzați că au complotat pentru a-și face relatările similare. Prin urmare, putem considera variațiile din evangheliile lor ca o dovadă că fiecare a lucrat independent, separat de ceilalți, și o dovadă că relatările lor sunt autentice și adevărate. Ce părere aveți? Eu, personal, cred însă că evangheliștii ar fi trebuit să scrie despre aceleași întâmplări folosind cuvinte, limbaj și stil diferite. De asemenea, ce părere aveți?

R: Cred că acest lucru este în mare parte corect. Sunt de acord că faptul că există variații în ceea ce privește expresiile, evenimentele pe care le-au inclus și chiar accentul pe care l-au pus contribuie la credibilitatea lor. Desigur, autorii evangheliilor sinoptice ar fi putut totuși să se cunoască între ei, iar Ioan probabil că îi cunoștea. Dar, pe de altă parte, chiar și cu patru relatări diferite, scepticii de-a lungul secolelor i-au acuzat oricum de tot felul de lucruri.

Nu există doar variații în expresii, ci și în accentul pus și în povestirile relatate. De exemplu, Matei menționează mult mai mult decât ceilalți faptul că Isus a împlinit profețiile Vechiului Testament. Marcu menționează mai puțin. (Apropo, „Marcu” este un nume roman, nu unul ebraic.) Evanghelia lui Marcu pune mai mult accent pe faptele săvârșite de Isus. Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.) a scris mult despre acest lucru în lucrarea sa „Împotriva ereziilor”, cartea 3, capitolul 11.8, pagina 428.

Î: Povestea Botezului lui Isus de către Ioan Botezătorul și a ispitei Sale de către Satana este consemnată în Evangheliile după Matei, Marcu și Luca, dar nu se regăsește în Evanghelia după Ioan. Același lucru este valabil și pentru Transfigurare. De ce?

R: Ioan nu spune de ce, dintre toate lucrurile pe care le-a făcut Isus, nu a inclus acest eveniment în locul altuia. Dar putem specula asupra unui răspuns. Observați că în cele trei Evanghelii sinoptice au fost consemnate multe alte lucruri care nu se regăsesc nici în Evanghelia după Ioan. Se consideră, în general, că Evanghelia după Ioan a fost scrisă ultima, și se crede că Ioan a dorit să includă lucruri care nu erau menționate sau erau menționate doar în treacăt în celelalte Evanghelii, pentru a oferi o imagine mai completă.

Î: Numai Matei 2:1 menționează magii (înțelepții) în povestea nașterii lui Isus. De ce celelalte evanghelii nu vorbesc despre ei? Este oare o poveste alegorică menită să simbolizeze propovăduirea comunității bisericești timpurii, care a realizat că iudeii L-au respins pe Isus, așa că s-au îndreptat către neamuri în locul lor, făcându-i astfel pe magi să fie primii care L-au adorat pe Hristos, în contrast cu conducătorii iudeilor, Irod și alții, care au încercat să-L omoare pe pruncul Isus?

R: Dintre toate evenimentele din viața lui Isus, ceilalți evangheliști au ales să nu le includă pe acestea. S-ar putea, de asemenea, ca ei să nu fi avut cunoștință de vizita magilor. Deși ar putea exista un simbolism aici, nu există nimic care să indice că ar fi fost doar o alegorie.

În ceea ce privește interpretarea alegorică a pasajelor în general, dacă Dumnezeu a comunicat ceva poporului Său printr-o alegorie din Scriptură, iar niciun creștin din întreaga istorie nu a înțeles-o vreodată, atunci a comunicat Dumnezeu cu adevărat acel mesaj – cu succes? Nimeni nu a perceput această semnificație ca fiind doar alegorică, nu literală, cel puțin până la începutul epocii scepticismului din secolul al XIX-lea.

Î: În Evanghelii, de ce este nevoie de o armonizare a Evangheliilor?

R: Armonizarea evangheliilor nu ar fi o problemă dacă Dumnezeu ar fi păstrat doar o singură evanghelie sau dacă Dumnezeu Însuși ar fi oferit o armonie completă a evangheliilor. În schimb, avem patru relatări, în care fiecare scriitor uman a consemnat ceea ce a considerat a fi cel mai important dintre lucrurile pe care Dumnezeu, prin providența Sa, l-a făcut să și le amintească. Vezi întrebarea următoare pentru a afla de ce avem patru evanghelii.

Î: Cine au fost primii scriitori din istorie care au realizat o armonizare a evangheliilor?

R: Tatian (c. 172 d.Hr.) a realizat o armonizare a evangheliilor, numită Diatessaron, care înseamnă „prin cele patru”. Acest lucru dovedește că erau acceptate doar patru evanghelii și citează cu exactitate, cuvânt cu cuvânt, 79% din versetele evanghelice. Cu toate acestea, Tatian era un gnostic encratit și a omis în mod selectiv toate versetele care subliniază umanitatea lui Isus, cum ar fi genealogiile. Dar chiar și acest eretic a inclus toate versetele care arată că Isus este Dumnezeu.

Teofil din Antiohia (168-181/188 d.Hr.) a scris o armonizare/un comentariu asupra Evangheliilor, potrivit lui Ieronim, dar aceasta s-a pierdut. (ANF vol. 2, p. 87-88

Dionisie din Alexandria (246-265 d.Hr.) (parțial) a arătat că autorii evangheliilor nu „erau în dezacord sau se contraziceau între ei” și a oferit o armonizare bună și destul de completă a evangheliilor după înviere în Scrisoarea sa nr. 5 – către episcopul Basilides, canonul 1, Părinții ante-niceeni, vol. 6, p. 94-95.

Ammonius din Alexandria a realizat o armonizare a evangheliilor la începutul secolului al III-lea. El a folosit Evanghelia după Matei ca standard și a arătat cum se comparau celelalte evanghelii. A se vedea Nicene and Post-Nicene Fathers, Seria a II-a, vol. 1, pp. 38-39 și vol. 6, p. 69.

Juvencus (329 d.Hr.) a compus un poem epic despre Evanghelii, armonizând o mare parte din ele.

Eusebiu din Cezareea (313-339/340 d.Hr.) a realizat o armonizare mai ușor de citit, deoarece a dispus coloanele una lângă alta. Cu toate acestea, în „Părinții niceni și post-niceni, Seria a II-a”, vol. 6, p. 69, se menționează că această armonizare prezenta o deficiență, întrucât autorul introducea adesea un paralelism acolo unde nu era necesar. A se vedea „Părinții niceni și post-niceni, Seria a II-a”, vol. 1, p. 38-39.

Augustin din Hippo (354-430 d.Hr.) a scris, de asemenea, o lucrare intitulată „Armonia Evangheliilor”. Aceasta se găsește în „Părinții de la Niceea și post-Niceea, Seria a II-a”, vol. 6, p. 77-236.

În timpul Reformei, următorii au realizat armonizări ale Evangheliilor: Osiander, Jansen, Robert Stephens, Ioan Calvin, Du Moulin și Chemnitz, conform „Părinții de la Niceea și post-Niceea, Seria a II-a”, vol. 6, p. 69.

În epoca modernă, o armonie a Evangheliilor se găsește în „The New Unger’s Bible Dictionary”, pp. 495-498.

Î: Dacă Evanghelia după Marcu a fost scrisă prima, creștinii știau cu siguranță de ea. Atunci de ce nu au copiat-o pur și simplu, ci au apărut cei care au scris o a doua, o a treia și o a patra evanghelie?

R: Ei au copiat Evanghelia după Marcu, la fel ca și celelalte trei evanghelii, așa că cred că întrebarea este, de fapt, de ce mai există alte trei evanghelii. Avem bogăția de a avea nu doar un singur punct de vedere, ci patru perspective asupra lui Isus. Dumnezeu a inspirat nu doar un singur scriitor, ci patru, și le-a dat perspective și personalități diferite.

Î: De ce există patru evanghelii?

R: Cele patru evanghelii au scopuri diferite și se adresează unor audiențe oarecum diferite.

Matei: a fost scris inițial în limbile evreilor (arameică?), potrivit lui Papias. El pune accentul pe Împărăția lui Dumnezeu, spre deosebire de Ioan, care subliniază modul în care se poate obține mântuirea. Matei enumeră multe profeții din Vechiul Testament și arată cum viața lui Hristos a fost paralelă cu viața poporului Israel din Vechiul Testament. Mulți consideră Evanghelia după Matei ca fiind un „leu”, care îl prezintă pe Hristos ca pe un Rege. Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.) spune, în fragmentul 28, că Evanghelia după Matei a fost scrisă pentru evrei, subliniind faptul că Hristos era descendent al lui David.

Marcu: Pune accentul pe faptele lui Hristos. Mulți consideră Evanghelia după Marcu ca fiind un „bou”, care îl prezintă pe Hristos ca slujitor.

Luca: Cea mai lungă evanghelie, a fost scrisă de un medic și tovarăș de călătorie al lui Pavel. Luca a fost numit cel mai mare istoric al lumii antice. Mulți consideră Evanghelia după Luca ca fiind un „om”, care pune accentul pe umanitatea lui Hristos.

Ioan: Poate cea mai profundă Evanghelie, pune mai puțin accentul pe viața lui Hristos și mai mult pe afirmațiile și învățăturile Sale. Mulți consideră Evanghelia lui Ioan ca fiind un „vultur”, care subliniază divinitatea lui Hristos.

Comentariul biblic al credinciosului, p. 1198, menționează că, în Vechiul Testament, Mesia este numit „Lăstarul” în patru contexte: „…pentru David, un Lăstar drept, care va domni cu înțelepciune ca Împărat…” (Ieremia 23:5,6), „Robul Meu, Lăstarul” (Zaharia 3:8), „un om al cărui nume este Lăstarul” (Zaharia 6:12) și „Lăstarul Domnului” (Isaia 4:2).

Nu existau alte evanghelii acceptate în general de creștini. Irineu, care a scris în jurul anilor 182-188 d.Hr., a spus că existau exact patru evanghelii (Irineu, „Împotriva ereziilor”, cartea 3, capitolul 11.8, p. 428).

Î: Sunt evangheliile în ordine cronologică?

R: Nu. Iată ce spun patru surse conservatoare.

Biblia de studiu NIV, p. 1437, spune: „(Totuși, ordinea cronologică nu pare să fi fost respectată cu strictețe în niciuna dintre Evanghelii.)”

Biblia de studiu „New Geneva”, p. 1504, spune: „Cu toate acestea, Matei și Luca nu îl urmează pe Marcu în fiecare aspect al ordinii evenimentelor din viața lui Isus sau al ordinii învățăturilor Sale.” La p. 1698 se menționează: „Deși apar unele dificultăți în corelarea detaliilor, elementele principale sunt în deplină armonie.”

F.F. Bruce, în *Hard Sayings of the Bible*, la paginile 454-455, spune: …niciunul dintre evangheliști nu pretinde că oferă o cronologie riguroasă. … Pentru istoricul antic era mult mai important să înțelegem sensul istoriei decât să stabilim cu exactitate cronologia. Astfel, Matei grupează cuvintele lui Isus în cinci „cărți” majore, pe teme:… Luca are un alt mod de a-și grupa materialul. … În fiecare caz avem grupări tematice, care ne oferă o relatare ordonată, în sensul că organizează materialul astfel încât să îl putem înțelege mai bine. În niciunul dintre cazuri nu aflăm neapărat contextul exact în care Isus a rostit toate aceste cuvinte.”

În Biserica primară, „Istoria ecleziastică” a lui Eusebiu (318 d.Hr.), cartea 3, capitolul 39, paginile 170-173, consemnează că Papias, un ucenic al apostolului Ioan, a spus: „Marcu, care era interpretul lui Petru, a consemnat cu acuratețe tot ce-și amintea, fie că era vorba de cuvintele sau faptele lui Hristos, dar nu în ordine. Căci el nu a fost nici ascultător, nici însoțitor al Domnului; dar, ulterior, așa cum am spus, l-a însoțit pe Petru, care și-a adaptat învățăturile după cum cerea necesitatea, nu ca și cum ar fi alcătuit o compilație a cuvintelor Domnului. Așadar, Marcu nu a greșit când a consemnat astfel unele lucruri așa cum și le amintea; căci s-a concentrat doar asupra acestui lucru – să nu omită nimic din ceea ce auzise și să nu includă nicio afirmație falsă printre ele” (preluat din The New Bible Dictionary, 1962, p. 782)

Autorii au presupus că oamenii vor citi întreaga carte de mai multe ori. De exemplu, Ioan 11:2 menționează că Maria a uns pe Isus cu ulei parfumat. Dar relatarea despre ungerea lui Isus cu ulei parfumat de către Maria nu a fost prezentată decât în Ioan 12:1-3. În Matei 10:4 este menționat „Iuda Iscarioteanul, cel care L-a trădat pe Isus”, iar Iuda încă nu-L trădase pe Isus.

Î: Ce sunt „Evangheliile sinoptice”? Care sunt asemănările și diferențele dintre ele? Există vreo dovadă că s-au citat reciproc?

R: „Evangheliile sinoptice” este pur și simplu denumirea folosită pentru Matei, Marcu și Luca (nu și pentru Ioan). Dacă Marcu ar fi fost primul, atunci el nu ar fi citat din celelalte. Este posibil ca Matei și Luca să fi citat din Marcu și unul din celălalt, dar, pe de altă parte, ar fi putut fi ceea ce își aminteau ei înșiși sau din discuțiile cu alții. Ioan, care este cel mai probabil scris ultimul, pare să se concentreze pe ceea ce ceilalți nu au menționat.

Mulți cercetători consideră că Matei a folosit în mod conștient Evanghelia lui Marcu în scrierea sa; 93% din conținutul lui Marcu se regăsește în Matei și Luca. Există 200 de versete în Matei și Luca, dar nu și în Marcu. Mulți au emis ipoteza existenței unui document ipotetic, numit Q, pentru aceste 200 de versete. Cu toate acestea, nu există dovezi că Q ar fi existat vreodată, cel puțin în formă scrisă. Ceea ce unii consideră a fi Q ar putea fi învățăturile verbale obișnuite ale bisericii, precum și discuțiile cu Matei și cu Luca, tovarășul lui Pavel. Există, de asemenea, unele similitudini în ceea ce privește accentul pus între Matei și scrierile importantului fariseu evreu Johanan ben Zakkai, care a trăit între anii 30 î.Hr. și 90 d.Hr. Johanan a pus accentul pe milă și pe ajutorarea celorlalți mai mult decât pe jertfe și puritate. Ambii au văzut că neamurile aveau un loc în Împărăția lui Dumnezeu și au scris despre judecata viitoare.

Î: De ce cele trei Evanghelii sinoptice (Matei, Marcu și Luca) sunt atât de asemănătoare?

R: Există patru puncte de vedere, iar primele trei se pot completa reciproc.

1. Asemănarea scopului: Primele trei evanghelii sunt în mare măsură paralele și au fost scrise pentru a oferi o „sinteză” a vieții lui Hristos. Evanghelia după Ioan, care a fost scrisă mai târziu, probabil a pornit de la premisa că cititorii cunoșteau deja celelalte evanghelii. Se afirmă că Evanghelia după Ioan a fost scrisă pentru ca oamenii să creadă în Isus și să aibă viață în Numele Lui, așa cum spune Ioan 20:30-31.

2. Legătura verbală: Marcu a fost un tovarăș al lui Petru, iar Luca a călătorit împreună cu Pavel. Marcu se afla la Roma, după cum menționează 1 Petru 5:13. Luca și Marcu se aflau probabil la Roma în același timp și, după cum a spus cineva, „probabil că nu și-au petrecut tot timpul vorbind despre vreme”. Deși nu știm unde a călătorit Matei, această perspectivă susține că asemănările se datorează comunicării verbale dintre scriitori. Cartea „Hard Sayings of the Bible”, p. 454, discută, de asemenea, o legătură comună între Matei și Luca, afirmând că acea legătură a fost probabil verbală.

3. Legătura scrisă a lui Marcu: „New Geneva Study Bible” (p. 1504) afirmă: „Evangheliile nu prezintă pur și simplu un program al activităților lui Isus. Nici nu sunt biografii moderne, tehnice, care urmează metode necunoscute în vremea lor.”

4. „Q”: O a patra opinie, susținută de mulți cercetători liberali, este că a existat o carte, acum pierdută, pe care ei o numesc „Q”, care conținea materialul comun pentru Matei și Luca, dar nu și pentru Marcu.

Î: Ce este sursa „Q”? Unde se află ea acum? În ce limbă există?

R: „Q” este numele dat versetelor comune din Matei și Luca, dar care nu se regăsesc în Marcu sau Ioan. Nu avem nicio dovadă că ar fi existat vreodată. Pe de altă parte, se poate considera că acest „Q” nu trebuie să fie neapărat o singură scriere, ci mai multe surse. Iar aceste surse nu au fost neapărat toate consemnate în scris. Cu alte cuvinte, ceea ce unii numesc „documentul Q” (la singular) ar putea fi, de fapt, învățături, inclusiv verbale, ale apostolilor și ale altor ucenici.

Î: Evangheliile conțin exact și cu adevărat ceea ce a spus sau a făcut Domnul Isus?

R: Ele au sintetizat și au parafrazat. De exemplu, în Predica de pe Munte din Matei 5-7, Isus a avut probabil o perioadă îndelungată de timp pentru a predica. Cu toate acestea, textul poate fi citit în mai puțin de cincisprezece minute. Desigur, Isus a repetat probabil anumite lucruri în predicile ulterioare, dar autorul Evangheliei nu a repetat acest lucru de fiecare dată. Însă pentru creștini, ceea ce contează este mesajul și semnificația învățăturilor lui Isus, nu silabele și cuvintele propriu-zise.

Î: Care este „colecția de zicători ale lui Isus” despre care se spune că evangheliștii s-au bazat pe ea atunci când și-au scris evangheliile?

R: Noul Testament nu menționează niciun „grup de zicători”. Poate te gândești la ceea ce a scris Luca. Și Ioan a scris două lucruri care ar putea fi considerate oarecum relevante.

Luca 1:1-4 „Mulți s-au apucat să alcătuiască o relatare a lucrurilor care s-au împlinit printre noi, așa cum ne-au fost transmise de către martorii oculari inițiali și slujitorii Cuvântului. De aceea, după ce am cercetat cu atenție totul de la început, mi s-a părut bine și mie să scriu o relatare ordonată pentru tine, preaexcelule Teofil, ca să cunoști certitudinea lucrurilor care ți-au fost învățate.”

Ioan 20:30-31 „Isus a făcut multe alte semne în fața ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și ca, crezând, să aveți viață în Numele Lui.”

1 Ioan 1:1-4 „Ceea ce era de la început, ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noștri, ceea ce am privit și am atins cu mâinile noastre – acesta este Cuvântul vieții. Și aceasta este viața care a fost descoperită; noi am văzut-o și am mărturisit-o, și vă vestim viața veșnică care era la Tatăl și care ne-a fost descoperită. Vă vestim ceea ce am văzut și am auzit, ca să aveți și voi părtășie cu noi. Iar această părtășie a noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos. Vă scriem aceste lucruri ca bucuria noastră să fie desăvârșită.”

Î: Profesorul meu îmi permite să țin o prezentare de 75 de minute despre „Iisusul istoric”. În cercetările mele, am dat peste câteva argumente pe care nu știu prea bine cum să le abordez și mă întrebam dacă ați avea vreo idee!

1) Nu știm dacă manuscrisele originale au fost scrise în limba greacă, întrucât cele mai vechi documente datează [presupus] de acum câteva sute de ani d.Hr. Ar fi putut fi traduse dintr-o altă limbă, ceea ce ar fi putut duce la apariția unor erori.

2) Este posibil ca Iisus să nu fi vorbit în limba greacă. Asta ar însemna că autorii (sau traducătorii) Noului Testament au trebuit să-i interpreteze cuvintele în felul lor și apoi să le traducă (nu neapărat corect).

Există vreo informație despre elenizarea Palestinei din vremea lui Iisus, care ar putea indica faptul că autorii Noului Testament au scris de fapt în limba greacă? Cel mai probabil, Iisus vorbea aramaică, așa că cum ați explica infailibilitatea celor despre care se spune că le-a rostit? Dacă autorii au scris în aramaică sau într-o altă limbă, cum putem dovedi (sau cel puțin demonstra dincolo de orice îndoială rezonabilă) că textul a fost tradus și transmis
cu acuratețe de-a lungul secolelor?

Dacă știți vreo sursă pe care mi-ați putea-o indica, ar fi minunat. Sau, dacă v-ați gândit deja la această chestiune, mi-ar plăcea să aud concluziile dumneavoastră. Cred în suveranitatea lui Dumnezeu și în capacitatea Sa de a-Și proteja Cuvântul, dar orice explicații cu privire la modul în care a făcut acest lucru m-ar ajuta cu siguranță!

R: Se pare că există patru aspecte de bază aici:
1. Ce a spus Isus

2. Limba în care au fost scrise Evangheliile

3. Mărturia privind fiabilitatea Evangheliilor

4. Consemnarea fără erori a învățăturilor lui Isus

1. Ce a spus Isus

Știm că Isus vorbea aramaică, deoarece a rostit câteva fraze în această limbă (Matei 5:22 etc.). Când Isus a spus pe cruce: „Eloi, Eloi, Lama Sabathchani”, unii au crezut că îl chema pe Ilie, deoarece nu cunoșteau aramaica, deși toți romanii ar fi știut greaca și latina. În zona în care a crescut Isus, mulți oameni vorbeau ebraică, aramaică și greacă. De exemplu, zona situată imediat la nord și la est de Marea Galileei era în întregime vorbitoare de greacă. De aceea Pilat a pus un semn deasupra capului lui Isus scris în trei limbi.

În plus, o serie de evrei din acea vreme aveau atât nume evreiești, cât și nume grecești sau romane. Pe lângă Simon Petru, mai erau Iosif Barsaba și Iuda Barsaba în Faptele Apostolilor 15:22; Iisus, numit Iust în Coloseni 4:11, Iosif, numit Barnaba în Faptele Apostolilor 4:36, și Ioan Marcu în Faptele Apostolilor 12:12.

2. În ce limbă au fost scrise Evangheliile

În ceea ce privește Evangheliile, avem mărturia lui Papias, un ucenic al apostolului Ioan. Conform celor păstrate de istoricul bisericii Eusebiu, Papias a spus că Evanghelia după Matei a fost scrisă inițial în limba evreilor (ebraică sau aramaică). Primii creștini vorbeau în principal greaca, deși convertiții din iudaism vorbeau și ebraică și aramaică.

3. Mărturia privind fiabilitatea Evangheliilor

Am auzit o serie de persoane afirmând că cel mai vechi Noul Testament complet (sau aproape complet) pe care îl avem datează din jurul anului 350 d.Hr. Totuși, acest lucru nu ține cont de esențial. Avem marea majoritate a versetelor din Evanghelii păstrate de mult mai devreme. De exemplu, până în anul 200 d.Hr. avem manuscrise păstrate care conțin 71% din versetele din Luca (818 din 1151 de versete). Acestea sunt: Luca 1:58-59; 1:52-2:1; 2:6-7; 3:8-4:2; 4:29-32; 4:34-5:10; 5:30-7:32; 7:35-39, 41-43; 7:46-9:2; 9:4-17:15; 17:19-18:18; 22:4-24:53.

În ceea ce privește Evanghelia după Ioan, cel mai vechi manuscris pe care îl avem astăzi este p52, care datează din perioada cuprinsă între anii 100 și 150 d.Hr. Alte manuscrise timpurii datează până în anul 200 d.Hr. (p45, p66, p75, p90). Aceste manuscrise, împreună cu p52, conțin 855 din cele 878 de versete ale Evangheliei după Ioan (97%). Acestea includ versetele 1:1-14:30; 15:2-26; 16:2-4, 6-7, 10-33; 17:1-20:20; 20:22, 23, 25-31; 21:1-9, 12, 17.

Nu uitați de scrierile Bisericii primare și de alte scrieri. Cele mai vechi scrieri creștine nebiblice pe care le avem sunt „Prima Epistolă a lui Clement” (către corinteni), din anii 96-98 d.Hr., care citează pe larg din Epistola către Evrei, pe lângă alte cărți, și „Păstorul lui Hermas”, din perioada 115-155 d.Hr. „Diatessaronul” este o armonizare cuvânt cu cuvânt a aproximativ 79% din versetele evangheliilor, scrisă de gnosticul encratit Tatian în jurul anului 172 d.Hr.

4. Redarea infailibilă a învățăturilor lui Isus

Originalele erau doar parafraze ale învățăturilor lui Isus. Când Isus a predicat mulțimii timp de ore întregi, iar noi putem citi cuvintele Lui în cinci paragrafe, este evident că nu a fost o redare cuvânt cu cuvânt. Doctrina creștină a infailibilității are cinci părți de bază:
1. Biblia, în manuscrisele originale, este corectă în tot ceea ce spune.

2. Trebuie să înțelegem contextul; poezia este poezie, narațiunea este narațiune, putem înțelege metaforele și expresiile de limbaj etc.
3. Dumnezeu a avut libertatea de a „folosi propriile Sale stilouri” în scrierea Bibliei, iar stilourile erau oamenii care scriau cuvintele. Astfel, cărțile diferite scrise de autori umani diferiți au stiluri diferite, și acest lucru este în regulă; adevărul lui Dumnezeu strălucește prin toate acestea.

4. Sensul a fost consemnat fără erori, nu neapărat fiecare cuvânt.

5. Manuscrisele biblice păstrate astăzi conțin într-adevăr unele variații și erori, dar Cuvântul lui Dumnezeu a fost păstrat fără erori semnificative care să altereze doctrina, credința sau practica creștină.
Pentru mai multe informații, consultați http://www.biblequery.org/NewTestamentManuscripts.html.

Î: Erau mulți evrei în Galileea?

R: Regiunea Galileei are aproximativ 70 pe 40 de mile, sau 113 pe 64 de kilometri. În vremea macabeilor, în anul 164 î.Hr., populația Galileei era atât de mică încât întreaga populație putea fi mutată în Iudeea pentru a fi protejată. În vremea lui Iisus, populația era mult mai numeroasă; Iosifus, în „Viața” 235, 45 și în „Războaiele iudeilor”, cartea 3, secțiunile 41-43, menționează că Galileea avea 204 de orașe și sate, cu cel puțin 15.000 de locuitori fiecare. Cu toate acestea, populația includea mulți neevrei pe care seleucizii i-au relocat în Galileea, precum și neevrei vorbitori de limba greacă care au ales să se mute acolo.

Î: scepticul Bart Ehrman scrie: „Avem câteva informații despre ce însemna să fii țăran de clasă inferioară în zonele rurale ale Palestinei în secolul I. Un lucru pe care îl însemna era că erai aproape sigur analfabet. Isus însuși era o excepție deosebită, în sensul că, evident, știa să citească (Luca 4:16-20), dar nu există nimic care să indice că știa să scrie… Câți știau să citească? Analfabetismul era răspândit în tot Imperiul Roman. În cele mai bune vremuri, poate că 10 la sută din populație era oarecum alfabetizată. Iar acei 10 la sută ar fi fost clasele cu timp liber… Nimic din Evanghelii sau din Faptele Apostolilor nu indică faptul că urmașii lui Iisus știau să citească, cu atât mai puțin să scrie. De fapt, există o relatare în Faptele Apostolilor în care se spune că Petru și Ioan erau „neinstruiți” (Faptele Apostolilor 4:13) – cuvântul antic pentru analfabet.” (Jesus, Interrupted, pp. 105-106). Acest lucru este similar și cu ceea ce scrie Ehrman în Lost Christianities, p. 203.

R: Procentul de oameni din Imperiul Roman (Spania, Marea Britanie, Germania etc.) care nu știau să citească este irelevant; ceea ce contează este procentul de oameni educați dintre evreii din Iudeea și Galileea. Iudeii aveau un nivel de educație mult mai ridicat decât majoritatea celorlalte popoare din Imperiul Roman. Nimeni nu considera neobișnuit faptul că Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, știa să scrie. Faptul că Sinedriul i-a acuzat pe Petru și Ioan că erau neinstruiți nu înseamnă că așa stăteau lucrurile, sau că nu știau deloc să scrie.

Deuteronomul 6:9 poruncește israeliților să scrie legile pe stâlpii ușilor caselor lor și pe porțile lor. Oare scepticii cred că aproape niciun evreu nu și-a respectat propria lege?

Ca o notă marginală, la Deir ‘Alla, în Valea Iordanului, arheologii au descoperit exercițiile de scriere ale unui școlar în care era menționat de trei ori Balaam, fiul lui Beor. Acestea au fost datate cu radiocarbon la 800/760 î.Hr.

Î: Ce înseamnă cuvântul englezesc „sinoptic”?

R: Dicționarul biblic Wycliffe, p. 723, spune: „sinoptic provine din grecescul syn (împreună cu) și opsis (o privire, o viziune)”, la fel precum și Biblia de studiu NIV, p. 1437. De asemenea, Noul Dicționar Internațional al Bibliei, p. 399, spune că cuvântul grecesc synoptikos înseamnă „a vedea totul împreună, a avea o viziune cuprinzătoare”.

În contrast cu aceasta, scepticul „Asimov’s Guide to the Bible”, la pagina 770, afirmă că cuvântul „sinoptic” provine din cuvântul grecesc care înseamnă „cu un singur ochi”, deoarece fiecare dintre cele trei Evanghelii sinoptice relatează istoria lui Isus din propriul punct de vedere. Poate că autorul a confundat „syn/sun” cu „mono”, care înseamnă „unul”.

Concordanța Strong pentru „sun” (4862) spune: „o prepoziție primară care denotă unire; cu sau împreună (dar mult mai strâns decât 3326 sau 3844), adică prin asociere, însoțire, proces, asemănare, posesie, instrumentalitate, adăugare etc.” – lângă, cu. În compoziție, are aplicații similare, inclusiv completitudine.”

Î: Care dintre cele patru evanghelii a fost scrisă prima?

R: Părerea cea mai răspândită printre creștini este că a fost Evanghelia după Marcu, deși există erudiți biblici de renume care cred că a fost Evanghelia după Matei sau după Luca. „Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 98, spune: „O anumită dependență literară pare a fi singura modalitate de a explica în mod adecvat relația strânsă dintre Evangheliile sinoptice. Teoria priorității lui Marcu, deși nu este lipsită de probleme, explică cel mai bine schița de bază a evenimentelor și asemănările detaliate dintre Evangheliile sinoptice. Diferențele se datorează probabil unei combinații de tradiții orale și scrise pe care Matei și Luca le-au folosit independent, pe lângă Marcu.”

Cartea sceptică „Asimov’s Guide to the Bible”, p. 770, afirmă că Evanghelia după Matei a fost menționată prima deoarece se credea că a fost scrisă prima, dar astăzi oamenii consideră, în general, că a fost Evanghelia după Marcu. (p. 770, p. 903) Cu toate acestea, Asimov, la p. 771, menționează și faptul că Papias a scris că Evanghelia după Matei a fost redactată inițial în ebraică [arameică?]. Este posibil ca Evanghelia după Matei să fi fost scrisă mai întâi în arameică, ca Marcu să o fi folosit ca sursă primară în redactarea evangheliei sale, iar ulterior Evanghelia după Matei să fi fost tradusă cuvânt cu cuvânt.

Ca o notă marginală, dintre cele 661 de versete din Marcu (finalul mai scurt), 600 sunt similare cu versetele din Matei, 350 sunt similare cu versetele din Luca, iar doar 31 nu se regăsesc nicăieri altundeva.

Î: Ce sunt Evangheliile apocrife? De ce nu sunt acceptate, în condițiile în care știm că Părinții Bisericii și tradițiile bisericești se bazau pe ele, le citeau, în special în cadrul sărbătorilor bisericești și al practicilor rituale?

R: Ultima parte a întrebării în sine este incorectă din punct de vedere factual. Părinții Bisericii și tradițiile bisericești nu s-au bazat pe ele și nu le-au folosit în sărbătorile bisericești și practicile rituale, cu excepția cazului în care întrebarea se referă la religiile gnostice, și nu la creștinism.

Singurele mențiuni pozitive sunt faptul că în „2 Clement” și la Clement din Alexandria se menționează „Evanghelia egiptenilor”, iar Clement din Alexandria menționează „Evanghelia evreilor”. Nu există alte citate creștine prenicene referitoare la alte evanghelii într-un sens pozitiv. Cu toate acestea, Părinții Bisericii au menționat și au citat din următoarele, afirmând că erau false. Irineu se pronunță împotriva falsului „Evanghelie a Adevărului”. Ipolit se pronunță împotriva „Evangheliei Egiptenilor” și a „Evangheliei lui Toma” (precum și a altor lucrări). Așadar, nu ar fi corect să se afirme că Părinții Bisericii timpurii „se bazau pe ele”, având în vedere că multe dintre ele nu fuseseră încă scrise, iar ei s-au pronunțat împotriva altor scrieri eretice.

În cele din urmă, multe dintre evangheliile apocrife nu au fost nici acceptate, nici respinse de primii creștini, deoarece aceste evanghelii apocrife nu au fost scrise decât cu secole mai târziu. De exemplu, „Evanghelia lui Nicodim” a fost scrisă în jurul anilor 405-439 d.Hr., iar „Evanghelia Nașterii Mariei” a fost scrisă după anul 625 d.Hr.

Î: Ce sunt „Evanghelia copilăriei”, „Evanghelia Adevărului”, „Evanghelia evreilor”, „Evanghelia ebioniților”, „Evanghelia lui Toma” și „Evanghelia lui Petru”?

R: Acestea sunt evanghelii apocrife scrise de diverse persoane cu mult timp după ce s-au petrecut evenimentele respective.

Iată câteva dintre aceste evanghelii și datele la care au fost scrise.

Evanghelia Mariei (sec. al II-lea sau al VI-lea)

Evanghelia lui Petru (180-190 d.Hr.)

Evanghelia lui Toma. Cartea falsă a ereticilor gnostici a fost probabil scrisă între anii 188 și 235 d.Hr. Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.), care a descris exhaustiv fiecare carte și erezie cunoscută, nu știe nimic despre ea, dar discipolul său, Hippolytus, care a scris între anii 222 și 235/236 d.Hr., o menționează.

Evanghelia lui Nicodim (405-439 d.Hr.)

Evanghelia Nașterii Mariei (după anul 625 d.Hr.)

În lumea musulmană existau peste 200.000 de hadith-uri despre Mahomed. Marea majoritate a acestora sunt considerate de către savanții musulmani ca fiind false sau, în cel mai bun caz, nesigure. Bukhari le-a analizat cu atenție și a ales doar 7.275 ca fiind de încredere.

La fel cum druzii, yezidii, alawiții și alții au propriile lor cărți, și gnosticii aveau propriile lor scripturi. Existau cel puțin treizeci de grupuri de gnostici, așa că aveau o mulțime de cărți pe care le considerau scripturi. Evanghelia Adevărului, Evanghelia lui Toma și Evanghelia lui Petru erau câteva dintre acestea.

Nu a existat nicio carte numită „Evanghelia ebioniților”. Ebioniții eretici, care susțineau că Iisus era Fiul lui Dumnezeu doar din punct de vedere al titlului și al respectului, aveau „Omiliile Clementine”, „Recunoașterile lui Clement” și câteva alte cărți.

Î: Care sunt profețiile mesianice din Evanghelii?

R: Acestea sunt profeții pe care Dumnezeu le-a dat pentru ca poporul Său să poată să-L recunoască clar pe Mesia. Iată câteva dintre ele.

Cine va fi Mesia?

Din tribul lui Iuda (Geneza 49:10; Matei 1:2; Luca 3:23, 33; Evrei 7:14).

Din Isai (Isaia 11:1; Matei 1:6; Luca 3:23, 32).

Din neamul lui David (Ieremia 23:5; Luca 3:31; Matei 1:1; 9:27; Marcu 10:47-48; Ioan 7:42; Faptele Apostolilor 13:22-23; Apocalipsa 22:16). Multe texte din Talmudul evreiesc spun că Mesia va veni din neamul lui David.

Un preot după rânduiala lui Melhisedec (Psalmul 110:4; Evrei 5:6).

Fiul lui Dumnezeu (Psalmul 2:7; Matei 3:17; 16:16-17; 27:54; Marcu 9:7; Luca 9:35; Ioan 1:34; Faptele Apostolilor 13:33; Evrei 5:5).

Domnul a spus Domnului meu (Psalmul 110:1; Matei 22:43-45; Marcu 12:36-37; Luca 2:11; 20:42-44). Midrash Tehillim, Comentariul la Psalmi (200-500 d.Hr.), recunoaște Psalmul 110 ca fiind mesianic

Numit „Dumnezeu cu noi” (Isaia 7:14; Matei 1:23; Luca 7:16; ~Ioan 20:28).

Copilul este numit Dumnezeu Puternic, Prinț al Păcii etc. (Isaia 9:6). Acest lucru este mesianic conform Midrașului yemenit 349-350 și Pereq Shalom, p. 101

Sămânța femeii va zdrobi capul lui Satana (Geneza 3:15). Aceasta este o profeție mesianică conform Targumului Pseudo-Jonathan

Născut dintr-o fecioară (împlinire dublă) (Isaia 7:14; Matei 1:18, 25; Luca 1:26-35). Fecioară conform Septuagintei

Unde va fi Mesia?

Născut în Betleem, în Iuda (Mica 5:2; Matei 2:1, 5-8; Ioan 7:42; Luca 2:4-7). Targumul Isaia spune că aceasta este o profeție mesianică.

Va sluji în Galileea (Isaia 9:1-2; Matei 4:12-16; Marcu 1:14; Luca 4:31; Ioan 4:43).

Va intra în Templul din Ierusalim (Maleahi 3:1; Matei 21:12; Marcu 11:15)

Când va veni Mesia?

Sceptrul nu se va îndepărta (Geneza 49:10; Luca 3:23, 33). Aceasta este o profeție mesianică conform Talmudului babilonian și celui din Ierusalim, Targumului lui Ionaatan, Targumului Pseudo-Ionaatan, Targumului lui Onkelos, Comentariului la Manuscrisele de la Marea Moartă și Targumului aramaic. Evreii și-au pierdut dreptul de a executa oameni în anul 11 d.Hr., conform Talmudului babilonian, capitolul 4 din Sanhedrin.

Israelul va rămâne părăsit până la venirea lui Mesia (Mica 5:3).

Înainte de distrugerea Templului (anul 70 d.Hr.) (Maleahi 3:1).

După un precursor (Isaia 40:3; Matei 3:1-3; 11:10; Luca 1:17; Ioan 1:23).

Ucis în anul 32/33 d.Hr. (Daniel 9:20-27 + Neemia 2:1-10 (445/444 î.Hr.)). Aceasta este o interpretare mesianică, conform lui Maimonide în „Igeret Teiman” și al rabinului Moise Avraam Levi în „Mesia din Targumuri, Talmuduri și scrierile rabinice”.

Ce va face Mesia?

Slujire plină de minuni (Isaia 35:5,6a; Matei 9:6-7,22,32-35; 11:4-6; 12:13; Ioan 5:5-9; 9:6-11 etc.)

A purtat bolile noastre (Isaia 53:4; Matei 8:17; Marcu 2:10-12; Luca 5:13; Ioan 5:5-9).

A învățat prin pildă (Psalmul 78:2; Matei 13:34).

A intrat ca un rege călare pe un măgar (Zaharia 9:9; Marcu 11:2-10; Luca 19:35-37; Matei 21:5-9; Ioan 12:15).

De la piatră de poticnire la piatră de colț (Psalmul 118:22-23; Isaia 8:14-15; 28:16; Matei 21:42; Marcu 12:10-11; 1 Petru 2:6-8; Faptele Apostolilor 4:11).

Nu a fost lăsat în mâinile morții (Psalmul 16:8-11; 30:3; Faptele Apostolilor 2:31; 13:33; Marcu 16:6; Matei 28:6; Luca 24:46).

Răbdare pentru casa Tatălui Său (Psalmul 69:9; Ioan 2:17).

Duhul Domnului va fi peste El (Isaia 11:2; Matei 3:16; Marcu 1:10-11; Luca 4:15-21, 32; Ioan 1:32). Aceasta este o profeție mesianică conform Targumului Isaia și Talmudului babilonian

Matei arată că viața lui Hristos este paralelă cu cea a poporului israelit (Ieremia 31:15 și Matei 2:18, Osea 11:1 și Matei 2:15, Isaia 9:1,2 și Matei 4:15-16; etc.).

Reacțiile poporului

Urât fără motiv (Psalmul 35:19; 69:4; Isaia 49:7; Ioan 15:25).

Unii au complotat pentru a-L distruge pe Isus (Psalmul 38:12; Marcu 11:18).

Trădat de un prieten (Psalmul 41:9; Matei 10:4; 26:48-50; Marcu 14:43-44; Luca 22:47-48; Ioan 18:3,5).

Respins de propriul Său popor (Isaia 53:3-4; Psalmul 69:8; Ioan 1:11; 7:5; Matei 21:42-44).

I-au dat să bea fiere (Psalmul 69:21; Matei 27:48).

Chiar și prietenii au stat departe (Psalmul 38:11; Matei 27:55; Marcu 15:40; Luca 23:49).

După ce păstorul a fost lovit, oile s-au împrăștiat (Zaharia 13:7; Marcu 14:27, 50; Matei 26:31).

A fost respins de autorități (Psalmul 2:1-2; Faptele Apostolilor 4:25-28).

Cum va muri Mesia?

A fost vândut pentru 30 de arginți (Zaharia 11:12-13; Matei 26:15).

A aruncat, nu a pus, monedele în templu (Zaharia 11:13b; Matei 27:5a).

Bani pentru un olar (Zaharia 11:13; Matei 27:7).

Luat pe nedrept (Isaia 53:7-8; Matei 26:60; Marcu 14:55; Luca 23:4).

Martori mincinoși (Psalmul 35:11; Matei 26:60).

Tăcut în fața acuzatorilor Săi (Psalmul 38:13-14; Isaia 53:7; Matei 27:12).

A întrebat de ce L-a părăsit Dumnezeu (Psalmul 22:1; Matei 27:46; Marcu 15:34).

Batjocorit (Psalmul 22:7,8; Matei 27:31,39; Marcu 15:31-32).

Inima ca ceara (Psalmul 22:14b; Ioan 19:34).

Străpuns pentru noi (Psalmul 22:16; Isaia 53:5; Zaharia 12:10; Matei 27:26; Ioan 19:34).

Oamenii se uitau la El (Psalmul 22:17; Luca 23:35).

Au tras la sorți pentru hainele Lui (Psalmul 22:18; Marcu 15:24; Luca 23:34; Ioan 19:23,24).

Niciun os nu I-a fost frânt (Psalmul 22:17; Psalmul 34:20; Ioan 19:33).

A fost lovit și scuipat (Isaia 50:6; Mica 5:1; Matei 26:67; Luca 22:63).

A fost omorât împreună cu cei fărădelege (Isaia 53:12; Matei 27:38; Marcu 15:27).

A mijlocit pentru păcătoși (Isaia 53:12b; Luca 23:34).

A fost îngropat în mormântul unui om bogat (Isaia 53:9; Matei 27:57-60).

A purtat păcatele noastre ca jertfă de ispășire (Isaia 53:5, 6, 10-12; Ioan 1:29; 1 Corinteni 15:3; 1 Ioan 2:2; 4:10).

Isus a murit cu un psalm pe buze (Psalmul 31:5; Luca 23:46).

Î: În Mt 2:1,5-8; Lc 2:4-7; Ioan 7:42, ce înseamnă numele „Betleem”?

R: Betleem înseamnă „casa pâinii”, conform Dicționarului Biblic Wycliffe, p. 225.

Betleemul din Iudeea este un oraș foarte vechi, care a existat încă dinaintea israeliților. Geneza 35:19 spune: „Rahela a murit și a fost îngropată pe drumul spre Efrata” (adică Betleemul din Iudeea). Geneza 48:7 spune ceva similar. Așadar, Betleemul se numea inițial Efrata, și de aceea, în Mica 5:2, orașul este numit „Betleem Efrata”.

Scrisorile de la Amarna, trimise de canaaniți către Egipt puțin după anul 1400 î.Hr., în timpul lui Iosua, menționează că „Bit-Lahmi” trecuse de partea poporului „Apiru”, conform Dicționarului Wycliffe de Arheologie Biblică, p. 142, și Dicționarului Biblic Wycliffe, p. 225, care face referire la ANET, p. 489.

Apropo, mai există un al doilea oraș, situat mai la nord, numit Betleem, în teritoriul lui Zabulon, menționat în Iosua 19:15.

Î: Un sceptic, Bart Ehrman, susține că „În Matei și Luca nu există nicio indicație că Iisus ar fi existat înainte de nașterea Sa.” (Jesus, Interrupted, p. 75; de asemenea, în Jesus, Interrupted, p. 103)

R: Mica 5:2, pe care Matei îl citează în 2:6, spune că originile Mesiei „sunt din vechime” în textul masoretic, sau „de la început, chiar din veșnicie” în traducerea greacă a Septuagintei. În Matei, scribii omit unele părți, inclusiv acea parte despre „din vechime”, dar aproape orice rabin evreu ar recunoaște restul acestui verset.

În Matei 23:37 și Luca 13:34, Isus spune: „Ierusalime, Ierusalime, care ucizi profeții și pietrezi pe cei trimiși la tine, de câte ori am dorit să adun pe copiii tăi, așa cum o găină își adună puii sub aripile ei, dar tu n-ai vrut!” Aceste cuvinte au fost rostite la doar câteva zile după intrarea triumfală, când Ierusalimul a ieșit să-L întâmpine pe Isus. Așadar, când, în timpul slujirii pământești a lui Isus, înainte de acest moment, i s-a dat Ierusalimului posibilitatea de a fi adunat sub ocrotirea lui Isus? Desigur, răspunsul este niciodată. Matei și Luca (și Isus) trebuie să se fi gândit la perioada în care Isus a existat înainte de a se naște, când profeții pe care Isus a contribuit la trimiterea lor la Ierusalim au fost uciși.

Î: Scepticul Bart Ehrman spune: „Este totuși frapant faptul că, în Evanghelia după Marcu, Isus nu se referă niciodată la Sine ca la o ființă divină, ca la cineva care a existat dinainte, ca la cineva care era, în vreun sens, egal cu Dumnezeu. În Marcu, El nu este Dumnezeu și nu pretinde că ar fi.” *Jesus, Interrupted*, p. 79

R: Marcu 2:5-12 (precum și Matei 9:2-6 și Luca 5:20-23) afirmă că numai Dumnezeu poate ierta păcatele, și totuși Isus a iertat păcatele paraliticului. Când Isus a fost acuzat că face ceea ce numai Dumnezeu poate face, El nu a spus că doar pronunța iertarea lui Dumnezeu și nici nu a negat presupunerea lor. În schimb, El a spus și a arătat că El Însuși avea puterea de a ierta păcatele.

Î: Referitor la Matei 12:30 și Marcu 9:40, scepticul Bart Ehrman scrie: „În Matei, Isus declară: «Oricine nu este cu Mine, este împotriva Mea.» În Marcu, El spune: «Oricine nu este împotriva noastră, este pentru noi.» A spus El ambele lucruri? Ar fi putut să însemne ambele lucruri? Cum pot fi adevărate amândouă în același timp? Sau este posibil ca unul dintre evangheliști să fi încurcat lucrurile?” *Jesus, Interrupted*, p. 41

R: Sincer să fiu, nu înțeleg deloc cum Ehrman ar putea considera acest lucru o contradicție. Desigur că ambele afirmații pot fi adevărate. Desigur că Isus poate spune lucruri diferite, dar complementare, în situații diferite, în zile diferite, fără a se contrazice. În Matei 12:22-37 (care corespunde cu Marcu 3:20-29), acest lucru se întâmplă când i se aduce lui Isus un om posedat de demoni. Mult mai târziu, într-o ocazie cu totul diferită, în Marcu 9:38-41, lui Isus i se spune despre altcineva care alungă demonii. Poate că Ehrman a considerat cumva contradictoriu faptul că, dacă cineva era împotriva lui Isus, ar putea fi și împotriva urmașilor Săi, sau invers. Dar Isus a prezis că urmașii Săi vor fi persecutați și uciși pentru că persecutorii nu-L cunosc pe Tatăl sau pe Isus, în Ioan 16:3. Isus a afirmat în Ioan 15:18-21: „Dacă lumea vă urăște, să știți că pe Mine M-a urât mai întâi. Dacă ați fi fost din lume, lumea v-ar fi iubit ca pe ai săi. În schimb, lumea vă urăște, pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales din lume. Amintiți-vă cuvântul pe care vi l-am spus: «Niciun slujitor nu este mai mare decât stăpânul său.» Dacă M-au persecutat pe Mine, vă vor persecuta și pe voi; dacă au păzit cuvântul Meu, îl vor păzi și pe al vostru. Dar vă vor trata astfel din cauza Numelui Meu.” (BSB) Isus S-a identificat strâns cu ucenicii Săi în Matei 25:34-46, în pilda oilor și a caprelor. În Ioan 15:1-8, Isus spune că suntem în El așa cum lăstarii sunt legați de viță.

Î: În Ioan 2:19, de ce, când Isus a murit, a spus: „Dărâmați acest templu, și în trei zile îl voi ridica din nou”, când în Matei 26:61b și Marcu 14:58 se spune că [presupus] era fals că Isus a spus asta, așa cum susține scepticul „Ghidul lui Asimov pentru Biblie”, p. 976?

R: Isus a spus într-adevăr acest lucru în Ioan 2:19, iar Matei 26:61b și Marcu 14:58 NU spun că ar fi fost o afirmație falsă a lui Isus. Aceste pasaje consemnează că acuzatorii lui Isus și-au amintit acest lucru și l-au folosit pentru a-L acuza pe Isus. Dar Asimov inventează pur și simplu că aceștia ar fi spus că era o afirmație falsă.

Î: În Matei 17:1-9 și Marcu 9:2-9, avem impresia că Isus S-a urcat pe muntele înalt cu scopul de a fi transfigurat, în timp ce în Luca aflăm că Isus S-a urcat pe munte pentru a se ruga, iar transfigurarea are loc în timp ce Se ruga (Luca 9:28-36). Care este explicația pentru acest lucru?

R: În răspuns trebuie luate în considerare două aspecte.

a) De fapt, nu numai Luca, ci nici Matei, nici Marcu nu spun că Isus S-a urcat pe munte pentru a fi transfigurat. Toți trei nu menționează nimic nici măcar cu privire la faptul dacă Isus știa sau nu dinainte că va fi transfigurat.

b) În al doilea rând, rugăciunea nu este un ritual! Rugăciunea este comunicarea cu Dumnezeu din ceruri. Isus S-a rugat lui Dumnezeu Tatăl, și nu-mi pot imagina ca Isus să fi fost transfigurat fără să-I spună nimic lui Dumnezeu Tatăl.

Î: În Mt 17:12 și Mc 9:11-13, cum a împlinit Ioan Botezătorul profeția despre Ilie? Era el reîncarnarea lui Ilie?

R: Nu. La prima venire a lui Isus, Ioan a avut scopul și misiunea lui Ilie. Desigur, Ilie (nu Ioan) însuși a apărut pentru scurt timp la transfigurare. Mulți cred că Ilie va fi unul dintre cei doi martori chiar înainte de a șaptea trâmbiță din Apocalipsa 11:3-12.

Primul scriitor cunoscut care a abordat acest verset este Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.), care a observat că conceptul de a avea duhul altuia nu este specific doar lui Ilie și lui Ioan Botezătorul. Dumnezeu a promis că Iosua va avea duhul lui Moise. (Dialogul cu Trypho Iudeul, cap. 49, p. 220) De asemenea, Elisei a primit o porție dublă din duhul lui Ilie în 2 Regi 2:9-10.

Î: În Ioan 7:1, de ce s-ar fi temut Isus [presupus] de moarte, când în Luca 12 le-a spus ucenicilor să nu se teamă de moarte?

R: Isus le-a spus ucenicilor să nu se teamă de moartea fizică, ci mai degrabă de moartea spirituală. Ioan 7:1 NU spune că Isus se temea de moarte. Dar poți totuși să iei măsuri de precauție fără să te temi de moarte. Isus a evitat să meargă în Iudeea deoarece iudeii de acolo voiau să-L omoare. Aceasta a fost o măsură de precauție pentru slujirea Sa, nu a fost făcută din teamă, deoarece mai târziu, Isus a mers la Ierusalim, când a venit timpul Său, unde iudeii au căutat să-L omoare și chiar au reușit.

Î: În Luca 13:23, unii caută să intre și nu pot, iar în Ioan 7:34 caută și nu găsesc, sau cei care caută găsesc, așa cum arată Matei 7:7; 1 Cronici 28:9; Isaia 55:6; Faptele Apostolilor 10:35?

R: Unii dintre cei care Îl caută pe Dumnezeu NU Îl găsesc neapărat. Dumnezeu nu spune nimic despre cei care nu Îl caută cu sârguință sau care Îl caută doar parțial, după propriile lor condiții, și nu după condițiile Lui.

Î: În Mt 17:12 și Mc 9:11-13, faptul că Isus vorbește cu Moise și Ilie indică [în vreun fel] că ar trebui să ne rugăm morților, așa cum au susținut unii romano-catolici?

R: Nu. Nimeni nu a vorbit cu Moise și Ilie la Transfigurare, în afară de Isus. Nici ei nu au vorbit cu nimeni, în afară de Isus și între ei. Numai Dumnezeu ar trebui să fie obiectul închinării noastre. Catolicii ar fi de acord, dar spun că, la fel cum putem cere ajutor și rugăciuni de la creștinii care trăiesc pe pământ, putem cere același lucru și de la creștinii care trăiesc în cer. 2 Corinteni 11:3 spune că nu trebuie să fim devotați nimănui, în afară de Hristos. Deși rugăciunea către cineva nu ar însemna neapărat că îi ești devotat, multe rugăciuni catolice sunt rugăciuni de devoțiune față de Maria sau alți sfinți. Nu există niciun exemplu în Scriptură în care un credincios să se roage cuiva, în afară de Dumnezeu.

Î: În Marcu 15:25, a fost Iisus răstignit la ora a treia, sau se afla încă în fața lui Pilat la ora a treia, conform Ioan 19:14?

R: Mai întâi, ce nu este răspunsul, iar apoi răspunsul.

Un fapt care nu face parte din răspuns: modul grecesc de a scrie cifrele trei și șase diferea doar printr-o singură linie, așa că o ipoteză este că a fost vorba de o eroare de scriere. Cu toate acestea, există o explicație mai simplă.

Răspunsul: Ambele afirmații sunt adevărate, deoarece evreii și romanii măsurau orele în mod diferit. Ioan 19:14 spune că El a părăsit curtea lui Pilat la ora a șasea, ceea ce ar însemna ora 6:00 dimineața, deoarece ziua romană începea la miezul nopții. Marcu 15:22,25 spune că a fost răstignit la a treia oră, ceea ce ar însemna ora 9:00 dimineața, deoarece ziua iudaică era numărată de la răsăritul soarelui (aproximativ ora 6:00 dimineața), iar noaptea iudaică începea la apusul soarelui (aproximativ ora 18:00). Ioan folosește, de asemenea, modul roman/grecesc de măsurare a timpului în Ioan 20:19, unde începutul nopții era considerat parte a zilei precedente, în timp ce iudeii considerau că după apusul soarelui începea ziua următoare.

De unde știm că romanii considerau că ziua se întindea de la miezul nopții până la miezul nopții? Scriitorii romani Plutarh (Moralia: Întrebări romane 84), Pliniu cel Bătrân (Istoria naturală ii.77 (188), Aulus Gellius (iii.2) și Macrobius (Saturnalia, i.3) afirmă cu toții că ziua romană se întindea de la miezul nopții până la miezul nopții, conform lui A.T. Robertson în *Harmony of the Gospels*, pp. 285-286, și lui William Arndt în *Bible Difficulties & Seeming Contradictions*, pp. 197-199. Pliny cel Bătrân a menționat, de asemenea, că alte culturi aveau obiceiuri diferite, iar babilonienii considerau că ziua dura de la răsăritul soarelui până la apusul acestuia.

Î: Cum se pot concilia pasajele din Mt 19:16-30, Mc 10:17-31 și Lc 18:18-30?

R: Se conciliază foarte bine odată ce înțelegi că evangheliștii au parafrazat și nu au redat neapărat citate exacte. De exemplu, Matei spune: „Învățătorule… obține viața veșnică… De ce Mă întrebi despre ce este bun? … Nu este decât Unul singur care este bun”, în timp ce Marcu și Luca spun: „Bunule Învățător… moștenește viața veșnică… De ce Mă numești bun? … Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu”, și așa mai departe. Vezi „Enciclopedia dificultăților biblice”, pag. 329-332, pentru o discuție detaliată.

Î: În Mt 19:28 și Lc 22:28-30, scepticul Bart Ehrman susține în mod eronat că Isus ar fi spus că cei doisprezece ucenici vor avea doisprezece tronuri. Dar cum rămâne cu ucenicul Iuda Iscarioteanul? (Jesus, Interrupted, p. 159)

R: Nu, nu există niciun tron pentru Iuda. În primul rând, Luca 22:28-30 nu menționează douăsprezece tronuri, ci doar douăsprezece triburi. De fapt, Matei 19:28 NU spune că cei doisprezece ucenici vor sta pe douăsprezece tronuri. Mai degrabă, spune: „… voi, care M-ați urmat, veți sta și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece triburi ale lui Israel.” (BSB) Deci se spune că vor fi douăsprezece tronuri, dar nu se spune că cei doisprezece ucenici vor sta pe ele. Mai degrabă, Isus a promis acest lucru doar „voastră, cei care M-ați urmat”. Iuda nu a continuat să-L urmeze pe Isus și și-a părăsit locul de ucenic după ce L-a trădat, așa cum spune Faptele Apostolilor 1:20.

Î: În Matei 26:14, un sceptic, Bart Ehrman, scrie că Iuda L-a trădat pe Isus pentru bani, în timp ce în Luca 22:3 Iuda a făcut-o pentru că Satana a intrat în el. În Ioan, Iuda este numit diavol, așa că, aparent, avea o înclinație spre rău. (Jesus, Interrupted, pp. 45-46)

R: La fel cum niciun foc nu izbucnește dintr-o singură cauză, ci din trei (aer, combustibil, scânteie), și multe acțiuni au cauze multiple simultane. Multe lucruri au trei cauze: o cauză potențială, cum ar fi apa din spatele unui baraj, o cauză imediată, cum ar fi o fisură în baraj, și o cauză preventivă care a fost eliminată, cum ar fi încetarea inspecțiilor de siguranță ale barajului. Care dintre ele a provocat ruperea barajului? – toate trei au fost implicate. La fel, Iuda era deja un hoț înainte de aceasta, așa că era diabolic. Lui Iuda i s-a dat un motiv egoist suplimentar, și anume mita de la preoți. În cele din urmă, a văzut ocazia după Cina cea de Taină. Deci, care a fost motivul pentru care Iuda L-a trădat pe Isus? – Toate cele trei motive au fost implicate.

Î: În Mt 26:26-28; Mc 14:22 și Lc 22:19, de ce pâinea și vinul nu sunt trupul fizic al lui Hristos?

R: Putem observa că Isus a vrut să spună că pâinea și vinul erau trupul Său în sens simbolic din două motive.
În primul rând, nu există nici cea mai mică dovadă că oamenii s-ar fi închinat pâinii și vinului, nici în Biblie, nici în Biserica primară. Nu trebuie să ne închinăm la nimic și la nimeni în afară de Dumnezeu. Noi ne închinăm lui Isus, dar dacă pâinea și vinul nu sunt Isus, nu trebuie să ne închinăm la pâine și vin.
În al doilea rând, dacă cineva ar interpreta această metaforă în sensul că pâinea și vinul erau sau deveneau Isus, atunci, pentru a fi consecvenți, ar trebui să considerăm și alte metafore referitoare la trupul lui Isus ca fiind Isus însuși, cum ar fi cea din 1 Corinteni 12:27. Noi (biserica) suntem trupul lui Hristos. Crezi că oamenii ar trebui să te venereze pe tine sau să venereze congregația la care participi? Dacă răspunsul este „niciuna dintre acestea”, atunci de ce nu ai venera un creștin, creat după chipul lui Dumnezeu, mai mult decât pâinea și vinul, care nu sunt create după chipul lui Dumnezeu?
Desigur, nu trebuie să ne închinăm niciodată altor creștini. Dar oare a ne închina altor oameni și a justifica acest lucru prin metafora lui Hristos ar fi mai rău decât a ne închina pâinii și vinului și a justifica acest lucru prin metafora lui Hristos?

Î: În Matei 26:49-50, de ce este Isus trădat de Iuda cu un sărut, iar apoi Isus este prins, dar în Ioan 18:2-9 Isus iese voluntar în față pentru a se identifica, iar Iuda nu-i dă niciun sărut?

R: Faptul că nu se menționează detaliul sărutului în Ioan 18:2-9 nu dovedește că nu a existat niciun sărut. Iuda ar fi putut să-L sărute pe Isus, conform Matei 26:49; apoi soldații s-au dat înapoi în Ioan 18:2-9, iar în cele din urmă L-au prins în Matei 26:50. Singura parte despre care se spune că s-a întâmplat „imediat” a fost sărutul lui Iuda de la început.

Î: Scepticul Bart Ehrman susține că, în Marcu, Isus a avut un proces scurt în care nu a spus aproape nimic, dar un proces lung și întârziat în Ioan, în care Isus a purtat conversații îndelungate (Jesus, Interrupted, p. 43).

R: Aceasta este o afirmație destul de absurdă, deoarece nici Marcu, nici Ioan nu precizează cât a durat dialogul, iar Isus a spus probabil mai multe lucruri decât consemnează fiecare dintre ei. Nu a existat un singur proces, ci două (cel iudaic și cel roman). Marcu a consemnat două propoziții rostite de Isus în cadrul procesului iudaic și o propoziție în cadrul procesului roman. Ioan a consemnat cinci propoziții ale lui Isus în cadrul procesului iudaic și nouă propoziții în cadrul procesului roman. Dar, din nou, niciunul dintre autorii evangheliilor nu pretinde că a consemnat tot ce a spus Isus.

Î: În Matei 27:11-14, de ce nu răspunde Isus la nicio acuzație în cadrul audierii sale în fața guvernatorului Pilat, având în vedere că Ioan 18:33-37 ne spune [presupus] că Isus a răspuns la toate acuzațiile în cadrul audierii sale în fața lui Pilat?

R: Matei 27:11 și Matei 27:12 se referă la momente diferite; versetul 11 are loc în fața lui Pilat. În Matei 27:11-14, când marele preot și bătrânii erau cu El (în versetul 12), Isus nu le-a răspuns nimic. Ioan 18:28 spune că iudeii nu voiau să intre în Pretoriu, așa că în Ioan 18:29 Pilat (probabil cu Isus după el) a ieșit la ei. Ioan 18:33 spune că, după aceea, Pilat a intrat în Pretoriu și l-a chemat pe Isus. Apoi, în Ioan 18:34-37, Isus a răspuns la întrebările lui Pilat.

Apropo, Ioan 18:33-37 NU spune că Isus a răspuns la toate întrebările sau acuzațiile lui Pilat; afirmă doar că Pilat a spus: „Nu găsesc niciun temei pentru o acuzație împotriva Lui.” Pilat i-ar fi putut pune multe întrebări, iar Ioan 18:33-38 enumeră doar patru, dintre care Isus a răspuns la trei. Matei 27:14 spune că Isus nu a răspuns cu niciun cuvânt în momentul în care preoții și bătrânii L-au acuzat și nici în momentul în care Pilat I-a pus o întrebare care nu este menționată în Ioan 18:33-37. Așadar, Isus nu a răspuns la nimic din ceea ce au spus preoții și bătrânii, nici măcar atunci când Pilat L-a întrebat dacă aude aceste acuzații. Ulterior, Isus a răspuns la [cel puțin] trei întrebări puse de Pilat.

Î: În Matei 28:1-8, de ce ar dovedi profețiile că Iisus era Dumnezeu, dacă Iisus ar fi fost un extraterestru? (De fapt, am auzit asta de la un student care era pasionat de „Star Trek” și de Biserica Scientologică.)

R: Dacă Isus ar fi un extraterestru, ar trebui să fie o ființă extrem de inteligentă pentru a putea face ca toate aceste profeții să se împlinească. De fapt, în comparație cu noi, El ar părea atotștiutor. Iisus ar trebui, de asemenea, să fie un extraterestru extrem de puternic pentru a săvârși toate minunile pe care le-a făcut, inclusiv învierea din morți. Noi l-am considera atotputernic. Pentru a putea transmite oamenilor învățăturile pe care le-a predat Iisus, El ar trebui să fie foarte bun din punct de vedere moral, aproape perfect. Așadar, dacă crezi că Iisus ar putea fi o ființă atotștiutoare, atotputernică și perfectă din punct de vedere moral, care nu este din această lume și care a venit să ne arate adevărul, sunt de acord cu tine!

Î: În Mt 28:2, Mc 16:4, Lc 24:2, piatra a fost doar „rulată” la o parte?

R: Nu. Cuvântul grecesc se traduce mai bine prin „aruncat” decât prin „rulat”. Dacă piatra cântărea câteva tone, ar fi fost nevoie de un înger pentru a o arunca deoparte.

Î: În Evanghelii, cine altcineva, în afară de Isus, a pretins că este fie Mesia, fie Dumnezeu?

R: Următoarele persoane au făcut următoarele afirmații sau alții au făcut următoarele afirmații despre ele.

Î: În afară de Iisus, mai există cineva care a săvârșit minuni mari în Palestina?

R: Nu. Cu toate acestea, unii susțin că Onias, „cel care făcea cercuri”, din secolul I î.Hr., a săvârșit o minune. El este numit „cel care făcea cercuri” deoarece a trasat un cerc și i-a spus lui Dumnezeu că nu va ieși din el până când nu va ploua, iar apoi a plouat. Iată citatul din Taanith 3.8 din cartea „The New Testament Background”, p. 170: „Odată i-au spus lui Onias, cel care făcea cercuri: «Roagă-te să cadă ploaia.» El a răspuns: «Ieșiți și aduceți cuptoarele de Paște, ca să nu se înmoaie [adică, din cauza ploii].» S-a rugat, dar ploaia nu a căzut. Ce a făcut el? A trasat un cerc, a stat în interiorul lui și a spus înaintea lui Dumnezeu: «O, Doamne al lumii, copiii Tăi și-au îndreptat privirile spre mine, pentru că sunt ca un fiu al casei înaintea Ta. Jur pe numele Tău cel mare că nu mă voi mișca de aici până când nu vei avea milă de copiii Tăi.” A început să cadă ploaia picătură cu picătură. El a spus: „Nu pentru o astfel de ploaie m-am rugat, ci pentru o ploaie care să umple cisternele, gropile și peșterile.” A început să plouă cu putere. El a spus: „Nu pentru o astfel de ploaie m-am rugat, ci pentru o ploaie a bunăvoinței, a binecuvântării și a milostivirii.” Apoi a plouat cu moderație [și a continuat] până când israeliții s-au urcat de la Ierusalim la Muntele Templului din cauza ploii.” În cele din urmă, a plouat atât de mult încât i-au cerut să se roage ca ploaia să înceteze. Iosifus (c. 90 d.Hr.) menționează, de asemenea, pe scurt, că Onias s-a rugat ca ploaia să înceteze în „Antichitățile iudeilor”, cartea 14, cap. 2.1, p. 290.

Î: În Evanghelii, care sunt referințele extrabiblice la Isus anterioare anului 200 d.Hr.?

R: Ne-am putea aștepta ca viața lui Iisus și creștinismul să nu treacă neobservate, chiar și în afara Bibliei. Unul dintre scopurile prezentării acestor citate este acela de a risipi îndoielile unor critici sceptici, precum Bertrand Russell, cu privire la existența lui Iisus.

Cornelius Tacitus (c. 55 – c. 117 d.Hr.) a fost un istoric roman care a scris despre evenimentele din Roma și Marea Britanie din perioada 15-70 d.Hr. Judecând după tonul său disprețuitor, cu siguranță nu era un prieten al creștinismului. În „Anale”, 15:44, el a scris: „…Dar toate eforturile omenești, toate darurile generoase ale împăratului și jertfele aduse zeilor nu au reușit să alunge credința sinistră că incendiul [al Romei] a fost rezultatul unui ordin [al împăratului]. În consecință, pentru a scăpa de zvon, Nero a aruncat vina asupra unei clase urâte pentru abominațiile sale, numită de popor creștini, și le-a aplicat cele mai cumplite torturi. Hristos, de la care provine numele, a suferit pedeapsa capitală în timpul domniei lui Tiberiu, din mâinile unuia dintre procuratorii noștri, Pontius Pilat, iar o superstiție extrem de dăunătoare, astfel ținută sub frâu pentru moment, a izbucnit din nou nu numai în Iudeea, prima sursă a răului, ci chiar și în Roma, unde toate lucrurile hidoase și rușinoase din toate colțurile lumii își găsesc centrul și devin populare. În consecință, au fost arestați mai întâi toți cei care și-au recunoscut vina; apoi, pe baza mărturiilor lor, o mulțime imensă a fost condamnată, nu atât pentru crima de a fi incendiat orașul, cât pentru ura împotriva omenirii. Moartea lor a fost însoțită de batjocuri de tot felul. Acoperiți cu piei de animale, au fost sfâșiați de câini și au pierit, sau au fost răstigniți pe cruci, sau au fost condamnați la flăcări și arși, pentru a servi drept iluminat nocturn, odată ce lumina zilei se stinsese….”

Tacitus, în cartea a 5-a din „Istorii”, discută, de asemenea, în detaliu modul în care diverse legiuni romane – a 5-a, a 10-a, a 15-a, a 12-a și unii soldați din legiunile a 18-a și a 3-a – au înăbușit revolta din Iudeea și au distrus Ierusalimul.

Citatele lui Tacitus sunt preluate din „Analele” și „Istoriile” de P. Cornelius Tacitus, Encyclopedia Britannica, Inc. 1952.

Mara Bar-Serapion a fost un om obișnuit din Siria care i-a scris o scrisoare fiului său, Serapion, la ceva timp după anul 73 d.Hr. El îl încurajează să-i urmeze exemplul înțelepților din istorie care au murit pentru ceea ce credeau, precum Socrate, Pitagora și înțeleptul rege pe care i-au executat iudeii. Acest document se află la British Museum, iar F.F. Bruce menționează acest lucru în lucrarea „Documentele Noului Testament: Sunt ele de încredere?”

Iosifus a fost un erudit evreu, născut în anii 37/38 d.Hr., care a scris în termeni pozitivi despre Hristos. Există două versiuni ale acestui pasaj: cea arabă, mai scurtă, din secolul al X-lea, și cea latină, mai lungă. Se consideră, în general, că versiunea arabă, mai succintă, este cea mai corectă. Însă, indiferent care dintre versiuni este corectă, aceasta reprezintă o mărturie a existenței și a răstignirii lui Hristos. Vezi următoarea întrebare pentru o discuție mai detaliată pe această temă.

Lucian din Samosata (cunoscut și sub numele de Lucian Grecul), satirist din secolul al II-lea, a scris despre Hristos: „…omul care a fost răstignit în Palestina pentru că a introdus acest nou cult în lume… Mai mult, primul lor legiuitor i-a convins că sunt cu toții frați unii cu alții, după ce au încălcat legea o dată pentru totdeauna, negând zeii greci și venerându-l pe acel sofist răstignit și trăind după legile sale.” (Moartea lui Peregrinus – numită și Moartea lui Peregrin, 11-13) (citat din „Evidence That Demands a Verdict”, vol. 1, p. 82.)

Clement din Roma a fost un episcop creștin care a scris bisericii din Corint, întrebându-i, în esență, de ce nu se supuneau celor scrise de Pavel cu 50 de ani mai devreme. Scrisoarea lui Clement a fost redactată între anii 96-98 d.Hr.

Pliniu cel Tânăr a fost guvernator al Bitiniei, care a ucis mulți creștini din cauza credinței lor. El i-a scris împăratului Traian în anul 112 d.Hr., întrebându-l dacă ar trebui să continue să-i omoare pe bărbați, femei și copii doar pentru că nu se închinau unei statui a împăratului. Pliniu spune despre creștini: „ei afirmau, totuși, că întreaga lor vină, sau greșeala lor, consta în faptul că obișnuiau să se adune într-o anumită zi fixă, înainte de răsărit, când cântau în versuri alternate un imn adresat lui Hristos ca unui zeu și se angajau printr-un jurământ solemn, nu la fapte rele, ci să nu comită niciodată fraudă, furt, adulter, să nu-și calce niciodată cuvântul și să nu refuze să înapoieze ceva încredințat lor atunci când li se cerea acest lucru. Epistole 10.96. (citat din „Evidence that Demands a Verdict”, vol. 1, p. 83.) Pe lângă aceasta, Pliniu ne oferă și informații despre esenieni.

Papias a fost un alt episcop care a fost ucenic al apostolului Ioan. El a scris numeroase volume, undeva între anii 95 și 110 d.Hr. Din păcate, scrierile sale s-au pierdut, cu excepția unei scurte descrieri făcute de Eusebiu de Cezareea (318 d.Hr.). Eusebiu ne spune că, printre altele, Papias afirmă că Evanghelia după Matei a fost scrisă inițial în ebraică, că Marcu a fost interpretul lui Petru și că Papias propovăduia premilenismul. (Eusebiu era amilenist.)

Ignatie a fost un ucenic al apostolului Ioan. El a scris scrisori către multe biserici și a murit fie în anul 107, fie în anul 116 d.Hr., în timpul domniei împăratului Traian.

Policarp, episcopul din Smirna, a fost un martir creștin și ucenic al lui Ignatie, care a vorbit despre Hristos. El a murit în jurul anului 163 d.Hr.

Irineu, episcopul Lyonului (în Franța), a fost un ucenic al lui Policarp și un martir care a trăit între anii 120/140 și 202 d.Hr. El a scris o lucrare amplă împotriva ereziilor vremii respective, între anii 182 și 188 d.Hr.

Didache (sau Învățătura celor doisprezece apostoli) a fost un manual bisericesc anonim, datând din perioada 60-120 d.Hr.

Iustin Martirul a fost un filosof grec născut fie în anul 110, fie în anul 114 d.Hr. S-a convertit în jurul anului 138 și, potrivit propriilor sale afirmații, Prima sa Apologie a fost scrisă la 150 de ani după nașterea lui Hristos. În prima și a doua sa Apologie, precum și în „Dialogul cu Trypho iudeul”, Iustin vorbește despre Iisus ca fiind Dumnezeu. „Chronicon Paschale” ne spune că a fost martirizat pentru credința sa în anul 165 d.Hr.

Suetonius, istoricul roman și funcționar la curte care a scris în jurul anului 120 d.Hr., spune: „Deoarece iudeii provocau tulburări constante la instigarea lui Chrestus (o altă ortografie a cuvântului Christus, adică Hristos), el i-a alungat din Roma. Viața lui Claudius 25.4 (Citat din „Evidence that Demands a Verdict”, vol. 1, p. 83.) (Înlocuirea literelor „i” cu „e” nu era neobișnuită în traducerea din greacă în latină, conform „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 10, p. 3

Teofil, episcopul Antiohiei, a fost primul scriitor cunoscut care a folosit un termen grecesc pentru a desemna Trinitatea (Triada) în *To Autolycus*, cartea 2, capitolul 15, p. 101. El a scris între anii 168 și 181/188 d.Hr.

Clement din Alexandria, care nu trebuie confundat cu Clement din Roma, care a trăit mai devreme, a trăit între anii 193-217/220 d.Hr. El a scris numeroase lucrări, inclusiv un imn dedicat lui Hristos și o operă majoră intitulată „Miscelanee”.

Ipolit a scris între anii 225-235/6 d.Hr. și a redactat „Refutarea tuturor ereziilor”. Ipolit a fost un discipol al lui Irineu.

Tatian a trăit între anii 110-172 d.Hr. și a scris o armonie a evangheliilor, care conține aproximativ 79% din versetele din evanghelii. Din păcate, el a părăsit ulterior credința și s-a alăturat encratiților, o erezie gnostică.

Talmudurile evreiești fac referire la Isus în mai multe locuri. A se vedea „Evidence That Demands a Verdict”, volumul 1, pp. 85-87, pentru citate din Talmudul babilonian, „Tol’doth Yeshu”, „Barailu”, „The Amoa ‘Ulla’”, „Yeb. IV 3” și „Baraita”. A se vedea, de asemenea, Tratatul Sanhedrin.

Flegon a fost un scriitor grec din Caria și sclav eliberat al împăratului Hadrian. El a scris la scurt timp după anul 137 d.Hr. că, în al patrulea an al celei de-a 202-a Olimpiade [33 d.Hr.], a avut loc „cea mai mare eclipsă de soare” și că „s-a făcut noapte în a șasea oră a zilei [ora 12:00 la prânz], astfel încât au apărut chiar și stele pe cer. A avut loc un mare cutremur în Bitinia, iar în Niceea multe lucruri au fost răsturnate.” (The Case for Christ, p. 111.) Citatul complet, conform The Baker Encyclopedia of Christian Apologetics, p. 384, este: „Iisus, cât a trăit, nu s-a ajutat pe sine însuși, dar a înviat după moarte și a arătat semnele pedepsei sale, și a arătat cum îi fuseseră străpunse mâinile de cuie” și, mai târziu, „eclipsa din timpul lui Tiberius Cezar, în timpul căruia se pare că Iisus a fost răstignit, și marele cutremur care a avut loc atunci”, ambele menționate în Origen, *Împotriva lui Celsus*, cartea 2, cap. 33, p. 455, din *Părinții ante-niceeni*, volumul 4, și în Iulius Africanus, *Evenimente din Persia*, cap. 18, p. 136. A se vedea, de asemenea, Origen, *Împotriva lui Celsus*, cartea a II-a, capitolul 59, p. 455.

Thallus a fost un istoric samaritean menționat de Iulius Africanus (care a scris între anii 232-245 d.Hr.). Iulius spune despre întunericul din vremea lui Hristos: „Acest întuneric, Thallus, în cartea a treia a Istoriei sale, îl numește, după părerea mea fără temei, o eclipsă de soare.” (Părinții ante-niceeni, volumul 6, fragmentul 18, p. 136.) Contextul este discuția lui Iulius despre modul în care perioada cuprinsă între decretul lui Artaxerxes și răstignirea lui Hristos a împlinit profeția din Daniel 9.

Istoricul samaritean Thallus, care nu trebuie confundat cu filosoful grec Thales, era destul de cunoscut. Următoarele surse îl menționează pe Thallus.

Teofil către Autolic, capitolul 29, p. 120, îl menționează pe Thallus, precum și pe istoricul caldeean mai vechi Berosus, la p. 121.

„Discursul exortativ către greci” al lui Pseudo-Iustin Martirul, cap. 9, p. 277, îi menționează pe Thallus, Filon, Iosifus și alții.

„Octavius” al lui Minucius Felix, cap. 22, p. 186

„Apologia” lui Tertulian, cap. 19, p. 33, menționează pe Thallus și pe Iosif.

Fragmentul 18 al lui Iulius Africanus, p. 136.

„Păstorul lui Hermas” a fost o operă creștină anonimă scrisă în jurul anilor 115-155 d.Hr.

Atenagora i-a scris împăratului roman o apologie a creștinismului în jurul anului 177 d.Hr.

Se știe că și Aristide din Atena și Quadratus au scris apologii în apărarea creștinismului, dar din scrierile lor s-au păstrat doar câteva fragmente.

Î: Care dintre versiunile păstrate ale lui Iosifus este cea mai apropiată de ceea ce a scris el inițial?

R: Există două pasaje în care el se referă la Iisus. În primul, Iosifus descrie viața și lucrarea lui Iisus („Antichitățile iudeilor”, cartea 18, capitolul 3.3), iar în al doilea îl identifică ca fiind fratele lui Iacov („Antichitățile iudeilor”, cartea 20, capitolul 9.1). Există mai multe versiuni ale primului pasaj, dar vom discuta pe scurt versiunile latină și arabă. Versiunea latină, prezentată aici, și cea arabă din secolul al X-lea sunt, în esență, identice, cu excepția faptului că versiunea arabă este mai scurtă, deoarece nu conține părțile subliniate...”. Versiunea mai scurtă este probabil cea mai corectă. Mai întâi vom arăta diferențele, apoi dovezile care susțin cele trei puncte de vedere, iar la final concluziile diversilor cercetători.

Diferențele:

Versiunea latină mai lungă conține părțile subliniate, iar versiunea arabă din secolul al X-lea nu le conține.

„În acea vreme trăia Iisus, un om înțelept, dacă este îngăduit să-l numim om, căci făcea minuni – un învățător al celor care primeau adevărul cu bucurie. El a atras de partea sa atât pe mulți dintre iudei, cât și pe mulți dintre neamuri. El era Hristosul; și când Pilat, la îndemnul celor mai de seamă dintre noi, l-a condamnat la cruce, cei care îl iubiseră de la început nu l-au părăsit, căci li s-a arătat din nou viu în a treia zi, așa cum profeții divini le preziseseră aceste lucruri și alte zece mii de minuni cu privire la el; iar neamul creștinilor, numit astfel după el, nu a dispărut nici până în ziua de azi.” (Antichitățile iudeilor 18.3.3, scrisă în jurul anilor 93-94 d.Hr.) (Preluat din Iosifus: Opere complete. Kregel Publications 1960. Aceasta este o combinație între traducerea lui William Whiston (1867) și Ediția Standard publicată de Porter și Coates, Philadelphia, Pennsylvania)

Dovezi pentru părțile subliniate:

Acest text, cu părțile subliniate, este citat în: „Istoria ecleziastică” a lui Eusebiu, cartea 1, capitolul 11 (318 d.Hr.).

Ieronim (c. 400 d.Hr.) „Viețile oamenilor ilustri”

Isidor din Pelusium, cartea a 4-a, scrisoarea 225.

Macarie în „Actis Sanctorum”, tomul 5, p. 149, după Fabricius. Iosif, p. 61 (dată necunoscută)

Cedrenus. „Compendium Historia”, p. 196 (c. 1060 d.Hr.)

Zonaras, „Annal”, tomul 1, p. 27 (c. 1120 d.Hr.)

Gotfridus Viterbiensis, Chronicale, p. 366 e Vers. Rufini (c. 1170 d.Hr.)

Platina, De Vitis Pontificum (c. 1480 d.Hr.)

Următorii nu l-au citat pe Iosif, dar au afirmat că acesta L-a numit în mod deschis Hristos.

Istoria ecleziastică a lui Sozomen, cartea 1, capitolul 1 (440 d.Hr.)

Cassiodorus în Istoria în trei părți a lui Sozomen (510 d.Hr.)

Cronicile din Alexandria, p. 514, 526, 527, 584, 586 (640 d.Hr.)

Cronicile lui Johan Malela, cartea 10 (c. 850 d.Hr.)

Codexul lui Fotie, cartea 48 I, Codexul 238, Codexul 33 (c. 860 d.Hr.)

Analele lui Glycus, p. 234 (c. 1120 d.Hr.)

Puteți citi textul acestor surse în Josephus: Opere complete, p. 640-643.

De asemenea, stilul părților subliniate pare să se potrivească cu restul textului.

Dovezi împotriva părților subliniate:

Limba arabă din secolul al X-lea nu conține acest lucru, în timp ce versiunea latină îl conține. Versiunea latină spune atât de multe despre Hristos, încât te-ai întreba de ce Iosif nu era creștin. De fapt, eruditul creștin timpuriu Origen afirmă că Iosif nu credea că Iisus era Mesia în lucrarea sa „Împotriva lui Celsus”, cartea 1, capitolul 47, p. 416; cartea 2, capitolul 13, p. 437. F.F. Bruce, în lucrarea „Documentele Noului Testament: Sunt ele de încredere?”, p. 108, speculează că Iosif ar fi putut, de fapt, să scrie acest lucru, dar că ar fi făcut-o în mod sarcastic. Cu toate acestea, nimic din versiunea latină nu trădează vreun sarcasm. În „Iosifus: Opere complete”, apendicele de la p. 644 precizează că Iosifus îl numește pe Iisus „Hristos” [Mesia] doar pentru că El era unul dintre numeroșii oameni care erau prezentați ca fiind Mesia, fără a sugera că Iosifus însuși credea acest lucru.

A fost vreuna dintre cele două afirmații corectă?

Pro: Tertulian nu menționează nimic despre Iosifus, iar Clement din Alexandria consemnează ceea ce a spus Iosifus despre anumiți ani, dar nimic legat de Hristos.

Contra: Atât de multe surse au menționat cel puțin versiunea arabă de bază, încât ar fi improbabil ca toate aceste surse să se fi înșelat în totalitate. Chiar și surse precum Origen, care afirmă că Iosifus nu credea că Iisus era Mesia, sugerează că Origen a citit în operele lui Iosifus pasajele în care acesta îl menționa pe Iisus. Citatul din Origen (așa cum apare în Anexa traducerii lui Whiston) sună, în parte, astfel: „căci Iosifus mărturisește în cartea a optsprezecea a lucrării sale Antichități iudaice că Ioan era Botezătorul și că el promitea purificarea celor care erau botezați. Același Iosif, de asemenea, deși nu credea în Iisus ca Hristos, atunci când cerceta cauza distrugerii Ierusalimului și a demolării templului și ar fi trebuit să spună că uneltirile lor împotriva lui Iisus erau cauza acelor «nenorociri care s-au abătut asupra poporului, pentru că l-au ucis pe acel Hristos care fusese prezis de profeți», el, deși parcă fără voie, și totuși ca unul care nu era departe de adevăr, spune că aceste nenorociri s-au abătut asupra iudeilor ca răzbunare pentru Iacov cel Drept, care era fratele lui Iisus, cel numit Hristos;”

Concluzie – Textul arab este mai precis

R. T. France, specialist în Noul Testament, afirmă următoarele pe site-ul http://www.leaderu.com/truth/1truth21.html.

„Practic toți cercetătorii sunt de acord că textul transmis [traducerea latină] este o rescriere creștină, dar majoritatea sunt dispuși să accepte că în textul original se afla la acest loc o scurtă relatare despre Iisus, poate într-un ton mai puțin elogios. Mențiunea în treacăt a lui Iosif Flavius despre «Iisus, așa-numitul Mesia» din cartea 20, capitolul 200 din Antichități este greu de explicat fără o mențiune anterioară despre acest Iisus, mai ales că Iosif Flavius nu face nicăieri altundeva referire la creștinism și nici nu folosește termenul «Christos» pentru vreo altă figură. Versiunea diferită și mai puțin „angajată” a Testimoniumului, păstrată într-o citare arabă din secolul al X-lea din Iosifus, deși este puțin probabil să reprezinte textul original, atestă totuși existența unei relatări despre Iisus în opera lui Iosifus, care stă la baza textului creștinizat. Însă reconstituirea a ceea ce a scris Iosifus este în mod necesar speculativă.”

Enciclopedia Baker de apologetică creștină, p. 382, afirmă: „Autenticitatea acestui pasaj a fost pusă la îndoială de către cercetători din toate curentele de credință, deoarece pare îndoielnic ca un evreu care a trăit și a activat în afara contextului creștin să fi spus astfel de lucruri despre Iisus… În ciuda acestor rezerve, există motive care susțin acceptarea majorității textului ca fiind autentic. … Chiar și fără porțiunile care sunt probabil interpolări creștine, acest text este o mărturie extraordinară a vieții, morții și influenței lui Iisus.

Referințe

Pentru mai multe informații, consultați „Baker Encyclopedia of Christian Apologetics”, pp. 253-254, 382 și „Disertația I” din anexa traducerii lui Iosif Flavius realizată de Whiston.

Î: De ce genealogia lui Luca se întinde până la Adam, în timp ce genealogia lui Matei se întinde doar până la Avraam?

R: Scriptura nu precizează acest lucru, dar avem o ipoteză. Luca a pus accentul pe Isus ca Fiu al omului, în timp ce Matei a pus accentul pe Isus ca Mesia evreu promis. Genealogia lui Luca prin Maria dovedește că Isus era un descendent biologic al lui David (dar nu al lui Solomon). Genealogia lui Matei, prin care Iosif provine din David și Solomon, dovedește că Isus, ca fiu legal al lui Iosif, avea dreptul la tron.

Clement din Alexandria (193-202 d.Hr.), în „Stromata”, cartea 1, capitolul 21, pagina 334, a crezut în mod eronat că Evanghelia după Matei era genealogia Mariei.

Î: De ce genealogia lui Isus din Matei (Mt 1:1-17) este diferită de cea din Luca (Lc 3:23-38)? Și de ce ambele sunt diferite de textele Vechiului Testament? A fost doar o invenție apologetică menită să-i atribuie lui Isus o origine davidică? Pe de altă parte, aceste variații și diferențe nu pun oare la îndoială adevărul că Iisus din Nazaret este Mesia cel promis?

R: Pe scurt, răspunsul este că Iisus era fiul biologic al Mariei și fiul adoptiv al lui Iosif. Matei prezintă genealogia lui Iosif, iar acest lucru era important deoarece dreptul la tron se transmitea prin tată. Luca prezintă genealogia Mariei, așa că Iisus era, din punct de vedere biologic, descendent și al lui David.

Și mai este problema lui Ieconia (Iehoichin). El a fost un rege rău, iar Dumnezeu a spus că nici el, nici tatăl său nu vor avea vreodată un descendent pe tronul lui David. Genealogia Mariei din Evanghelia după Luca arată că Iisus era descendent al lui David din acea linie, dar nu prin Solomon și Ieconia. Însă genealogia lui Iosif din Matei arată că Iosif era descendent al lui Ieconia. Ca notă istorică, prima persoană despre care știm că a scris și a răspuns la această problemă a celor două genealogii a fost Irineu de Lyon, în lucrarea sa „Împotriva ereziilor”, cartea 3, capitolul 21.9, paginile 453-454, scrisă între anii 182-188 d.Hr.

Î: În Mt 1:1-17, cum se conciliază această genealogie cu Lc 3:23-38?

R: Registrele regale menționau, în general, o singură genealogie, dar Isus avea două. Mulți au văzut o problemă în genealogiile din Matei și Luca, care prezintă persoane esențial diferite după David. Dar să ne punem noi înșine două întrebări. Ce drept ar fi avut Hristos să revendice tronul lui David dacă ar fi fost descendent al lui David? – Niciunul, dacă ar fi fost descendent doar pe linia mamei. De aceea era important ca, în Matei, Isus să fie fiul legal, adoptiv, al lui Iosif; oamenii nu își revendică dreptul la tron pe baza mamei. Pe de altă parte, dacă Maria nu ar fi fost din neamul lui David, ce s-ar fi întâmplat cu profeția conform căreia Isus urma să fie descendent al lui David? De aceea este importantă genealogia biologică din Luca. Așadar, pentru a arăta că Isus a împlinit rolul de Mesia, erau necesare ambele genealogii.

Problema pe care o au unii oameni este că genealogia din Luca nu spune de fapt „acesta este al Mariei”. Dar se subînțelege acest lucru când se spune: „El [Iisus] era considerat fiul lui Iosif, fiul lui Heli...”. Genealogiile antice, în general, și cele evreiești, în special, nu erau transmise pe linie maternă.

Heli este menționat ca tatăl lui Isus deoarece, așa cum a scris Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.), „din cauza nașterii Sale [a lui Isus] din Fecioară, care era, așa cum am spus, din familia lui David, a lui Iacov, a lui Isaac și a lui Avraam; sau pentru că Adam a fost tatăl atât al Lui însuși, cât și al celor care au fost enumerați mai întâi și din care Maria își trage descendența. Căci știm că părinții femeilor sunt, de asemenea, părinții [adică strămoșii] copiilor pe care îi nasc fiicele lor.” Dialogul cu Trypho Iudeul, cap. 100 (ANF vol. 1, p. 249.)

Iulius Africanus (232-245 d.Hr.), în Scrisoarea sa către Aristide (Părinții ante-niceeni, vol. 6, p. 125-127), a făcut, de asemenea, distincția între genealogiile legii și cele ale naturii. Cu toate acestea, el a spus că una era o genealogie legală a lui Iosif, iar cealaltă, genealogia naturală a lui Iosif. A se vedea, de asemenea, Istoria ecleziastică a lui Eusebiu, cartea 1, capitolul 7 și cartea 6, capitolul 31.

Un alt scriitor al Bisericii primare care a observat că o genealogie era a lui Iosif, iar cealaltă a Mariei (deși le-a inversat) a fost Clement din Alexandria, în *Stromata* (193-202 d.Hr.), cartea 1, capitolul 21 (ANF, vol. 2, p. 334).

Î: În Matei 1:12 și 1 Cronici 3:15-17, tatăl lui Șealtiel a fost Ieconia sau Neri, așa cum se menționează în Luca 3:27?

R: Au existat mai multe persoane numite Șealtiel și Zorobabel.

În Matei 1:12, descendența este: Iosia (bunic) -> Ieconia -> Șealtiel -> Zorobabel -> Abiud -> Eliakim

În Luca 3:26-27 se menționează: Melchi -> Neri -> Shealtiel -> Zorobabel -> Resa -> Ioanas -> Iuda -> Iosif.

În 1 Cronici 3:15-17, genealogia este: Iosia -> Ioiachim -> Ieconia -> Shealtiel și Pedaia. Nu se menționează că Shealtiel ar fi avut copii, dar următorul în linia regală este Zerubabel, fiul lui Pedaia.

Genealogiile Mariei și ale lui Iosif erau identice până la David, apoi s-au separat. După aceea, nu mai există nicio asemănare nici în ceea ce privește strămoșii, nici descendenții. Poate că Shealtiel și Zerubbabel din Luca au fost numiți în onoarea guvernatorilor menționați în 1 Cronici 3:15-17 și Matei 1:12. De asemenea, rețineți că Luca 3:26-27 menționează pe Iuda și Iosif, dar aceștia erau persoane diferite de Iuda, fiul lui Iacov, de Iosif, fiul lui Iacov, și de Iosif, soțul Mariei.

Î: În Luca 1:26, nașterea lui Hristos i-a fost anunțată Mariei, sau i-a fost anunțată lui Iosif în Matei 1:20?

R: Ambele. Mai întâi i s-a vestit Mariei, pentru că ea se întreba de ce rămăsese însărcinată. Ulterior, îngerul i-a dat vestea lui Iosif, pentru ca acesta să nu divorțeze de Maria pe motiv de infidelitate.

Î: În Evanghelii, ce puncte comune au narațiunile despre copilăria lui Isus?

R: Marcu și Ioan nu oferă detalii despre nașterea lui Isus. Iată șase puncte comune din Matei și Luca:

1. Genealogia de la Avraam până la David (Mt 1:2-6; Lc 3:31-34)

2. Împăratul Irod domnea (Mt 2:1; Lc 1:5)

3. Vizita unui înger al Domnului (Iosif: Mt 1:20; Maria: Lc 1:26-38)

4. Isus s-a născut în Betleemul Iudeii (Mt 2:1; Lc 2:4-7)

5. Cei trei s-au întors la Nazaret (Mt 2:19-22; Lc 2:39).

6. Isus a crescut în Nazaret (Mt 2:23; Lc 2:40).

În general, cele două evanghelii se completează frumos, oferind o imagine destul de completă a copilăriei lui Isus. Matei povestește despre genealogia lui Iosif, despre magi și despre fuga în Egipt. Luca menționează pe Gabriel, nașterea lui Ioan Botezătorul, genealogia Mariei, păstorii, pe Simeon și pe Ana. Deși nu știm care dintre ele a fost scrisă prima, Luca menționează că alții au întocmit relatări despre Isus. Așadar, poate că Evanghelia după Luca a fost scrisă după cea după Matei, iar după ce a citit-o pe aceasta, Luca a ales să includă detalii pe care Matei nu le menționase încă. Ioan a scris probabil după amândouă, iar se pare că nu a avut nimic de adăugat.

Î: În Evanghelii, credea Isus că Scriptura era infailibilă (fără erori în manuscrisele originale)?

R: Acest răspuns a fost preluat de pe pagina web care nu mai există: www.wam.umd.edu/~cbernard/Theology/inerrancy.html.

Isus tratează în mod consecvent narațiunile istorice din Vechiul Testament ca pe niște relatări directe ale faptelor. El menționează:

Abel (Luca 11:51)

Noe (Matei 24:37-39; Luca 17:26,27)

Avraam (Ioan 8:56)

Instituția circumciziei (Ioan 7:22; cf. Geneza 17:10-12; Leviticul 12:3)

Sodoma și Gomora (Matei 10:15; 11:23,24; Luca 10:12)

Lot (Luca 17:28-32)

Isaac și Iacov (Matei 8:11; Luca 13:28)

mana în deșert (Ioan 6:31, 49, 58)

Șarpele din deșert (Ioan 3:14)

David mâncând pâinea consacrată (Matei 12:1-8; Marcu 2:23-28; Luca 6:1-5)

Isus ca Domn al lui David (Matei 22:43; Marcu 12:36; Luca 20:42)

Solomon (Matei 6:29; 12:42; Luca 11:31; 12:27)

Elisei (Luca 4:27)

Iona (Matei 12:39-41; Luca 11:29, 30, 32)

Zaharia (Luca 11:51)

Ultimul pasaj scoate în evidență viziunea lui Isus asupra unității istoriei, de la „creația lumii” până la „generația aceasta”. El se referă în repetate rânduri la Moise ca la cel care a dat Legea (Matei 8:4; 19:8; Marcu 1:44; 7:10; 10:5; 12:26; Luca 5:14; 20:37; Ioan 5:46; 7:19). El menționează frecvent suferințele profeților adevărați (Matei 5:12; 13:57; 21:34-36; 23:29-37; Marcu 6:4 [cf. Luca 4:24; Ioan 4:44]; 12:2-5; Luca 6:23; 11:47-51; 13:34; 20:10-12) și comentează asupra popularității profeților falși (Luca 6:26). El își pune pecetea de aprobare asupra unor pasaje semnificative precum Geneza 1 și 2 (Matei 19:4,5; Marcu 10:6-8).[6]

Unii ar putea obiecta în acest moment și ar putea susține că Isus folosea doar miturile și poveștile culturii sale pentru a-și ilustra ideile. Acest lucru este cu siguranță posibil în cazul unor pasaje, dar pare puțin probabil. În primul rând, impresia pe care o are cititorul din relatările evanghelice este că Isus consideră poveștile din Vechiul Testament ca fiind istorie reală. Modul în care folosește Scriptura indică faptul că El credea că relatările din Vechiul Testament sunt istorice. În al doilea rând, nu pare o opțiune reală să susținem că Isus folosea doar miturile culturii Sale pentru a-și ilustra învățăturile în pasaje precum Matei 12:41; 24:37; 11:23,24; 5:12; 4:4.

În al treilea rând, Isus pornește de la premisa inspirației Bibliei. El folosește expresiile „Scriptura spune...” și „Dumnezeu spune...” în mod interschimbabil și, făcând acest lucru, identifică textul Vechiului Testament cu Cuvântul lui Dumnezeu. Citând Geneza 2:24, Isus spune: „N-ați citit că, de la început, Creatorul «i-a făcut bărbat și femeie» și a spus: «De aceea, un bărbat își va părăsi tatăl și mama...»”. De remarcat că Geneza 2:24 nu este o citare directă a lui Dumnezeu în text, ci un comentariu al autorului sau al naratorului textului. Isus consideră că cuvintele textelor scripturale sunt chiar cuvintele Creatorului. Inspirația copiilor originale (autographa) presupune infailibilitatea. Dacă Isus are dreptate în a recunoaște Vechiul Testament ca fiind chiar cuvintele Creatorului, atunci a atribui o eroare Vechiului Testament echivalează cu a atribui o eroare lui Dumnezeu Însuși.

În al patrulea rând, Isus credea în mod clar în autoritatea Bibliei. În disputele Sale cu fariseii și saducheii, Isus face apel la Scriptură ca și cum aceasta ar avea autoritatea de a soluționa disputa. El vede Scripturile ca fiind cuvântul final (Ioan 5:39-47; Matei 22:29, 31; Marcu 12:24-26; Luca 20:37). Când Scripturile vorbesc, Dumnezeu vorbește, iar problema este soluționată.

Î: În Evanghelii, ce înseamnă o „armonie” referitoare la perioada anterioară misiunii lui Isus?

R: Este important să facem distincția între ceea ce se spune că este în ordine și ceea ce ar putea fi în ordine. Pentru aceste 27 de evenimente, numerele se referă la evenimente care trebuie să urmeze numerelor precedente. Literele precum a, b, c se referă la evenimente care ar putea avea loc în orice ordine. Înainte de slujirea lui Isus, tot ceea ce se găsește în Evanghelii a fost scris în ordine cronologică, cu excepția părților subliniate. Indicatorii de locație, timp și succesiune din Evanghelii sunt scrise cu caractere aldine.

Înainte de slujirea lui Isus: Mt 4:1-11; Mc 1:1-13; Lc 1:1-3:18; Lc 3:21-4:13; In 1:1-42

B1a. La început, Isus preexista în Ceruri. Ioan 1:1-5; Ioan 17:5

B1b. Genealogia Mariei pornind de la Adam (cu lacune). Lc 3:23-37

B1c. Genealogia lui Iosif, pornind de la Avraam (cu lacune). Mt 1:1-17

B2. La Ierusalim, pe vremea domniei lui Irod (37 î.Hr. – 4 î.Hr.), Gabriel îl vizitează pe Zaharia; Elisabeta va rămâne însărcinată. Lc 1:1-25

B3. În luna a șasea a sarcinii Elisabetei, Gabriel o vizitează pe Maria în Nazaret, spunându-i că va rămâne însărcinată. Lc 1:26-38

B4. Maria este însărcinată, deși este încă fecioară. Mt 1:18-19

B5. După ce Maria rămâne însărcinată, Gabriel îl vizitează pe Iosif. Mt 1:20-25

B6. Mergând în Iudeea, Maria o vizitează pe Elisabeta. Lc 1:39-56

B7. Se naște Ioan Botezătorul. Lc 1:57-80

B8. Pe când Irod era împărat (37-4 î.Hr.), Hristos se naște în Betleemul Iudeii. Mt 2:1; Lc 2:1-7

B9. În câmpurile din apropiere, îngerii le spun păstorilor să-L viziteze pe Isus. Lc 2:8-20

B10a1. În a opta zi, Isus este circumcis. Lc 2:21

B10a2. După purificarea Mariei (33 de zile mai târziu, conform Lev 12:1-4), la templul din Ierusalim, Iisus este prezentat Domnului. Lc 2:22-38

B10b. Într-o casă din Betleem, magii din Răsărit vin să se închine lui Isus. Matei 2:2-12

B11. După plecarea magilor, fuga în Egipt. Matei 2:13-15

B12. În decurs de doi ani, Irod ucide pruncii de sex masculin din Betleem. Matei 2:16-18

B13. După moartea lui Irod, Iosif, Maria și Isus se întorc la Nazaret. Mt 2,19-22; Lc 2,40a

B14a. În Nazaretul din Galileea, Isus crește. Mt 2:23; Lc 2:40b

B14b. În fiecare an, de Paște, părinții lui Isus se duc la Ierusalim. Lc 2:41

B15. La vârsta de 12 ani, Isus se duce la Templul din Ierusalim. Lc 2,42-52

B16. În deșertul Iudeei, Ioan Botezătorul predică. Mt 3:1-12; Mc 1:1-8; Lc 3:1-18; In 1:6-28

B17a. Când Isus avea aproximativ 30 de ani (probabil 33-34), El a fost botezat în râul Iordan. Mt 3:13-17; Mc 1:9-11; Lc 3:21-23

B17b. A doua zi [după remarca lui Ioan], Isus vine la Ioan Botezătorul. Ioan mărturisește că Isus este Mielul lui Dumnezeu. Ioan 1:29-34

B18a. La râul Iordan, Isus îi cheamă pe Petru, Andrei și pe încă unul. Ioan 1:35-42

B18b1. Isus hotărăște să se întoarcă în Galileea a doua zi, după ce Ioan Botezătorul a vorbit. Ioan 1:43a

B18b2. Isus îi cheamă pe Filip și pe Natanael. Ioan 1:43b-51

B18c. Timp de 40 de zile în pustie, Satana îl ispitește pe Isus. Mt 4:1-11; Mc 1:12-13; Lc 4:1-13

În această listă, 1 eveniment este identic în toate cele patru evanghelii, 2 se regăsesc în evangheliile sinoptice, 3 se regăsesc în Matei și Luca, 5 se regăsesc numai în Matei, 5 se regăsesc numai în Ioan, 10 se regăsesc numai în Luca și 0 se regăsesc numai în Marcu. Marcu menționează aici doar 3 evenimente, care sunt comune cu Matei și Luca. S-ar putea concluziona cu ușurință că niciunul dintre ei nu a fost martor ocular al acestor evenimente timpurii, ci și-au obținut informațiile în principal din surse diferite, deși Luca are cele mai multe informații referitoare la perioada anterioară misiunii lui Isus, iar Marcu are cele mai puține.

Apropo, „The NIV Study Bible”, paginile 1636-1641 (la sfârșitul Evangheliei după Ioan), conține o armonizare extinsă a evangheliilor. Nu știam acest lucru când am realizat aceste armonizări ale evangheliilor și încă nu mi-am comparat rezultatele cu ale lor.

Î: Este adevărat că informațiile despre viața lui Isus dinaintea slujirii Sale publice sunt „sărace”?

R: Nu, nu în comparație cu alte personalități celebre din antichitate. Această opinie nu este rezultatul unei cercetări obiective, ci al necredinței „criticilor creștini”. Cinci puncte de luat în considerare în răspuns.

1. Ca referință, în timpul slujirii publice a lui Isus, înainte de moartea Sa, ni se oferă cel puțin 176 de fapte despre viața și învățăturile lui Isus.

2. Înainte ca Isus să-Și înceapă slujirea, cunoaștem cel puțin 37 de fapte despre El.

3. Ni se oferă mai multe informații despre Isus înainte de viața Sa publică decât ne oferă istoricii despre cei mai faimoși regi ai Babilonului, Egiptului, Mediei, Persiei, Greciei, Macedoniei sau Romei antice. Cu alte cuvinte, știm mai multe despre Isus, înainte de prima Sa apariție publică, decât știm despre copilăria lui Nebucadnețar din Babilon, a egiptenilor Akhenaton și Nefertiti, a medilor Kyaxares și Astyges, a persanilor Cyrus, Darius și Xerxes, a grecilor Agamemnon și Pericle sau a celor mai faimoși senatori ai Romei. Singura personalitate antică despre care știm la fel de multe înainte de viața sa publică este Alexandru al Macedoniei.

4. De fapt, avem mai puține informații despre unele personalități istorice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, din perioada anterioară vieții lor publice, decât avem despre Isus.

5. Dacă cineva ar spune că informațiile despre viața lui Isus înainte de slujirea Sa sunt puține, cel puțin în comparație cu ale altora, ar trebui fie să prezinte o serie de personalități istorice antice despre ale căror vieți înainte de a intra în atenția publicului se cunosc mai multe informații, fie să înceteze să mai răspândească informații eronate.

Vezi și următoarea întrebare pentru cel puțin treizeci de lucruri care ni se spun despre Isus înainte de slujirea Sa.

Î: În Matei 2:13-23, dacă Maria, Iosif și Isus au fugit în Egipt, cum au putut să se întoarcă direct la Nazaret, așa cum se menționează în Luca 2:39?

R: Luca 2:39 nu spune că familia lui Isus s-a întors imediat la Nazaret. Spune doar că au îndeplinit ceea ce cerea Legea [în Ierusalim] înainte de a se întoarce la Nazaret. S-ar putea deduce că acest lucru s-a întâmplat imediat după aceea, deoarece nu s-a menționat nimic altceva. Poate că Luca nu a considerat necesar să menționeze călătoria în Egipt, sau poate că Luca nu era la curent cu această călătorie.

În orice caz, acest lucru nu este incompatibil cu celelalte evanghelii. Următoarea întrebare conține o armonizare detaliată. Literele precum a, b, c se referă la evenimente care ar putea avea loc în orice ordine.

Î: Înainte de slujirea publică a lui Isus, ce ni se spune mai exact despre El?

R: Ni se spun cel puțin 37 de lucruri despre Isus înainte de slujirea Sa. Informațiile care ni se oferă pot fi împărțite în trei categorii:

Isus Însuși

1. Mama Lui era Maria.

2. S-a născut dintr-o fecioară. (Chiar dacă un sceptic neagă acest lucru, el trebuie să recunoască că s-a afirmat că Isus s-a născut dintr-o fecioară)

3. Tatăl său legal era Iosif.

4. S-a născut în timpul domniei lui Irod cel Mare. (37-4 î.Hr.)

5. S-a născut în Betleem.

6. A fost circumcis în a opta zi.

7. A fost prezentat la templu. (ca mulți copii evrei)

8. Familia a plecat în Egipt (Matei 2:13-15).

9. După moartea lui Irod, familia s-a întors la Nazaret, în Galileea (Matei 2:19-23).

10a. A crescut în Nazaret (Luca 2:39-51), un orășel considerat de alții ca fiind nesemnificativ.

10b. După ce Isus s-a dus la Templu, S-a întors și El la Nazaret (Luca 2:51).

11a. La vârsta de 12 ani, Isus s-a dus la Templu.

11b. În fiecare an, părinții lui Isus se duceau la Templu de Paște (Luca 2:41).

12. La vârsta de 12 ani, era curios și cunoștea bine Scripturile (Luca 2:41-46).

13. Isus era perfect, fără păcat (Evrei 4:15; 2 Corinteni 5:21). Chiar dacă un sceptic nu este de acord cu această afirmație, aceste versete, precum și Luca 2:40, ne prezintă faptul că, cel puțin, „Isus era un copil bun”.

14. Isus vorbea aramaică. (Matei 5:22 etc.)

15. Oamenii din Galileea vorbeau, în general, și greaca. (Neisraeliții vorbitori de greacă locuiau la doar 15-20 de mile, adică 24-32 de kilometri, distanță.)

16. Religia lui Isus era iudaismul; mai precis, el era mai apropiat de farisei, crezând în toate cărțile Vechiului Testament. Scriitorii Bisericii primare spuneau că saducheii acceptau doar Tora.

17. Isus a lucrat ca tâmplar (Marcu 6:3).

18. La vârsta de aproximativ 30 de ani, a fost botezat de Ioan Botezătorul (Matei 3:13; Marcu 1:9-11).

19. S-a retras în pustie înainte de a-și începe slujirea publică (Matei 4:1-11; Marcu 1:12-13).

Familia lui Isus

20. Iosif era tâmplar (Matei 13:55).

21. Maria era însărcinată înainte de a se căsători (Matei 1:18).

22. Iosif s-a gândit să divorțeze de Maria (Matei 1:19).

23. Genealogia lui Iosif. (se consideră un singur element) (Matei 1:1-16)

24. Genealogia Mariei. (se consideră un singur element)

25. Avea patru frați numiți Iacov, Iosese/Iosif, Iuda/Iude și Simon. (Matei 13:55-56; Marcu 6:3; Galateni 1:19; Iuda 1, Istoria ecleziastică a lui Eusebiu (318 d.Hr.) 2:23 și 3:20)

26. Deși provenea dintr-o descendență regală, Isus a crescut într-o familie obișnuită a unui popor supus, iar aceștia erau probabil săraci (Luca 2:24 + Leviticul 12:6-8).

27. Verișoara Mariei era Elisabeta, care era descendentă a preotului Aaron (Luca 1:5).

28. Soțul Elisabetei era preotul Zaharia, din cotația lui Abia (Luca 1:5).

29. Ioan Botezătorul, primul născut și singurul copil al lui Zaharia și al Elisabetei, era o rudă a lui Isus.

30. Maria, Iacov și Iuda erau încă în viață când Isus a fost răstignit.

Reacțiile față de Isus și așteptările legate de El

31. Așteptările Mariei față de fiul ei.

32. Se credea că Isus se potrivește profețiilor mesianice (Matei 2:6).

33. Închinarea păstorilor (Luca 2:15-20).

34. Darurile aduse de împărați (Matei 2:10-11).

35. Reacția paranoică a lui Irod cel Mare.

36. Mărturia lui Ioan Botezătorul.

37. Ana și Simeon în Templu. (S-ar putea spune că sunt două elemente, dar eu le voi considera unul singur.)

Acest lucru nu este deloc puțin în comparație cu ceea ce știm despre viețile altor personalități publice înainte de viața lor publică. Pentru o comparație, vedeți următoarea întrebare.

Î: Deoarece știm cel puțin 37 de lucruri despre Isus înainte de slujirea Sa publică, spre comparație, ce știm despre alte personalități istorice laice înainte de apariția lor publică?

R: Pentru comparație, știm doar câteva lucruri despre Pompei, aproximativ 12 lucruri despre Aristotel și 27 de lucruri despre Alexandru al Macedoniei, înainte de viața lor publică. (Multe dintre aceste informații sunt preluate din Enciclopedia Britannica).

Pompei

Gnaeus Pompeius a fost un renumit general și om politic roman, născut la 30 septembrie 106 î.Hr.

Era fiul unui comandant militar.

3. La vârsta de 17 ani, a luptat alături de tatăl său în Războiul Social.

4. Ca majoritatea romanilor, probabil că se închina zeilor romani.

5. Vorbea latina și, probabil, și greaca.

Probabil că există și alte informații, dar cu siguranță nu mai mult de 20.

Aristotel însuși

1. S-a născut în jurul anului 384 î.Hr.

2. S-a născut în Stagira, un oraș grecesc de pe coasta de nord-vest a Mării Egee.

3. Vorbea greaca.

4. Oamenii credeau, în general, în zeii greci.

5. Tatăl său era Nicomachus, un medic din breasla „fiilor lui Esculap”.

6. Între 17 și 37 de ani, a studiat sub îndrumarea lui Platon la Academia din Atena.

7. În anul 342 î.Hr., Aristotel a devenit tutore al lui Alexandru al Macedoniei timp de 7 ani.

8. Într-un mormânt de lângă Eretria, în Eubeea, se găsesc un craniu și obiecte personale care ar putea fi ale lui Aristotel. El a murit în jurul anului 322 î.Hr.

Familia lui Aristotel

9. Tatăl său a fost medic de curte al lui Amintas al II-lea, tatăl lui Filip al Macedoniei

10. Genealogia tatălui: de origine greacă ioniană

11. Genealogia mamei: ioniană, originară din Chalcis, în Eubea.

Reacțiile față de Aristotel și așteptările legate de el

12. Aveau anumite speranțe academice pentru el, trimițându-l să studieze sub îndrumarea lui Platon la Academia din Atena.

Avem doar cinci manuscrise ale scrierilor sale, iar cel mai vechi datează din anul 1100 d.Hr.

De la India până în Spania, cea mai faimoasă personalitate dinaintea lui Isus a fost, de departe, Alexandru al Macedoniei, numit adesea Alexandru cel Mare. Să vedem ce știm despre începuturile vieții sale.

Alexandru însuși

1. Tatăl său a fost Filip al II-lea al Macedoniei.

2. Mama lui era Olimpia, o prințesă molosiană din Epir.

3. S-a născut în jurul lunii octombrie a anului 356 î.Hr.

4. S-a născut în Pella, capitala Macedoniei.

5. Când Alexandru avea 14 ani (342 î.Hr.), Aristotel a devenit tutore al său timp de 7 ani.

6. Alexandru iubea să citească din Homer.

7. Alexandru vorbea un dialect al limbii grecești.

8. Alexandru credea în zeii greci.

9. Alexandru era un bun călăreț și avea un cal alb pe nume Bucefal.

10. La 16 ani, Alexandru a înăbușit o revoltă a triburilor din munți în timp ce tatăl său era plecat.

11. Alexandru a condus atacul care a învins „Banda Sacră” la Cheroneea, în anul 338 î.Hr.

12. După ce Filip a divorțat de Olimpia, Alexandru a locuit împreună cu mama sa în Epir.

Familia lui Alexandru

13. Genealogia Olimpiei. Ea era fiica regelui Neoptolemos al Epirului și nepoata lui Arybbas, amândoi fii ai regelui Alketus, regele molosian al Epirului.

14. Tatăl lui Alexandru, Filip al II-lea, era al treilea fiu al regelui Amintas al II-lea al Macedoniei. Nu avem însă certitudini cu privire la genealogia anterioară acestui moment.

15. Unchiul său era Alexandru I, rege al Epirului.

16. Astfel, Alexandru a avut o educație de prinț.

17. Avem o statuie și sicriul lui Filip al II-lea al Macedoniei (The Greek World, pp. 174-175).

18. Filip a fost regent al Macedoniei în 359 î.Hr., dar a preluat puterea ca rege în 356 î.Hr.

19. Filip a divorțat de Olimpia pentru a se căsători cu Kleopatra, o nobilă macedoneană.

20. Alexandru I s-a căsătorit cu nepoata sa, Kleopatra/Cleopatra, sora vitregă a lui Alexandru, în anul 337 sau 336 î.Hr.

21. Alexandru avea un frate vitreg mai mic, născut din uniunea dintre Filip și Cleopatra, pe care Alexandru l-a ucis când a devenit rege.

22. Alexandru a avut un văr pe nume Amintas, pe care l-a ucis când a devenit rege.

23. Alexandru a avut un frate pe nume Aridaeus Philippus, fiul lui Filip și al Filinei din Larissa. După moartea lui Alexandru, acesta a condus Macedonia timp de 7 ani, până când a fost ucis. Aceste informații provin de la Eusebiu, în „Chronicon”, p. 49

24. În anul 336 î.Hr., Filip al II-lea a fost asasinat cu un cuțit celtic în dimineața nunții fiicei sale, Cleopatra.

25. Alexandru i-a trimis mamei sale prada de război în anul 335 î.Hr.

Reacțiile față de Alexandru și așteptările legate de el

26. Filip îl pregătise inițial pentru a deveni următorul rege

27. Se pare că relația dintre el și Filip s-a deteriorat după ce Filip a divorțat de mama lui Alexandru.

Scrierile multora dintre cei care au scris despre Alexandru s-au pierdut. Printre scrierile antice care s-au păstrat se numără:

„Ediția Didot a lui Arrian” de Karl Müller

Cartea 17 a lui Diodor (c. 20 î.Hr.)

Quintus Curtius (c. 42 d.Hr.)

Plutarh (c. 45-125 d.Hr.) Viața lui Alexandru

„Anabasis” și „Indica” ale lui Arrian (150 d.Hr.)

Rezumatul lui Iustin al Istoriei lui Trogus (c. 10 î.Hr.?)

Itinerarium Alexandri (324-361 d.Hr.)

Epitome Rerum Gestarum Alexandri Magni (sec. IV sau V)

Biografa modernă Mary Renault, în lucrarea „Nature of Alexander”, la pagina 30, spune despre primii biografi ai lui Alexandru: „Istoria lui Arrian începe odată cu urcarea la tron a acestuia [a lui Alexandru], probabil pentru că așa a procedat și Ptolemeu, ceea ce este păcat, deoarece cunoștințele sale despre anii anteriori ar fi fost de neprețuit.”

Dacă cineva dorește să susțină că ceea ce ni se spune despre Iisus înainte de slujirea sa publică este „insuficient”, ar trebui să fie sincer și să adauge că, în opinia sa, ceea ce ni se spune despre primii ani de viață ai majorității personalităților istorice până în epoca romană este și mai insuficient decât în cazul vieții lui Iisus.

De asemenea, cred că știm mai multe despre primii ani ai vieții lui Iisus decât despre cei ai altor evrei celebri contemporani cu el, precum Iosifus, Filon (20 î.Hr. – 50 d.Hr.) și Bar Kochba. Cred, de asemenea, că știm mai multe despre viața lui Iisus înainte de anul 30 decât știm despre primii ani ai vieții lui Moise și Buddha. Poate că avem mai multe informații despre Iulius Cezar și Iosifus, dar nu cunosc alte exemple.

Moise

Iată ce știm despre Moise înainte de viața sa publică.

1. Moise s-a născut în jurul anului 1525 î.Hr. în nordul Egiptului.

2. Fie părinții săi, fie, mai probabil, strămoșii săi se numeau Amram și Iochebed.

3. Era evreu, făcând parte dintr-un popor care fusese ținut în sclavie timp de 320 de ani.

4. Avea o soră mai mare pe nume Miriam.

5. Avea un frate pe nume Aaron.

6. Moise a locuit în casa tatălui său în primele trei luni de viață (Faptele Apostolilor 7:20).

7. În copilărie, când Faraon a poruncit ca pruncii evrei de sex masculin să fie aruncați în râul Nil, mama lui l-a pus într-un coș.

8. Fiica lui Faraon l-a găsit și l-a crescut ca pe propriul ei fiu.

9. A crescut la curtea faraonului, a fost educat în toată înțelepciunea egiptenilor, era puternic în vorbire și fapte (Faptele Apostolilor 7:21-22) și avea cunoștințele și învățăturile egiptenilor

10. Propria lui mamă i-a fost doică.

11. El era preocupat de soarta evreilor, încât a ucis un egiptean care bătea un evreu.

12. Chiar și la vârsta de 40 de ani, Moise era destul de puternic, încât a putut să-l omoare pe egiptean.

13. Faraon a încercat să-l omoare pe Moise.

14. Moise a fugit în Midian, unde a văzut niște femei care scoteau apă pentru turmele lor.

15. Când păstorii au încercat să le alunge, Moise le-a salvat de la păstori.

16. Moise s-a căsătorit cu Zippora.

17. Socrul lui Moise se numea Reuel, care era cunoscut și sub numele de Ietro.

18. Moise și Zippora au avut un fiu pe nume Gherșom.

19. Moise avea aproximativ 80 de ani când a văzut rugul aprins.

Gautama Buddha

De dragul discuției, vom presupune că legendele despre tânărul Buddha sunt adevărate.

Fiul unui rege al Sakyas, un popor din casta războinicilor din nordul Kosalei

Cel mai probabil, în copilărie se închina idolilor hinduși.

3. Renunța la lume dacă vedea un om bolnav, un bătrân și un cadavru.

4. Și-a părăsit casa la vârsta de 29 de ani.

5. A petrecut 6 ani căutând iluminarea, pe care a susținut că a găsit-o sub un copac Bo.

6. A murit fie în anul 544 î.Hr., fie în anul 483 î.Hr., la vârsta de 80 de ani.

Mohammed

Mohammed nu a făcut parte din istoria antică, dar, întrucât a fost un lider religios important, vom vedea ce știm despre începuturile vieții sale, înainte de începerea misiunii sale, pentru comparație.

1. Mahomed s-a născut în jurul anilor 567-569 d.Hr.

2. Era fiul lui Abdullah și al soției sale, Aminah.

3. Membru al tribului Quraysh, care controla Mecca.

4. Tatăl său a murit înainte ca el să se nască.

5. A fost crescut inițial de bunicul său, ‘Abd al-Mottalib/Muttalib.

6. Ulterior, a fost crescut de unchiul său, Abu Talib.

7. Familia sa era destul de săracă.

8. În tinerețe, probabil că a condus caravane.

9. S-a căsătorit cu Khadija, o văduvă înstărită de 40 de ani, când avea aproximativ 25 de ani.

10. După aceea, a fost probabil asociat într-un magazin din Mecca care vindea produse agricole.

11. Probabil că nu știa să scrie, deși mai târziu în viață a reușit să citească puțin.

12. Era familiarizat cu idolii arabi, inclusiv cu cele trei „fiice ale lui Allah”: Al-Lat, ‘Uzza și Manat.

13. Are o oarecare cunoaștere a iudaismului și a creștinismului.

14. Mahomed era o persoană albă, care și-a vopsit ulterior părul în roșu.

15. Când Mahomed avea o viziune, hadith-urile menționează că se întâmplau lucruri ciudate. Simțea un țiuit în urechi (Hadisurile lui Bukhari, vol. 1, cartea 1, capitolul 1, nr. 2, p. 2; vol. 4, cartea 54, capitolul 6, nr. 438, p. 293). Inima îi bătea rapid (1:3), iar fața i se înroșea (Hadisurile lui Bukhari, vol. 2, nr. 16; vol. 5, nr. 618; vol. 6, nr. 508, respira greu (Hadisurile lui Bukhari, vol. 6, nr. 508), cădea la pământ cu ambii ochi deschiși, îndreptați spre cer (Hadisurile lui Bukhari, vol. 5, nr. 170; vol. 6, nr. 448), transpira abundent (Hadisurile lui Bukhari, vol. 1, cartea 1, cap. 1, nr. 2, p. 9; vol. 2, nr. 544; vol. 3, nr. 829, și vedea și auzea lucruri pe care nimeni altcineva nu le vedea sau auzea – Hadisurile lui Bukhari, vol. 1, cartea 1, capitolul 1, nr. 2, 3, p. 2-3; vol. 4, nr. 458, 461; vol. 6, nr. 447. Acestea ar fi putut părea ciudate pe atunci, dar, de atunci, și alte persoane au prezentat unele dintre aceste simptome atunci când au avut o criză epileptică.

16. Mohamed a spus că îngerul Gabriel i s-a arătat și că, într-o ocazie, i-a provocat durere fizică.

El s-a întrebat dacă acestea proveneau de la Satana, dar soția sa l-a convins că erau de la Dumnezeu.

Î: În Mt 1:18 și Lc 2:7, este nașterea din fecioară a lui Hristos incompatibilă cu preexistența Sa, așa cum credeau Rudolph Bultmann și Wolfgang Pannenberg?

R: Nu. Pare incompatibilă doar pentru teologii apostați care cred într-un dumnezeu care trebuie să se încadreze în restricțiile lor. Hristos a preexistat, dar acest lucru nu L-a împiedicat să:

1. A alege, temporar și de bunăvoie, să nu-și folosească unele dintre atributele Sale și să-și ascundă o parte din slava Sa (Evrei 2:9; Ioan 17:5; Filipeni 2:7).

2. Să Se arate sub orice formă dorea, inclusiv ca om (Filipeni 2:8)

3. De fapt, să-și asume natura umană și să devină om. (Evrei 2:14-17)

4. Să vină pe pământ inițial ca adult, copil, bebeluș sau embrion, sau oricum ar fi dorit El.

De fapt, preexistența lui Hristos ca Dumnezeu Atotputernic nu L-a restricționat deloc în vreun fel. Singurele restricții asupra lui Dumnezeu Atotputernic sunt cele autoimpuse. Dumnezeu nu poate minți (Evrei 6:18; Tit 1:2), nu Se poate nega pe Sine (2 Timotei 2:13) și nu poate fi ispitit de rău (Iacov 1:13).

Î: În Matei 1:18-21, „Buna Vestire” a avut loc după ce Maria a rămas însărcinată sau înainte ca Maria să rămână însărcinată, conform Luca 1:26-31?

R: Iosif și Maria sunt două persoane diferite. Îngerul i-a vorbit MARIEI în Luca 1:26-31 înainte ca ea să rămână însărcinată. Îngerul i-a vorbit lui IOSIF după ce Maria rămăsese însărcinată și Iosif se gândise să divorțeze de ea, conform Matei 1:18-21.

Î: În Matei 1:18 și Luca 2:7, cine erau ereticii ebioniți și în ce credeau ei?

R: Ebioniții aveau o viziune „inferioară” asupra lui Hristos, crezând că El provine de la Dumnezeu Tatăl, dar nu este Dumnezeu Fiul. Ei credeau că Iisus putea fi numit Dumnezeu în sens onorific, dar că El nu era divin. Ebioniții credeau că obiceiurile evreiești ar trebui să fie încă practicate. Ei negau nașterea din fecioară a lui Hristos, spunând că El s-a născut din Iosif (Irineu, Împotriva ereziilor, cartea 3, cap. 21, p. 451), și acceptau doar o formă prescurtată a Evangheliei după Matei (Irineu, Împotriva ereziilor, cartea 3, cap. 10.7, p. 428).

Î: În Matei 2:2, 7, 9, ce era steaua de deasupra Betleemului când s-a născut Hristos?

R: Deși Scriptura nu spune în mod explicit, probabil era slava Shekinah a lui Dumnezeu, întrucât „steaua” i-a putut conduce către un sat anume și chiar către o casă anume.

Î: În Mt 2:2,7, cine altcineva a menționat această stea din răsărit pe care au văzut-o magii?

R: O serie de scriitori din primele veacuri menționează acest lucru.

Ignatie (c. 100-117 d.Hr.) Scrisoarea către Efeseni, cap. 19, p. 57

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.) „Dialogul cu Tryfon Iudeul”, cap. 88, p. 237

Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.) „Împotriva ereziilor”, cartea 3, capitolul 9.2, p. 423

Tertulian (198-220 d.Hr.) Despre idolatrie, cap. 9, p. 65

Ipolit (222-234/5 d.Hr.) „Refutarea tuturor ereziilor”, cartea 7, capitolul 15, p. 108

Origen (225-249 d.Hr.) a considerat-o o stea nouă, nu un corp ceresc existent, în Origen, „Împotriva lui Celsus”, cartea 1, capitolul 48, p. 422.

Tratat despre rebotezare (c. 250-258 d.Hr.), capitolul 8, p. 671

Petru din Alexandria (306,285-311 d.Hr.) în „Epistola canonică”, capitolul 13, pagina 277, menționează magii, dar nu și steaua.

Atanasie (318 d.Hr.) „A cui naștere a fost anunțată de o stea pe cer, pentru a vesti lumii pe Cel care S-a născut? Căci când s-a născut Moise, a fost ascuns de părinții săi: … Dar mărturia nașterii lui Hristos nu a fost un om, ci o stea pe cerul de unde El cobora.” „Întruparea Cuvântului”, cap. 38.5, p. 55.

Î: În Matei 2:11, pare rezonabil să credem că magii care au venit să se închine lui Isus cunoșteau profeția mesianică a lui Daniel, o studiaseră și își dăduseră seama că venirea Mesiei era aproape. Știți vreo referință în scrierile zoroastrienilor sau ale altor persani (din Orientul Mijlociu) la profeția lui Daniel despre Mesia?

R: Daniel a trăit o perioadă în Persia și a avut interacțiuni cu înțelepții și astrologii persani. Magii erau un trib de preoți zoroastrieni/medieni, asemănători cu leviții, care erau preoții și slujitorii templului din Israel. Nu sunt familiarizat cu literatura zoroastriană, dar nu sunt sigur că mulți oameni sunt, întrucât musulmanii ar fi distrus o mare parte din ea. Zoroastrienii beneficiau de mai puțină protecție sub stăpânirea musulmanilor decât „oamenii Cărții”, adică creștinii, evreii și sabii. Literatura musulmană conține referințe frecvente la zoroastrieni, iar, din câte știu, literatura musulmană nu conține nicio referire la venirea zoroastrienilor.

Î: În Matei 2:11, de ce au intrat magii într-o casă, având în vedere că, conform Luca 2:7, Iisus s-a născut într-o iesle?

R: Iisus s-a născut într-un staul pentru că nu era loc la han. Iosif și Maria nu ar fi vrut să rămână într-un staul mai mult decât era necesar. S-au mutat într-o casă până la sosirea magilor.

Cântecele moderne occidentale de Crăciun îi prezintă, în general, pe magi ca venind chiar în noaptea în care s-a născut Isus. De fapt, ei au venit ceva mai târziu. Bisericile ortodoxe sărbătoresc Crăciunul pe 25 decembrie, dar sărbătoresc venirea magilor la mijlocul lunii ianuarie.

Î: Un comentator spune: „Isus a venit, nu ca cuceritorul militar din Apocalipsa 19, ci ca Slujitorul suferind (Isaia 53) și conducătorul smerit (Zaharia 9:9). Prin urmare, Împărăția este inaugurată (Matei 3:2; 4:17; 10:7; 11:12; 12:28; Mc 1:15; Lc 9:9, 11; 11:20; 21:31-32), dar nu este desăvârșit (Mt 6:10; 16:28; 26:64)”. Ce înseamnă aceasta? Împărăția este în prezent sau în viitor? Sau a fost inaugurată odată cu întruparea la Betleem și va fi desăvârșită odată cu a doua venire a lui Hristos?

R: Nu știu la ce comentator(i) te referi, dar aș fi de acord cu ei. La prima Sa venire, Isus a venit ca un Slujitor suferind, nu ca un cuceritor militar, spre dezamăgirea zeloților. Împărăția lui Dumnezeu s-a arătat când Isus era pe pământ și se află acum în noi. Cu toate acestea, Împărăția lui Dumnezeu nu a venit cu putere și nu va veni până când Isus nu se va întoarce, așa cum se menționează în Apocalipsa.

Î: În Luca 2:22-38, a fost Isus prezentat la Templu (în Ierusalim), sau Iosif și-a dus familia în Egipt după venirea magilor, așa cum spune Matei 2:13-18?

R: Ambele.

1. Isus a fost prezentat la Templul din Ierusalim la aproximativ patruzeci de zile după naștere. Apoi s-au întors la Betleem, în drumul spre Egipt. După ce Maria a fost pregătită, au pornit la drum.

2. Spre deosebire de povestirile occidentale despre Crăciun, magii nu au venit chiar în noaptea în care Maria era în travaliu. Ei au venit câteva săptămâni mai târziu. Ca o notă marginală, creștinii ortodocși din est, în general, nu oferă cadouri de Crăciun. Ei oferă cadouri la mijlocul lunii ianuarie, când cred că au venit magii.

Î: În Matei 3:17, a spus Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu preaiubit…”, sau a spus Dumnezeu: „Tu ești Fiul Meu preaiubit…”, așa cum spun Marcu 1:11 și Luca 3:22?

R: Ar putea fi oricare dintre variante, din trei motive.

1. Evangheliștii parafrazează frecvent citatele. Dar, indiferent de asta, înțelegem că Dumnezeu Tatăl a anunțat mulțimilor că și-a pus favoarea asupra lui Isus.

2. Dumnezeu Tatăl ar fi putut spune asta în ebraică și/sau aramaică, dar Evangheliile pe care le avem sunt în greacă.

3. Papias, discipol al apostolului Ioan, menționează că Evanghelia după Matei a fost scrisă inițial în limba evreilor (arameică?), și ar fi putut fi parafrazată atunci când a fost tradusă în greacă.

Î: În Mt 3:17; Mc 1:11 și Lc 3:22, se adresa Isus Lui însuși?

R: Isus nu se adresa Lui însuși. El se adresa lui Dumnezeu Tatăl, care L-a numit „Fiul Meu”.

Î: În Mt 4:1 și Mc 1:12, a fost Isus trimis în deșert imediat după botezul Său, sau a așteptat câteva zile, așa cum spune Ioan 1:29, 35, 43, și apoi s-a dus la Cana, așa cum sugerează Ioan 2:1?

R: Deși Isus S-a dus în Galileea la ceva timp după ce aceste ispite s-au încheiat, Matei 4:11-12; Marcu 1:13-14; și Luca 4:13-14 nu precizează unde se afla Isus imediat după ce s-au împlinit cele 40 de zile. Prin urmare, există două posibilități diferite.

Botezul, apoi 40 de zile, apoi Galileea: Este probabil ca Ioan să-L fi botezat pe Isus în ziua menționată în Ioan 1:29-34. Apoi, Isus a mai rămas o zi (Ioan 1:35), iar a doua zi a hotărât să plece spre Galileea (Ioan 1:43).

Nunta din Cana a avut loc mult mai târziu, fie în a treia zi a săptămânii, fie în a treia zi după sosirea în Galileea. Nu putea fi a doua zi după Ioan 1:43 (care a urmat după Ioan 1:35), deoarece ar fi însemnat patru zile, nu trei.

Matei 4:1 spune pur și simplu că Isus S-a dus în pustie după ce a fost botezat. Marcu 1:12 spune că Isus S-a dus în pustie „îndată”, dar asta ar putea însemna totuși câteva zile mai târziu.

Botezul, apoi 40 de zile, apoi înapoi la Ioan: Ioan 1 nu menționează niciodată când a fost botezat Isus. Isus ar fi putut fi botezat de Ioan cu aproximativ 40 de zile înainte de Ioan 1:19. După ispitele lui Isus, El s-a întors la Ioan în Ioan 1:29.

Î: În Matei 4:1-11, ordinea ispitelor lui Isus a fost pâinea, mândria și puterea, sau a fost pâinea, puterea și mândria, așa cum apare în Luca 4:1-12?

R: Există două răspunsuri, și ambele pot fi adevărate.

1. Luca folosește pur și simplu cuvântul „și”, ceea ce nu implică neapărat că le prezintă în ordine. Vezi „Hard Sayings of the Bible”, pp. 454-457, pentru mai multe detalii privind opinia că Matei respectă ordinea, iar Luca nu.

2. De asemenea, în cele patruzeci de zile în care Isus a fost pus la încercare, aceste ispite și altele au fost probabil prezentate de mai multe ori, în ordine diferită.

Î: În Mt 4:1-11; Mc 1:13 și Lc 4:1-13, cum ne putem imagina că „Dumnezeu” este ispitit de diavol, așa cum spune Ahmad Deedat?

R: Satana poate încerca să facă orice, dar, deoarece Satana L-a ispitit pe Isus, acțiunile lui Satana nu-L diminuează în niciun fel pe Isus.

Isus era 100% Dumnezeu, dar era și 100% om. Dacă Isus, ca Dumnezeu, ar fi apărut doar ca un fel de fantomă, atunci El nu ar fi putut fi ispitit. Dar, deoarece Isus era pe deplin om și, ca jertfă de ispășire pentru oameni, El a trebuit să experimenteze ceea ce experimentează toți oamenii.

Î: În Mt 4:1-11; Mc 1:13 și Lc 4:1-13, a cui inițiativă a fost ca Isus să meargă să fie ispitit în pustie și de ce?

​R: Cuvântul grecesc folosit aici pentru „a ispiti”, peirazo, și pentru „ispită”, peirasmos, poate însemna „a atrage spre rău”, dar în literatura greacă seculară înseamnă „a pune la încercare”. Isus nu a fost răpit de diavol, așa cum susține un musulman, deoarece, atunci când Isus i-a poruncit lui Satana să plece în Matei 4:10, Satana a fost nevoit să plece. Mai degrabă, inițiativa a venit de la Dumnezeu; Duhul Sfânt l-a călăuzit pe Isus să meargă în pustie pentru a-l înfrunta pe diavol. Diavolul L-a dus pe Isus pe un munte înalt și pe acoperișul templului, dar atât Satana, cât și Isus știau că lui Satana nu i se permitea să-I facă nimic. Așadar, înainte chiar ca lucrarea lui Isus să înceapă, s-a demonstrat că Satana nu avea nicio putere asupra Lui și nu-L putea face să cadă. Isus a putut să reziste poftei fizice pentru a-și satisface nevoia spirituală.

Î: În Matei 4:1-11 și Luca 4:1-13, în ce fel ispitele lui Satana față de Isus fac ecou ispitelor lui Satana față de Eva din Geneza 3:6?

R: Deși nu sunt identice, Satana folosește adesea tactici similare în mod repetat, probabil pentru că acestea continuă să dea rezultate bune pentru el. Dar, în timp ce Adam și Eva au căzut în grădina luxuriantă, Isus a ieșit victorios în deșert. În timp ce poporul lui Israel nu a fost credincios în pustie timp de 40 de ani, Isus a fost credincios în pustie timp de 40 de zile. Când suntem ispitiți, aceasta este o ocazie pentru noi de a arăta că Cel care este în noi este mai mare decât cel care este în lume, așa cum spune 1 Ioan 4:4.

Eva a văzut că fructul interzis era:

1. Bun de mâncat [apetit fizic],

2. Plăcut ochiului [frumusețe, pofta ochilor],

3. De dorit pentru a dobândi înțelepciune [ochii vi se vor deschide și, ca Dumnezeu, veți cunoaște binele și răul [putere divină după ce ați urmat porunca lui Satan].

Isus, care postea, a fost ispitit cu:

1. Transformarea pietrelor în pâine [apetit fizic],

2. Să se arunce de pe acoperișul templului [a se da în spectacol],

3. Autoritatea asupra tuturor împărățiilor pământului [putere divină sub porunca lui Satana].

1 Ioan 2:16 menționează trei feluri de păcate în lume: pofta trupului, pofta ochilor și mândria vieții.

Deși ordinea ispitelor era diferită în Matei și Luca, este probabil că Satana nu L-a ispitit pe Isus doar de trei ori și apoi a renunțat. Mai degrabă, Satana probabil L-a ispitit pe Isus în repetate rânduri.

Î: În Mt 4:1-11, Mc 1:13 și Lc 4:1-13, având în vedere că Isus este Dumnezeu, era El incapabil să fie ispitit și să păcătuiască, sau, ca om, era capabil să fie ispitit și să cadă?

R: Acesta este un paradox denumit în mod obișnuit „impecabilitatea lui Hristos”. Ispitele au fost reale, nu false. Dar rezultatul era cert: El nu avea să păcătuiască. Așa cum spune „Believer’s Bible Commentary” la p. 1212: „În ciuda incapacității lui Isus de a păcătui, ispita a fost foarte reală. Era posibil ca El să se confrunte cu ispitele de a păcătui, dar era moral imposibil ca El să cedeze.” Mai degrabă decât să fie incapabil să păcătuiască, Isus a fost capabil să nu păcătuiască. O analogie aproximativă ar fi dacă o mică barcă a piraților somalezi ar putea ataca un crucișător al marinei americane. Pirații au crezut în mod eronat că aceasta era o navă comercială care putea fi deturnată. Lucrurile nu au mers bine pentru pirați. Barca lor principală a fost scufundată rapid de ceea ce Marina SUA numește „foc de arme ușoare” înainte ca ei să se apropie de crucișător.

Î: Bart Ehrman scrie: „În Evanghelia după Matei, Iisus refuză să facă minuni pentru a-și dovedi identitatea; în Evanghelia după Ioan, acesta este practic singurul motiv pentru care face minuni.” *Jesus, Interrupted*, p. 103. În Evanghelia după Matei, în cea de-a doua ispită și în alte pasaje, Iisus nu va face semne pentru a-și dovedi identitatea. *Jesus, Interrupted*, p. 84

R: Ehrman echivalează neascultarea de cuvântul lui Satan sau al fariseilor sceptici cu săvârșirea de semne pentru oamenii care caută răspunsuri sau au nevoie de ajutor. În Matei 4:7, Isus a spus că motivul pentru care nu S-a aruncat jos a fost că nu trebuie să-L punem la încercare pe Dumnezeu. Isus nu „datoria” nimănui să facă vreun semn; și El nu a făcut niciodată semne pentru oamenii sceptici care credeau că Isus le era dator cu asta. Dar Isus a făcut cu bunăvoință semne pentru oamenii care aveau credință și le-a întărit credința.

Î: În Matei 4:12 și Marcu 1:14, după ispitirea lui Isus, a fost Ioan arestat înainte de slujirea lui Isus în Nazaret și Capernaum, sau după ce Isus a venit în Galileea, conform Ioan 1:43?

R: Biblia spune următoarele:

Ioan 1:43 spune că Isus a hotărât să se întoarcă în Galileea (nu că s-ar fi întors chiar în acea zi) a doua zi după ce Ioan Botezătorul a spus din nou că Isus era Mielul lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul nu fusese încă arestat.

Matei 4:12 spune că, în momentul în care Isus a auzit de arestarea lui Ioan, S-a întors în Galileea.

Marcu 1:14 spune că, după ce Ioan a fost arestat, Isus S-a dus în Galileea.

Succesiunea evenimentelor:

1. Ioan a spus din nou că Isus era Mielul lui Dumnezeu.

2. Chiar a doua zi, Isus a hotărât că se va întoarce (mai devreme sau mai târziu) în Galileea.

3. Fie înainte ca Isus să plece spre Galileea, fie după ce a plecat, dar înainte de a ajunge în Galileea, Ioan a fost arestat.

4. Isus a venit în Galileea.

Î: În Marcu 1:14, Isus și-a început slujirea în Galileea sau în Iudeea și Ierusalim, așa cum spune [presupus] Ioan 1:35-42? Există vreo semnificație sau importanță clară în acest lucru?

R: Ioan 1:35-42 nu spune nimic despre începerea slujirii lui Isus, ci mai degrabă despre chemarea ucenicilor Andrei și Petru. Acesta era locul unde se afla Ioan Botezătorul, nu Ierusalimul. A doua zi, în Ioan 1:43, Isus a plecat spre Galileea și i-a chemat pe Filip și pe alți ucenici. Marcu 1:14 nu spune că Isus și-a început slujirea în sine, ci spune că, după ce Ioan a fost întemnițat, Isus a vestit Evanghelia lui Dumnezeu în Galileea.

Î: În Marcu 1:12-13, a plecat Isus în pustie timp de 40 de zile după botezul Său, sau a mers la nunta din Cana în a treia zi, așa cum spune Ioan 2:1?

R: Ambele. „A treia zi” era a treia zi după venirea în Galileea, nu a treia zi după botez, așa cum afirmă lucrările *Bible Difficulties & Seeming Contradictions*, p. 196, și *Believer’s Bible Commentary*, p. 1473. O altă interpretare este că „a treia zi” se referă la a treia zi a săptămânii.

„Expositor’s Bible Commentary”, volumul 9, p. 42, spune că a treia zi ar putea fi a treia zi de la despărțirea de Ioan Botezătorul. Deși se spune că „a doua zi” din Ioan 1:29-35, 43 s-ar putea referi la aceeași zi, este puțin probabil ca acest sens să fie mai clar dacă expresia „a doua zi” nu ar fi fost folosită de mai multe ori.

Î: În Luca 3:22, referitor la botezul lui Isus, ar trebui să scrie: „Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut”, conform lui Iustin Martirul, [presupusul] Clement din Alexandria, [presupusul] Augustin și alții, sau „Tu ești Fiul Meu, cel iubit, în care Îmi găsesc plăcerea”? (Aceasta este prima jumătate a unei obiecții ridicate de un musulman.)

R: Mai întâi să vedem implicațiile argumentului acestui musulman, apoi să aplicăm același standard islamului, în al treilea rând detaliile acestei variante manuscrise și, în final, să aplicăm acest lucru creștinismului în general.

A. Implicațiile argumentului musulmanului

Să presupunem pentru o clipă că musulmanul are absolută dreptate. Versetul spunea inițial ceea ce afirmă musulmanul. Sau, alternativ, să presupunem că putem fi siguri doar de ceea ce era comun în ambele versiuni: „TU EȘTI FIUL MEU”. Felicitări: dacă Dumnezeu a spus într-adevăr asta, oricui, propriile cuvinte ale musulmanului tocmai au infirmat islamul și au dovedit că Coranul spune o minciună despre Allah. Coranul spune că este foarte greșit să spui că Allah este un Tată sau că Allah are fii (Sura 2:116; 4:171; 5:116,117; 6:100; etc.). Dacă Dumnezeu l-a numit într-adevăr pe Isus „fiul meu”, atunci Coranul spune o minciună despre Dumnezeu. (Am presupus că cel care a pus întrebarea era un musulman ortodox, deși s-ar putea să mă înșel în privința aceasta.)

B. Aplicarea aceluiași standard islamului

Această variantă nu schimbă nicio doctrină creștină, deoarece ambele expresii sunt menționate și în alte pasaje. Ineranța Bibliei înseamnă că Biblia era lipsită de orice eroare în manuscrisele originale; au apărut variații în manuscrise, dar niciuna care să schimbe în mod semnificativ credința sau practica. Spre deosebire de aceasta, majoritatea musulmanilor cred că Coranul arab de astăzi este o copie exactă a originalului de pe pământ, care era o copie exactă a tăblițelor din Cer (Sura 85:20-22). Cu toate acestea, s-a demonstrat că și Coranul a suferit modificări.

a) Sahih Muslim 2:2286, p. 500, 501 menționează o sura pierdută a Coranului. Conține un citat extins din această sura și, într-adevăr, aceasta nu se mai găsește în Coranul de astăzi.

b) O recenzie coranică timpurie („Ubai”), care a supraviețuit standardizării lui Uthman, nu conținea prima și ultima sură. (Acestea nu sunt doar rupte; ele nu au existat niciodată.). Aceasta se află astăzi în Muzeul Al-Azhar din Cairo.

c) Abu Yunus, sclavul eliberat al lui ‘Aisha, a transcris o copie a Coranului pentru ‘Aisha. Aceasta prezenta o mică diferență în Sura 2:238. „Abu Yunus, sclavul eliberat al lui ‘A’isha, a spus: ‘A’isha (Allah să fie mulțumit de ea) mi-a poruncit să-i transcriu o copie a Coranului și mi-a spus: «Când ajungi la acest verset: «Păziți rugăciunile și rugăciunea de la mijloc» (2:238), anunță-mă»; așa că, când am ajuns la el, am anunțat-o, iar ea mi-a dictat (astfel): «Păziți rugăciunea și rugăciunea de la mijloc și rugăciunea de după-amiază și stați în picioare cu adevărat supuși lui Allah». ‘A’isha (Allah să fie mulțumit de ea) a spus: „Așa am auzit eu de la Mesagerul lui Allah (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui).” Sunan Nasa’i, vol. 1, nr. 475, p. 340

d) „Apoi Allah ne-a revelat un verset care s-a numărat mai târziu printre cele abrogate.” Bukhari, vol. 5, cartea 59, cap. 27, nr. 416, p. 288.

„A relatat Anas bin Malik: ... A fost revelat, cu privire la cei care au fost uciși la Bi’r-Ma’una, un verset coranic pe care obișnuiam să-l recităm, dar care a fost abrogat ulterior. Versetul era: «Spuneți poporului nostru că ne-am întâlnit cu Domnul nostru. El este mulțumit de noi și ne-a făcut să fim mulțumiți.»” Bukhari, vol. 4, cartea 52, capitolul 19, nr. 69, p. 53. A se vedea, de asemenea, Istoria lui al-Tabari, vol. 7, p. 156.

Alte referințe la versetele anulate sunt: Bukhari, vol. 4, cartea 52, capitolul 9, nr. 57, p. 45, Bukhari, vol. 4, cartea 52, capitolul 184, nr. 299, p. 191, Bukhari, vol. 5, cartea 59, capitolul 27, nr. 416, p. 288, și Bukhari, vol. 5, cartea 59, capitolul 27, nr. 421, p. 293 – toate repetă același lucru despre același verset.

e) Hadisurile lui Bukhari afirmă că anumite părți din Coran lipseau și/sau fuseseră abrogate în vol. 4, cartea 51, capitolul 12, nr. 62, p. 48-49, vol. 4, cartea 51, capitolul 19, nr. 69, p. 53; vol. 6, cartea 61, capitolul 3, nr. 510, p. 479-480, vol. 6, cartea 61, capitolul 4, nr. 511, p. 480.

f) Alte câteva pasaje care conțin variante (nu doar la vocale) sunt:

Sura 11:46 Abu Dawud, vol. 3, nota de subsol 3383, p. 1116

Sura 18:76 Abu Dawud, vol. 3, nota de subsol 3384, p. 1116

Sura 18:86 Abu Dawud, vol. 3, nota de subsol 3385, p. 1116

Sura 24:35 Abu Dawud, vol. 3, nota de subsol 3387, p. 1116

Sura 34:23 datorită vocalelor, dar într-un singur caz datorită unei consoane. Abu Dawud, vol. 3, nota de subsol 3392, p. 1117

Sura 39:59 Aici se citează cu un pronume feminin pentru „suflet”, în timp ce citirile binecunoscute au un pronume masculin. Abu Dawud 3:3979, nota de subsol 3393, p. 1117

Sura 89:26 Abu Dawud, vol. 3, nota de subsol 3399, p. 1118

Sura 89:25-26 Abu Dawud, vol. 3, nota de subsol 3408, p. 1119

Sura 12:23 Abu Dawud, vol. 3, nota de subsol 3411, p. 1120

Sura 2:58 Abu Dawud, vol. 3, nota de subsol 3413, p. 1121

Sura 24:1 (lipsește sau există un „r” în plus: Faradnaha [și pe care am poruncit-o] față de varianta majoritară farradnaha [pe care am descris-o în detaliu]) Abu Dawud, vol. 3, nota de subsol 3414, p. 1121

g) O raționalizare a schimbărilor din timpul vieții lui Mahomed: Satana adaugă întotdeauna ceva la cuvintele unui profet, conform Surei 22:52, dar Dumnezeu trebuie să anuleze acest lucru. Aceasta ar putea fi o explicație pentru motivul pentru care patru surse istorice musulmane diferite relatează că Sura 53:19-20 spunea inițial că trebuia să se spere în mijlocirea (ajutorul) a patru zeițe idolatrice.

Ar fi oare satisfăcut întrebătorul musulman în privința Bibliei dacă creștinii ar distruge pur și simplu dovezile și ar arde toate manuscrisele, cu excepția unei singure versiuni preferate? Pe de o parte, ai crede că nu, cu excepția faptului că exact asta a făcut ‘Uthman când a ordonat oamenilor să predea exemplarele lor din Coran pentru a fi distruse, iar el a reeditat alte exemplare. Cu toate acestea, Coranele de astăzi nu sunt nici măcar identice cu textul lui ‘Uthman. De exemplu, varianta: Sura 6:160a (6:159a în Yusuf ‘Ali): „…secte, eu nu fac parte din ele în niciun fel;” (în timpul lui ‘Uthman) față de „…secte, tu nu ai nicio parte în ele, nici măcar în cea mai mică măsură:” al-Tabari, vol. 15, p. 181 și nota de subsol 323.

C. Detalii privind această variantă manuscrisă

„Tu ești Fiul meu, Cel iubit; în tine îmi găsesc plăcerea.” (p. 4 (sec. al III-lea), Sinaiticus, Vaticanus, Alexandrinus, Lecționarul bizantin, unele manuscrise italice, copt sahidic, etiopic, georgian, Augustin). Augustin avea prima lectură conform lui Aland et al. (ediția a IV-a revizuită), așa că cel care a pus întrebarea, musulmanul, a greșit când l-a plasat pe Augustin în a doua categorie.

„Tu ești Fiul meu, astăzi te-am născut” (Bezae Cantabrigiensis, unele manuscrise italice, Dialogul lui Iustin Martirul cu Trypho, cap. 88, p. 244 (scris aproximativ între anii 138–165 d.Hr.); Hilariu (355–367/368 d.Hr.), Metodiu (270–311/312 d.Hr.), Evanghelia apocrifă a lui Nicodim (forma greacă, cap. 2; Narațiunea apocrifă a copilăriei, 54.)

„Tu ești Fiul meu iubit, astăzi te-am născut” (Clement din Alexandria, 193-217/220 d.Hr.). Aceasta este similară cu a doua lectură, cu excepția aspectului „iubit” din prima lectură. Prin urmare, întrebătorul musulman a greșit când l-a inclus pe Clement din Alexandria în a doua categorie.

D. Aplicarea la creștinism în general

Iustin ar fi putut cita din memorie, iar chiar și oamenii buni pot face mici greșeli de memorie. Noi nu credem că mesajul lui Dumnezeu constă în consoanele și vocalele Bibliei, ci în mesajul Bibliei, iar mesajul este constant, chiar dacă se optează pentru a doua lectură, întrucât alte versete spun atât că a) Isus era iubit, cât și că b) astăzi te-am născut (Psalmul 2). Ceea ce ar putea fi o greșeală neintenționată, o amintire eronată, nu dovedește falsificarea; adică, doar dacă faptul că A’isha, soția lui Mahomed, a scris un verset din Coran cu un sens diferit dovedește că și ea a fost o falsificatoare.

Î: În Luca 3:22, această variație a manuscrisului dovedește că a fost la lucru un falsificator, iar versetul biblic a fost modificat pentru a elimina faptul că Isus a devenit Fiul lui Dumnezeu la botez, față de naștere sau înainte? (Aceasta este a doua jumătate a obiecției musulmanului)

R: Deloc. Deși nu cunoaștem toate detaliile, există patru posibilități, oricare dintre ele oferind un răspuns satisfăcător.

Declarații multiple: Poate că Tatăl a făcut mai multe declarații. De ce s-ar limita Dumnezeu Tatăl să-L numească pe Isus Fiul Său doar o singură dată aici?

O singură declarație cuprinzătoare: Poate că Tatăl a rostit doar o singură frază, care suna cam așa: „Tu ești Fiul meu iubit, în care Îmi găsesc plăcerea; astăzi te-am născut.” Fiecare a consemnat corect părți din aceasta.

Eroare de memorie din partea lui Iustin Martirul: Iustin Martirul, citând probabil din memorie, a făcut o greșeală, iar scriitorii ulteriori, care l-au citit pe Iustin Martirul și scrierile scriitorilor anteriori care l-au citit pe Iustin Martirul, au copiat această greșeală.

Variantă biblică: Cineva înaintea lui Iustin Martirul a copiat în mod eronat această frază aici, iar Iustin a citat corect ceea ce se afla în Biblia sa.

Pentru mulți musulmani, dacă orice modificare a Coranului, chiar și cele de natură non-teologică, dovedește că este un fals, atunci fiecare exemplar al Coranului de astăzi ar trebui ars, deoarece și el este un fals. Acesta prezintă modificări față de versiunea lui Uthman (Sura 159a (sau 160a) este doar un exemplu). Iar textul standardizat al lui Uthman este diferit de textul lui Ubai, iar ambele au omis sura pierdută. De fapt, Coranul recunoaște că Satana (cel puțin temporar) introduce și el o parte din învățăturile sale în cuvintele profetului (Sura 22:52). Ca exemplu în acest sens, luați în considerare formularea originală din Sura 53:19-20.

Î: În Luca 3:23, câți ani avea Isus când și-a început slujirea?

R: Luca 3:23 spune „aproximativ treizeci de ani”, ceea ce ar putea însemna între 25 și 35 de ani. Isus S-a născut în timpul domniei lui Irod cel Mare, care a murit în anul 4 î.Hr., iar Isus Și-a început slujirea după ce Ioan Botezătorul și-a început-o pe a sa. Ioan și-a început slujirea în al 15-lea an al domniei lui Tiberiu Cezar, adică în anul 28 d.Hr. Astfel, dacă datele arheologice sunt considerate suficient de precise, Isus avea aproximativ 33-35 de ani. De asemenea, Pontius Pilat a fost prefect al Iudeei doar din anul 26 d.Hr. până în 36/37 d.Hr., așa că Iisus trebuie să fi fost răstignit înainte de acea dată. Cea mai plauzibilă estimare pe care o avem este că Iisus și-a început slujirea în jurul anului 30 d.Hr. și a murit, cel mai probabil, pe 3 aprilie 33 d.Hr.

Î: În Matei 4:12-13, cum au devenit Simon și Andrei ucenici când Isus era cu Ioan Botezătorul, având în vedere că Isus le-a spus să-L urmeze în Galileea, așa cum se menționează în Matei 4:18-20, Marcu 1:16-20 și Luca 5:1-11?

R: Mai întâi au devenit „ucenici” când Isus era cu Ioan Botezătorul. Abia mai târziu au devenit ucenici speciali, fiind numiți ulterior apostoli, în Galileea. Rețineți că Isus avea un număr mare de ucenici, dintre care unii L-au părăsit, după cum se menționează în Ioan 6:66. Pe lângă aceștia, El avea ucenici desemnați în mod special, în număr de 72, conform Luca 10:1. În cele din urmă, Isus îi avea pe cei doisprezece, care au devenit apostoli, conform Marcu 6:7 și Ioan 6:67.

Î: În Ioan 1:35-37, Andrei și celălalt ucenic L-au urmat pe Isus a doua zi după botezul Său sau au așteptat 40 de zile după ispitele lui Isus?

R: – După aceea. Isus a fost botezat de Ioan (Matei 3:13-17; Marcu 1:9-11; Luca 3:21-23), a fost ispitit timp de 40 de zile (Matei 4:1-11; Marcu 1:12-13; Luca 4:1-12) și s-a întors la Ioan (Ioan 1:29-32)

Î: În lucrarea lui Isus, putem cunoaște ordinea evenimentelor?

R: Putem cunoaște doar ordinea unor evenimente. Cu toate acestea, mulți oameni pot fi foarte confuzi în privința ordinii evangheliilor din cauza a trei concepții greșite, care trebuie clarificate.

Nu fiecare eveniment a fost consemnat de autorii evangheliilor; totuși, nici ei nu au pretins vreodată că ar fi făcut acest lucru. De exemplu, Ioan, care anterior fusese ucenic al lui Ioan Botezătorul, păstrează, în mod de înțeles, tăcerea în perioada dintre botezul lui Isus și momentul în care s-a alăturat Lui. Ioan 21:25 spune în mod specific că Isus a făcut multe alte lucruri care nu au fost consemnate. Evanghelia după Ioan a fost scrisă după celelalte evanghelii, iar Ioan pare să pună accentul pe părțile pe care ceilalți nu le-au menționat.

Repetarea: Imaginați-vă că Isus ar călători prin numeroasele orașe pe care le-a vizitat în Galileea, Iudeea și Decapolis, fără să repete niciodată o singură poruncă sau parabolă și spunând fiecărui oraș ceva complet diferit. nu prea probabil! Probabil că Isus a spus aceste parabole de mult mai multe ori decât au fost consemnate în fiecare evanghelie, iar oamenii au vorbit despre Isus mai mult decât este consemnat. Astfel, de exemplu, rămâne o întrebare deschisă dacă Predica de pe Munte din Matei și Predica de pe câmpie din Luca au fost două evenimente, în care El a repetat unele învățături, sau un singur eveniment, în care Isus a vorbit pe un platou.

Nu în ordine: Scriitorii Evangheliilor nu au consemnat toate evenimentele în ordine, dar nici nu au pretins vreodată că le-ar fi consemnat în ordine. De fapt, Papias, un ucenic al apostolului Ioan, spune în mod specific că Marcu nu a consemnat evenimentele în ordine.

În cadrul fiecărei perioade generale a slujirii lui Hristos, evangheliștii nu au pretins că ceva ar fi fost în ordine, cu excepția următoarelor pasaje, unde au fost folosite cuvintele „după”, „a doua zi” etc. În întrebările privind armonizarea Evangheliilor, observați cuvintele scrise cu caractere aldine care indică repere de timp, ordine și locație.

Î: În Evanghelii, ce înseamnă o armonizare a începutului slujirii lui Isus?

R: Primele etape ale slujirii se întind până în momentul în care Ioan Botezătorul a fost ucis. Înainte de a prezenta ordinea evenimentelor, este bine să cunoaștem câteva aspecte geografice.

Geografie: Marea Galileei, Lacul, Marea Tiberiadei sunt toate același lac de apă dulce. Galileea se află la vest de Marea Galileei, iar Decapolea se află la sud-est de Marea Galileei. Betsaida se află pe malul Mării Galileei, exact la nord, iar la vest de aceasta se află Capernaum, pe mal, cu Corazin exact la nord de Capernaum. Magdala se află pe malul Mării Galileei, exact la vest, iar Cana se află exact la vest de aceasta. Nain se află la sud-vest de Marea Galileei, la aproximativ 10 mile (16 kilometri) distanță de mal. Țara gerasenilor, Gennesaret sau a gadarenilor sunt fie același loc, fie locuri foarte apropiate unele de altele, la est și sud-est de Marea Galileei. Cartea „Hard Sayings of the Bible”, p. 373, menționează că Gerasa se afla la 30 de mile (48 de kilometri) sud-est de Marea Galileei, iar teritoriile sale nu se întindeau până la mare. Gadara se afla la cinci mile (8 kilometri) sud-est de Marea Galileei, iar teritoriile sale se întindeau până la mare, fapt dovedit de mențiunea lui Iosifus și de o monedă din Gadara pe care este reprezentată o corabie.

Ordinea: Este important să se facă distincția între ceea ce se spune că este în ordine și ceea ce ar putea fi în ordine. Pentru aceste 65 de evenimente, numerele se referă la evenimente care trebuie să urmeze numerele precedente în ordine. Literele precum a, b, c se referă la evenimente care ar putea fi în ordine, dar care s-ar putea întâmpla în orice ordine. Cuvintele scrise cu caractere aldine indică repere de timp, ordine și locație. Versetele subliniate indică pasaje care probabil nu se află în ordine cronologică în Evanghelie.

Începutul slujirii: Mt 4:12-14:12, Mc 1:14-6:29, Lc 3:19-20; 4:14-9:9, In 1:43-5:47

E1a1. La Cana, în a treia zi (a treia zi după întoarcerea în Galileea, după ce a vorbit Ioan, sau a treia zi a săptămânii?), Isus transformă apa în vin. Prima minune în Galileea, deși timpul Lui încă nu sosise. Ioan 2:1-11

E1a2a. În timpul Paștelui (ziua a 14-a a lunii întâi) la Ierusalim, Isus îi alungă pe schimbătorii de bani. Ioan 2:12-25

E1a2b. Isus îl învață pe Nicodim despre nașterea din nou. Ioan 3:1-21

E1a3. În zona rurală a Iudeei, Ioan mărturisește despre Isus. Ioan 3:23-35

E1a4a. La Sicar, în Samaria, în drumul spre Galileea, Isus vorbește cu o femeie samariteancă. Ioan 4:1-42

E1b1. Ioan îl mustră pe Irod Tetrarhul. Mt 14:3; Lc 3:19-20

E1b2a. După ce Isus află că Ioan a fost aruncat în închisoare, se întoarce în Galileea și începe să predice: „Împărăția lui Dumnezeu este aproape”. Mt 4:12-17, Mc 1:14-15; Ioan 4:43-45

E1b2b. De la Cana, Isus îl vindecă pe fiul unui nobil din Capernaum, aceasta fiind a doua Sa minune. Ioan 4:46-54

E1b2c1. În Galileea și în Nazaret, Isus citește un sul. Lc 4:14-15

E1b2c2. Isus explică profeția, iar iudeii încearcă să-L omoare. Lc 4:16-31

E1b2d1. Pe malul Mării Galileei, Isus îi cheamă pe Simon Petru și pe Andrei. Mt 4:18-20; Mc 1:16-18; Lc 5:1-10

E1b2d2. În Capernaum, Isus alungă un demon. Mc 1:21-28; Lc 4:31-37

E1b2e. Chemarea lui Iacov și Ioan. Mt 4:21-22; Mc 1:19-20; Lc 5:6-11

E1b2f. În Galileea, Isus vindecă bolnavii. Mt 4:23-25; Lc 4:40-44

E2a. Predica de pe munte, inclusiv Rugăciunea Domnului. Mt 5:1-7:29

E2b. Seara, vindecă soacra lui Simon și pe alții. Mt 8:14-17; Mc 1:29-34; Lc 4:38-39

E2c. Isus se roagă singur. Mc 1:35-38; Lc 4:42-44

E2d. Călătorie prin Galileea. Mc 1:39

E2e. Vindecă un lepros bârfitor. Mt 8:1-4; Mc 1:40-45; Lc 5:12-15

E2f. În locuri izolate, Isus se retrăgea adesea pentru a se ruga. Lc 5:16

E2g1. În Capernaum, Isus vindecă un paralitic. Mc 2:1-12; Lc 5:17-26

E2g2. Chemarea lui Matei/Levi. Mt 9:9-13; Mc 2:13-17; Lc 5:27-32

E3c1. În Galileea, lângă lac, prețul urmării lui Isus. Mt 8:18-22

E3c2. În Nazaret, Isus vindecă un paralitic. Mt 9:1-8

E3c3. Ucenicii lui Ioan întreabă despre post. Mt 9:14-17; Mc 2:18-22; Lc 5:33-39

E2h1. Într-o zi de Sabat, Isus se afla pe câmp; face referire la David. Mt 12:1-8; Mc 2:23-27; Lc 6:1-11

E2h2. În sinagogă, Isus vindecă o mână uscată. Mt 12:9-14; Mc 3:1-6; Lc 6:6-11

E2h3. Mulțimile îl urmează pe Isus. Mc 3:7-12

E2i1. Pe versantul unui munte, Isus se roagă toată noaptea lui Dumnezeu. Lc 6:12

E2i2. Isus îi numește pe cei 12 ucenici. Mc 3:13-19; Lc 6:13-16

E2j1. Predica de pe câmpie. Lc 6:17-49. Dacă ar fi fost la fel ca în Matei, ar fi trebuit să se numească Predica de pe platou.

E2j2. În Capernaum, Isus îl vindecă pe slujitorul centurionului. Mt 8:5-13; Lc 7:1-10

E3a. Ceva mai târziu, la Ierusalim, cu ocazia unei sărbători [probabil în luna a șaptea], la scăldătoare, Isus vindecă un om care era infirm de 38 de ani. Ioan 5:1-15

E3b. Viața prin Isus. Ioan 5:16-47

E3c. La Nain, Isus vindecă fiul văduvei. Lc 7:11-17

E4. În drum spre ținutul gadarenilor/gerasenilor, Isus potolește furtuna din interiorul bărcii. Mt 8:23-27; Mc 4:35-41; Lc 8:22-26 (Notă: furtunile sunt mai frecvente toamna și iarna)

E5a. La Ghenizaret, vindecarea a doi bărbați posedați de demoni; demonii intră în porci. Mt 8:28-34

E5b. Vindecarea demonizatului din Gerasene [Gennesaret]. Mc 5:1-20; Lc 8:26-39 (Notă: Gadarenii, Gennesaret și Gerasene se referă cel mai probabil la același loc.)

E6. Învierea fiicei lui Iair și a femeii cu hemoragie. Mt 9:18-26; Mc 5:21-43; Lc 8:40-56

E7. Pe drumul său, Isus vindecă doi orbi bârfitori. Mt 9:27-31

E8. În timp ce ieșeau, Isus vindecă un demonizat mut. Fariseii îl acuză pe Isus că alungă demonii prin Beelzebub. Nu se menționează că Isus ar fi răspuns la această acuzație în acel moment.) Mt 9:32-34

E9a. Isus merge în multe orașe și sate. Mt 9:35-38; Mc 6:6

E9b. Isus îi trimite pe cei doisprezece. Mt 10:1-42; Mc 6:7-13; Lc 9:1-9

E9c. Isus predică în Galileea. Mt 11:1

E9d. Ioan Botezătorul trimite un mesaj din închisoare, iar Isus spune pilda copiilor din piață. Mt 11:2-19; Lc 7:18-35

E9e. În timp ce mânca în casa lui Simon fariseul, o femeie păcătoasă, cu un vas de alabastru, îi unge picioarele lui Isus cu untdelemn. Isus vorbește despre a iubi mai mult și a iubi mai puțin. Lc 7:36-50

E10. Imediat după aceea, Isus Se retrage pe un munte. Mc 6:45-46

E11. Ulterior, la Ghenizaret, Isus vindecă pe mulți. Mc 6:53-56

E12a. Mustrarea orașelor din Galileea. Mt 11:20-24

E12b. În acel moment, Isus a predicat odihna celor obosiți. Mt 11:25-30

E13. Isus se retrage din acel loc. Mt 12:15-21

E14. Într-o casă unde era prea aglomerat ca să se poată mânca, familia lui Isus crede că El și-a pierdut mințile. Mc 3:20-21

E15. Isus vindecă un orb posedat de demoni. Mt 12:22-23

E16. Isus vorbește despre oamenii puternici din casă și despre blasfemia împotriva Duhului Sfânt. Mt 12:24-37; Mc 3:22-30

E17. Mama și frații lui Isus. Mt 12:46-50; Mc 3:31-35; Lc 8:19-21

E18. Prima cerere de semn și profeția celor trei zile și trei nopți. Mt 12:38-45

E19. În Galileea, din barcă, pilda semănătorului. Mt 13:1-23; Mc 4:1-20; Lc 8:1-15

E20. Parabola neghinelor. Mt 13:24-30

E21. Parabola lămpii de pe sfeșnic. Mc 4:21-25; Lc 8:16-18

E22. Parabola seminței care crește. Mc 4,26-29

E23. Pilda cu sămânța de muștar. Mt 13:31-35; Mc 4:30-34

E24. În casă, explică pilda cu neghina. Mt 13:36-43

E25. Pildele comorii ascunse, a perlei și a plasei. Mt 13:44-53

E26. Isus se întoarce la Nazaret; profetul fără cinste. Mt 13:53-58; Mc 6:1-6 (Augustin și alții consideră că și Lc 4:16-30 face parte din această secțiune.)

E27. Cum a fost ucis Ioan Botezătorul. Mt 14:1-12; Mc 6:14-29; Lc 9:7-9

În această listă de 65 de evenimente, 0 evenimente erau comune tuturor celor 4, 13 evenimente erau comune celor trei sinoptici, 1 eveniment a fost comun pentru Matei și Luca, 4 evenimente au fost comune pentru Matei și Marcu, 4 evenimente au fost comune pentru Matei și Luca, 4 evenimente au fost comune pentru Marcu și Luca, 15 evenimente au fost numai în Matei, 7 evenimente au fost numai în Marcu, 7 evenimente au fost numai în Luca și 8 evenimente au fost numai în Ioan.

Î: În Evanghelii, care au fost ipotezele cheie formulate cu privire la începutul misiunii lui Isus?

R: Orice implică presupuneri, iar acestea sunt presupunerile pe care le-am folosit aici.

a) Unele pasaje din Ioan au fost plasate în perioada de mijloc, atunci când se potriveau și aici. Armonizarea evangheliilor din „The NIV Study Bible” plasează pasajele din Ioan în mod diferit.

b) Evangheliile au fost prezentate în ordine cronologică, cu excepția pasajelor subliniate, care se regăsesc în mai mult de 10 locuri.

Î: În Ioan 1:43-50, i-a chemat Isus pe acești ucenici să-L urmeze în acel moment, sau i-a numit apostoli mai târziu, așa cum arată Matei 4:18-22; Marcu 1:14-20 și Luca 5:1-11?

R: Ambele. Isus i-a chemat să-L urmeze în acel moment, dar abia mai târziu i-a desemnat ca fiind cei doisprezece. Cartea „When Critics Ask”, la pagina 405, face distincția între întâlnirea inițială și chemarea lor definitivă. Se subliniază faptul că, în Ioan 1:39, ei au rămas alături de Isus doar acea singură zi.

Astăzi, Dumnezeu ne cheamă mai întâi să fim copiii Săi. Pe mulți dintre ei îi cheamă mai târziu la o slujire mai mare, iar pe unii îi cheamă ulterior la o slujire și mai mare.

Î: În Matei 4:17; 10:7; Marcu 1:15; Luca 8:10; Ioan 3:5, „Împărăția lui Dumnezeu” și „Împărăția cerurilor” sunt identice sau există o ușoară diferență între cele două?

R: Mulți le-au considerat identice; nu poți face parte dintr-una dacă nu faci parte și din cealaltă. Matei folosește ambii termeni, iar Marcu, Luca și Ioan folosesc doar „Împărăția lui Dumnezeu”. Isus folosește ambii termeni în versetele alăturate din Matei 19:23-24. „New International Bible Commentary”, p. 1123, menționează că evreii din acea vreme nu numai că erau reticenți să rostească numele propriu al lui Dumnezeu (Yahweh), ci și cuvântul „Elohim”. Așadar, ei foloseau ca sinonime „ha-shem” (Numele), „maqom” (spațiu) și „shamayim” (cer). Așadar, în loc să spună „Împărăția lui Dumnezeu”, unii evrei ar fi putut spune „Împărăția cerurilor”.

Alții văd o ușoară diferență: împărăția cerurilor este locul în care se duc toți credincioșii când murim, iar împărăția lui Dumnezeu este cea căreia îi aparținem acum, când suntem mântuiți.

Indiferent de cuvintele folosite, putem fi cu toții de acord că mântuirea noastră are atât un aspect prezent pe pământ, cât și un aspect viitor în cer (1 Corinteni 13:12; Filipeni 1:21-24), care nu se va realiza decât atunci când vom ajunge în cer. În Ioan 3:5, unii consideră că apa se referă la lichidul amniotic atunci când se naște un copil, dar alții cred că se referă la botez. Nu poate însemna botezul decât dacă tâlharul de pe cruce nu a fost mântuit! Dar poate însemna că o persoană nu face parte în mod vizibil din Împărăția lui Dumnezeu pe pământ până când nu este botezată. În mod similar, multe biserici nu doresc ca cineva să ia Cina Domnului până când nu este botezat.

Î: În Ioan 4:26, de ce s-a grăbit Isus să-i spună femeii samariteane că El era Mesia, când în alte pasaje, cum ar fi Matei 16:13-20, părea reticent să facă acest lucru?

R: Există două răspunsuri complementare: momentul ales și publicul.

Momentul: La începutul slujirii Sale, Isus nu le-a subliniat public iudeilor că El era Dumnezeu și că El era Mesia. Mulți lideri iudei aveau dificultăți în a accepta faptul că Mesia nu venea cu putere de la prima venire. Isus părea să dorească ca mai întâi minunile și învățăturile Sale să vorbească în locul Lui, iar mai târziu, în cadrul slujirii Sale, să sublinieze că El era Pâinea Vieții, marele „Eu Sunt”, calea, adevărul și viața, precum și Mesia. Cu toate acestea, discuția lui Isus cu femeia samariteană a avut loc la începutul slujirii Sale.

Publicul: Samaritenii nu ar fi avut aceleași dificultăți în a-L accepta pe Isus ca Mesia. Așadar, El i-a spus femeii samariteane fără ocolișuri. De asemenea, erau șanse mici ca samaritenii să povestească acest lucru multor iudei.

Î: În Luca 6:12-49 și Luca 12:3-38, de ce sună acest text similar cu Predica de pe Munte din Matei 5:1-7:29?

R: Există trei răspunsuri diferite.

a. Probabil că Isus a ținut o predică similară de cel puțin două ori. Isus a vorbit în fața multor mulțimi diferite și probabil că a transmis un mesaj similar în mai multe ocazii. Nu toată lumea ar fi putut auzi predica de prima dată.

b. Poate că a fost aceeași predică, iar fiecare evanghelist a consemnat o parafrază a ceea ce își amintea. Un „platou” de pe vârful unui munte este pur și simplu ceea ce noi numim platou sau mesa. Cu toate acestea, nu există nimic, în afară de asemănarea conținutului, care să sugereze că a fost aceeași predică.

c. În cartea *When Critics Ask*, la pagina 387, se observă că se spune doar că Isus stătea pe un loc plat, nu că mulțimile stăteau acolo. Faptul că Isus stătea pe un loc plat pentru a predica unei mulțimi așezate pe versantul unui munte ar crea un amfiteatru natural.

Indiferent de asta, învățătura lui Isus este atemporală și adevărată, indiferent de câte ori a spus-o.

Î: În Lc 6:12-19; Lc 12:3-38 și Mt 5:1-7:29, de ce nu vedem aceste pasaje în Marcu sau Ioan?

R: Fiecare evanghelist a consemnat detalii diferite. De asemenea, Evanghelia după Ioan a fost scrisă, foarte probabil, ultima, și pare să includă o profunzime suplimentară pe care celelalte nu o au, omisând aspecte care fuseseră deja menționate de ceilalți evangheliști.

Î: În Luca 6:17, a stat Isus pe un loc plat pentru a-i învăța, sau a stat Isus jos, așa cum spune Matei 5:1?

R: Există două răspunsuri, și ambele sunt probabil adevărate.

Predicile din Matei și Luca sunt probabil două ocazii diferite. Mai mult, chiar și atunci când Isus stătea în picioare, după ce vorbea destul de mult, s-ar fi putut să dorească să se așeze. Amintiți-vă că o predică putea dura mai multe ore, iar ceea ce avem atât în Matei, cât și în Luca sunt doar versiuni rezumative.

Î: În Matei 5:3, a menționat Isus pe „cei săraci cu duhul”, sau doar pe cei săraci, așa cum se menționează în Luca 6:20?

R: Isus ar fi putut spune ambele lucruri. Atât Matei, cât și Luca parafrazează ceea ce a învățat Isus. Aceste două predici ar fi putut avea loc în ocazii diferite, iar Isus ar fi putut spune ambele lucruri. Pe de altă parte, aceste două predici ar fi putut fi una și aceeași. Una a avut loc pe un munte, iar cealaltă pe o câmpie. Ar fi putut fi o singură predică ținută pe un platou, adică un loc plat situat pe vârful unor munți.

Indiferent de situație, înțelegem că Isus s-a referit la cei care erau în nevoie și au recunoscut că erau în nevoie.

Î: În Matei 8:2 citim despre un lepros care a venit la Isus, s-a închinat Lui, I-a cerut să-l vindece, iar Isus l-a curățit. Dar în Luca 17:12 citim despre zece bărbați leproși pe care Isus i-a întâlnit într-un sat. Ei stăteau de departe, și-au ridicat glasul și au zis: „Isuse, Învățătorule, ai milă de noi”. Iar când Isus i-a văzut, nu a fost nevoie să-i atingă, ci le-a spus: „Duceți-vă și arătați-vă preoților”. Și s-a întâmplat că, pe când mergeau, au fost curățiți. Erau zece leproși sau doar unul? Dacă ar fi fost aceeași poveste, de ce există detalii diferite între cele două evanghelii?

R: În primul rând, putem fi siguri că erau mai mult de unsprezece leproși în țara Israelului la acea vreme. Cele două evenimente au detalii total diferite deoarece Isus a vindecat leproși de mai multe ori. Isus a vindecat un lepros (care mai târziu a devenit bârfitor) în Matei 8:1-4, Marcu 1:40-45 și Luca 5:12-15. Mult mai târziu, în Luca 17:11-19, Isus a vindecat zece leproși.

Î: Unii spun că scribii obișnuiau să schimbe anumite cuvinte sau expresii atunci când copiau manuscrisele scripturilor, pentru a clarifica sau simplifica ideea pentru cititori.

De exemplu, în Evanghelii, vedem că Marcu spune în (Mc 2:4) că cei patru bărbați care îl purtau pe paralitic și l-au adus la Isus pentru a-l vindeca, „au descoperit acoperișul locului unde se afla; și, după ce l-au spart, au coborât patul pe care zăcea paraliticul”. Dar Luca, în (Lc 5:19), spune că „au urcat pe acoperiș și l-au coborât prin țigle, împreună cu patul său, în mijlocul mulțimii, în fața lui Isus”. Același lucru s-a întâmplat și cu Epistolele lui Pavel. De exemplu, expresia „Cuvântul lui Hristos” din (Coloseni 3:16) a fost înlocuită de scribi, în alte manuscrise, cu „Cuvântul lui Dumnezeu”, „Cuvântul Domnului” și așa mai departe. Este corect acest lucru? Afectează aceasta sensul sau doctrinele?

R: Nu văd nicio diferență substanțială între Marcu 2:4 și Luca 5:19. Ambele sunt pe deplin adevărate. Ei au scris același lucru în mod diferit deoarece aveau personalități, perspective și stiluri de scriere diferite. Nu avem Evangheliile doar într-o singură „voce”, ci mai degrabă într-un „sunet cvadrafonic”.

Uneori, scribii au modificat ușor unele cuvinte, aparent pentru a face textul mai ușor de înțeles. Știm acest lucru deoarece avem foarte multe manuscrise ale Noului Testament și putem observa ce a fost modificat. Cu toate acestea, marea majoritate a acestora nu prezintă nicio schimbare de sens. De exemplu, în multe pasaje din Epistola către Filipeni, multe manuscrise menționează „Hristos Isus”, în timp ce multe alte manuscrise menționează „Isus Hristos”. În majoritatea acestor pasaje nu suntem siguri de ordinea originală, dar acest lucru nu contează cu adevărat.

Niciuna dintre aceste modificări nu afectează doctrinele sau practicile creștine, iar nicio doctrină importantă nu se bazează doar pe un singur verset. Dacă ceva este important în Scriptură, Dumnezeu îl repetă, de obicei într-un mod ușor diferit, astfel încât să putem înțelege mai bine nuanțele de sens.

Î: În Matei 8:5-13; 9:9-13, Isus l-a vindecat pe slujitorul centurionului înainte de a-l chema pe Matei (Levi) sau după aceea, așa cum sugerează Luca 5:27-32; 7:1-10?

R: Ar putea fi în ambele moduri, întrucât niciuna dintre evanghelii nu precizează ordinea, iar evangheliile nu sunt prezentate în ordine cronologică. Cu toate acestea, ambele menționează că Matei/Levi a fost chemat după vindecarea paraliticului.

Î: În Mt 8:5-10, centurionul L-a văzut pe Isus direct, sau nu L-a văzut, ci a trimis prieteni, așa cum se menționează în Lc 7:6?

R: Există două răspunsuri posibile.

1. Centurionul s-a adresat lui Isus prin intermediul unor prieteni, nu direct. Matei omite acest detaliu și spune pur și simplu că centurionul a venit la Isus cu rugămintea sa, fără a preciza că a făcut-o prin intermediul unor prieteni. Poate că Matei nu a vrut să estompeze faptul că Isus ajuta un neevreu, conform „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 8, p. 200. „NIV Study Bible”, p. 1453, adaugă că, în mod similar, atunci când Pilat l-a biciuit pe Isus în Matei 27:26, Matei NU spune că Pilat l-a biciuit personal pe Isus, ci că a poruncit să fie biciuit.

2. Inițial, centurionul a apelat la prieteni. Un motiv probabil este că, în acest fel, nu ar fi fost prea jenant dacă Isus ar fi refuzat această rugăminte a unui ne-iudeu. După aceasta, centurionul a venit personal. „Encyclopedia of Bible Difficulties”, p. 321-322, susține această interpretare.

Î: În Mt 9:18-25, Mc 5:23-43, Lc 7:11-17, 8:41-56 și In 11:1-44, în timpul slujirii Sale pământești, pe cine a înviat Isus din morți și de ce?

R: Toate cele trei minuni L-au slăvit pe Dumnezeu și au demonstrat că Isus era Fiul lui Dumnezeu.

Fiul văduvei din Luca 7:11-17. Poate că fiul mort nu a înviat atât pentru binele său, cât pentru binele mamei sale.

Fiica lui Iair din Matei 9:18-25; Marcu 5:23, 35-43; Luca 8:41-42, 49-56. În acest caz, fata era pe moarte, iar Isus a întârziat pentru că se ocupa de o altă femeie. Poate că Dumnezeu nu vine adesea devreme, dar niciodată nu întârzie să lucreze.

Lazăr în Ioan 11:1-44. Curios, deși Isus îl iubea în mod deosebit pe Lazăr în Ioan 11:3, El a mai întârziat două zile în Ioan 11:7, când Lazăr era bolnav, până când acesta a murit. Inițial, acest lucru ar fi putut zdruncina credința Mariei și a Martei, dar uneori Dumnezeu ne pune la încercare în mod deliberat credința pentru slava Sa și pentru a ne întări în credință.

Î: În Matei 9:18, fiica lui Iair era moartă sau era pe moarte, așa cum se menționează în Marcu 5:22 și Luca 8:42?

R: Mai întâi, câteva noțiuni de greacă, două lucruri care probabil nu constituie răspunsul, și apoi răspunsul cel mai probabil.

Greacă

În Matei 9:18, expresia greacă arti eteleutesen înseamnă „tocmai a murit”, conform traducerii literale a lui Green, sau „tocmai a murit”, dar nu „este pe moarte”, conform The Expositor’s Bible Commentary, vol. 8, p. 230.

În Marcu 5:22, expresia greacă eschatus exei înseamnă „la sfârșit”. Cuvântul nostru „escatologie” provine de la primul cuvânt.

În Luca 8:42, cuvântul grecesc apethnesken înseamnă „pe moarte”.

Nu este răspunsul corect: coma este asemănătoare cu moartea

Respirația unei persoane aflate în comă este foarte superficială și este dificil de stabilit când a murit. Totuși, acesta nu este probabil răspunsul corect, deoarece Iair plecase de ceva vreme, iar o persoană aflată în comă ar fi încă oarecum caldă. În cele din urmă, faptul că prietenii lui Iair i-au spus mai târziu că fiica lui a murit în cele din urmă ar contrazice această ipoteză.

Probabil nu este răspunsul corect: Iair a spus toate cele trei

Iair însuși nu era sigur dacă fiica sa mai era în viață când a vorbit cu Isus sau dacă murise deja în timp ce se îndrepta spre Isus. Așadar, Iair ar fi putut spune la un moment dat că ea murise, la un alt moment că era pe ultima suflare, iar la un alt moment că era pe moarte. Totuși, în toate cele trei evanghelii, Iair i-a spus lui Isus cuvintele în cauză și, deși ar fi putut să-și repete rugămintea către Isus de trei ori, folosind trei formulări diferite, următorul răspuns este mai probabil.

Răspunsul: Evangheliștii au parafrazat

În alte pasaje din evanghelii, dialogurile sunt parafraze, nu citate exacte, și se concentrează pe punctele principale, lăsând deoparte detaliile. De exemplu, când oamenii veneau toată ziua să asculte învățăturile lui Isus, dar noi putem citi relatarea în doar cinci minute, ce făceau ei în restul timpului? Așa cum spune Ioan 21:25: „Sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus. Dacă toate ar fi fost scrise, presupun că nici măcar lumea însăși n-ar avea loc pentru cărțile care ar fi scrise.” (BSB)

Gândiți-vă la asta: durează doar aproximativ trei secunde să citiți ce a spus Iair în oricare dintre relatări. Când a venit Iair, a vorbit oare doar trei secunde cu Isus, iar apoi a tăcut? – desigur că nu credem asta. Dar asta înseamnă că fiecare autor al unei Evanghelii a ales să omită multe detalii irelevante și a dorit pur și simplu să consemneze ideea principală a lui Iair. Indiferent de expresia folosită de Iair – și este posibil să fi folosit mai multe –, fiica sa iubită se apropia de sfârșitul vieții.

Î: În Mt 9:24, Mc 5:39 și Lc 8:52, de ce a spus Isus că ea doar dormea?

R: Mai întâi, ceea ce probabil nu este răspunsul, și apoi răspunsul.

Probabil nu este răspunsul – starea vegetativă este ca moartea

Deși somnul este adesea folosit pentru a descrie moartea, ar putea fi vorba de comă sau de stare vegetativă. Isus a spus: „Copilul nu este mort, ci doarme” în Marcu 5:39. Cu toate acestea, în Marcu 5:35, când prietenii lui Iair i-au spus să nu-L mai deranjeze pe Isus pentru că fiica lui murise, ea era complet moartă, din câte puteau ei să-și dea seama.

Răspunsul:

Isus a vrut să sublinieze că, pentru El, moartea nu este altceva decât somnul trupului fizic.

Î: În Matei 9:22, 28, 29, îmi puteți explica diferența dintre credința care vindecă și credința mântuitoare? De exemplu, în Matei 9:22, Isus spune: „Fiică, îndrăznește, credința ta te-a vindecat”, iar în Matei 9:29: „Isus le-a atins ochii, zicând: «Să vi se facă după credința voastră»”, iar în Matei 15:28 „Atunci Isus i-a zis: «O, femeie, credința ta este mare; să ți se facă după cum dorești.»” Și fiica ei a fost vindecată îndată. Este credința un lucru natural? Credința manifestată în vindecările săvârșite de Isus a fost generată de oamenii care au fost vindecați sau le-a acordat Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, credința necesară pentru vindecare, astfel încât Dumnezeu să fie slăvit? În Efeseni 2:8: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință, și aceasta nu vine de la voi; este darul lui Dumnezeu”, eu interpretez acest verset în sensul că credința este darul lui Dumnezeu.

R: Ai pus o întrebare profundă. Răspunsul scurt este că există o singură credință: credința în Dumnezeu. Dar această credință se poate manifesta prin vindecări fizice și printr-o viață sfântă, iar această credință poate fi, de asemenea, tulburată sau răpită.

Pentru un răspuns mai detaliat, să analizăm mai întâi credința în general, apoi diferite aspecte ale credinței. Deși credința include acceptarea intelectuală, Iacov 2:19 arată că este mult mai mult decât atât; este încredere. Există o poveste celebră din secolul al XIX-lea despre un faimos funambul pe nume Charles Blondin, care traversa Cascada Niagara pe o frânghie, împingând o roabă. Cineva i-a spus că are credință că va reuși. El a răspuns că, dacă chiar au credință, atunci să se urce în roabă. Credința nu înseamnă doar a spune „cred”, ci a fi dispus să te urci în roabă. Avem noi încredere în Dumnezeu, în măsura în care am fi dispuși să părem ridicoli dacă Dumnezeu nu ar împlini ceea ce a promis? Credința este un lucru lăudabil, iar Evrei 11 oferă multe exemple nu doar de credință intelectuală, ci de a trăi prin credință.
Credința trebuie să aibă obiectul potrivit; a crede sincer într-un idol nu te va duce nicăieri, sau cel puțin nu într-un loc bun. Dacă o persoană crede și practică multe lucruri bune, dar nu crede că Isus a murit pentru păcatele noastre și a înviat din morți, credința ei este în zadar, conform 1 Corinteni 15:1-8. Ei nu au fost vindecați prin credința în vindecare, prin credința în ei înșiși, prin credința într-un sfânt sau chiar prin credința în credință; au fost vindecați prin credința în Isus. Este interesant că, chiar înainte de acest pasaj, în Matei 9:1-8, Isus a vindecat un paralitic, și nu se face nicio mențiune despre credința lui, sau, de fapt, despre nimic legat de el. Putem deduce cu ușurință că prietenii lui au avut suficientă credință încât să-și dea osteneala să-l ducă la Isus; și, deși este posibil ca el să fi avut credință, aceasta nu este menționată. Așadar, deși nu putem avea o credință mântuitoare pentru nimeni altcineva decât pentru noi înșine, credința noastră poate fi un instrument eficient pe care Dumnezeu îl folosește în viețile altora. Pe de altă parte, Isus a ales să nu facă multe minuni în Nazaret din cauza lipsei lor de credință, după cum se arată în Matei 13:57-58.
Din păcate, credința noastră poate fi parțială și incompletă în ceea ce privește timpul, sinceritatea și amploarea.

Credință doar pentru o vreme: Iuda Iscarioteanul a crezut în Isus, părăsind viața sa anterioară pentru a-L urma – cel puțin pentru o vreme. Cu toate acestea, chiar înainte ca Iuda să-L trădeze pe Isus, el fura din punga cu bani, după cum se menționează în Ioan 12:6. Iuda ieșea chiar împreună cu ceilalți unsprezece ucenici și predica în ținuturile din jur, după cum se menționează în Matei 10:4-16, dar, deși credința multor oameni ar fi putut fi întărită prin văzarea marilor minuni, el nu avea (sau poate ar fi mai bine să spunem că nu voia să aibă) credința că Dumnezeu îi va asigura nevoile financiare și că nu era nevoie să fure de la Isus și de la ucenici. Așadar, pentru că a avut credință o vreme, deși cred că cei cu adevărat mântuiți nu pot fi niciodată „nealeși”, cred totuși în avertismentele Bibliei conform cărora unii care au fost luminați și au gustat (dar nu spune că au înghițit) darul ceresc, pot cădea în pierzarea veșnică (Evrei 6:4-6).

Lipsa de sinceritate și credința: Unii oameni, asemenea seminței semănate pe pământ superficial, au credință pentru o vreme, dar apoi se împotmolesc. Ei pot fi sinceri și pot spune că nu mai au credință, sau pot fi nesinceri și pot pretinde că au credință, dar să fie ipocriți. O persoană poate avea o credință sinceră amestecată cu nesinceritate, dar să fie sinceră în privința aceasta. Când Isus l-a întrebat pe tatăl unui băiat posedat de demoni dacă crede, acesta a răspuns: „Cred; ajută-mi necredința!” în Marcu 9:24. Alții nu au o credință sinceră, ci doar una nesinceră, precum Simon vrăjitorul din Faptele Apostolilor 8:18-22.

Domeniul de aplicare al credinței: Unii oameni pot să creadă în Dumnezeu în lucrurile mari, unde nu există altă opțiune, dar nu cred în Dumnezeu în lucrurile mărunte. Unii, precum Ghedeon, pot avea o credință extraordinară în Dumnezeu că îi va salva în luptă cu doar câțiva soldați, dar apoi nu cred că calea lui Dumnezeu este cea mai bună, preferând să câștige bani din posesia unui idol, așa cum a făcut Ghedeon în mod rușinos în Judecători 8:24-27. Samson a fost similar.
Nu cred că există două feluri de credință, credința mântuitoare și credința vindecătoare; există o singură credință (Efeseni 4:5). Dar această credință a unei persoane, care răspunde la Cuvântul lui Dumnezeu, asemenea unei semințe din Matei 13:12-23, poate crește (fie mult, fie puțin), se poate înmulți în alții, dar poate și să se ofilească și să moară, iar persoana respectivă să se îndepărteze (Matei 13:20-21). Ca avertisment pentru noi, să privim patru exemple de credință care a murit:

Isus a învățat în Matei 7:21-23 că vor fi oameni care vor propovădui Evanghelia (probabil Evanghelia adevărată) și chiar vor face minuni în numele lui Isus, lucru care, sunt sigur că veți fi de acord, ar necesita o credință mare. Totuși, în cele din urmă, acești oameni vor ajunge în Iad pentru că au fost făcători de rău. Este semnificativ faptul că Isus nu a spus: „V-am uitat”, „V-am pierdut” sau „V-ați pierdut mântuirea”. Mai degrabă, Isus le-a spus acestor făcători de rău cu mare credință: „Niciodată nu v-am cunoscut”.

Poate fi ajutat de credință un om destinat iadului? Da, cel puțin pentru o scurtă perioadă. 2 Petru 2:20-22 spune: „Dacă, într-adevăr, au scăpat de corupția lumii prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, doar pentru a fi din nou prinși în capcană și biruiți de ea, starea lor finală este mai rea decât era la început. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii decât să o fi cunoscut și apoi să se fi îndepărtat de porunca sfântă care le-a fost transmisă. Despre ei se împlinesc proverbele: «Câinele se întoarce la voma sa» și «Scroafa spălată se întoarce să se tăvălească în noroi.»” (BSB) Persoana respectivă nu a fost niciodată mântuită; a fost întotdeauna un câine sau o scroafă. Totuși, acea persoană L-a „cunoscut”, într-un anumit sens, pe Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cunoașterea ei a fost suficientă chiar pentru a o ridica dintr-o viață păcătoasă la una evlavioasă, dar numai pentru o vreme.

Mulți oameni sunt ajutați de Isus, la fel cum au fost cei nouă leproși din Luca 17:11-19. Isus a vindecat zece leproși, și totuși doar unul, un samaritean, s-a întors și I-a mulțumit lui Isus. „«Nu au fost curățiți toți zece?» a întrebat Isus. «Unde sunt atunci ceilalți nouă? Nu s-a găsit nimeni, în afară de acest străin, care să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu?» Apoi Isus i-a spus: «Scoală-te și du-te; credința ta te-a vindecat!»” (BSB) Ceilalți nouă au fost ajutați cu adevărat din punct de vedere fizic, și nimic nu indică faptul că vindecarea lor fizică le-a fost luată. Dar vindecarea fizică a fost tot ce au primit; numai samariteanul a venit la Hristos și L-a lăudat pe Dumnezeu. Dacă aș avea o problemă fizică și ar trebui să aleg între o credință care vindecă și una care mântuiește, aș dori credința care mântuiește și vindecă spiritual mai mult decât credința care vindecă doar fizic. Dumnezeu dă o credință care poate face ambele lucruri, dar asigură-te că pui accentul pe Dătător, nu doar pe dar.

Credința noastră trebuie să fie puternică, așa cum ne învață Iacov 1:12; să fie capabilă să persevereze chiar și în condiții dure; totuși, credința unora durează doar o vreme și apoi moare. Cred că întreaga diferență constă în faptul dacă o credință este îngrijită de Grădinar (Ioan 15:1b) și dacă credința ta este sau nu legată de Viță (Ioan 15:1-8). A avea credință, chiar și o credință mare, nu va dura, dacă nu este îngrijită constant de Dumnezeu. Așadar, deși credința este importantă, este mai important să ne apropiem de Dumnezeu. „Iar acum rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (1 Corinteni 13:13 BSB)

Dar care este rolul credinței mântuitoare?

Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu; nu vine de la noi și nu suntem mântuiți prin credința noastră. Mai degrabă, suntem mântuiți prin harul lui Dumnezeu, prin credința noastră, nu prin fapte, așa cum spune Efeseni 2:8-9. Aceste două versete scurte, dar complexe, ne spun trei lucruri:

Este prin har. Nu ne putem „merita” mântuirea, altfel nu ar mai fi har.

Este prin credință. Credința are un rol diferit de cel al harului. Credința este răspunsul nostru la inițiativa lui Dumnezeu.

Nu este prin fapte. Faptele nu au același rol ca harul; ele nu contribuie în niciun fel la meritarea mântuirii noastre.

Faptele au un rol diferit de cel al credinței; nu suntem mântuiți prin fapte, ci prin credință.

Așadar, ne-am putea întreba dacă faptele au vreo legătură cu mântuirea. Pavel anticipează această întrebare și răspunde la ea în Efeseni 2:10. Faptele au într-adevăr un rol în mântuire, dar nu rolul pe care îl predau unii oameni și mulți catolici. Faptele sunt un rezultat al mântuirii noastre, nu o condiție pentru aceasta. Nu suntem mântuiți prin slujire, ci mai degrabă suntem mântuiți pentru a sluji. Dacă cele două nu merg mână în mână în viața unui credincios, te-ai putea întreba dacă acea persoană este cu adevărat credincioasă, așa cum o face Iacov 2:14-25, dar ele au roluri diferite.

Însă, întrucât este greșit să spunem că faptele au același rol ca și credința în mântuirea noastră, așa cum susțin unii catolici, este la fel de greșit să spunem că credința are același rol ca și faptele în mântuirea noastră, așa cum învață unii calviniști. Evrei 4:2 spune: „Căci și noi am primit Evanghelia, la fel ca și ei; dar cuvântul pe care l-au auzit nu le-a folosit la nimic, deoarece nu au împărtășit credința celor care l-au înțeles.” (BSB)

În ceea ce privește întrebarea dacă această credință statornică este un dar al lui Dumnezeu sau responsabilitatea noastră, răspunsul este că este ambele. Dumnezeu ne dă credința ca dar, iar noi putem și ar trebui să cerem credință. Totuși, avem responsabilitatea de a crede și de a alerga cu stăruință (Evrei 12:1). Avem responsabilitatea de a ne testa/examina atât pe noi înșine, cât și pe învățătorii noștri (2 Corinteni 13:5-6). Totuși, ne putem baza pe faptul că Dumnezeu îi pecetluiește pe toți cei mântuiți cu Duhul Său Sfânt, „care este garanția moștenirii noastre până la răscumpărarea celor care sunt proprietatea lui Dumnezeu…” (Efeseni 1:14 BSB). Pentru mai multe informații, consultați www.BibleQuery.org în meniul din stânga, la secțiunea „Doctrină” și apoi la „Predestinare”.

Î: În Marcu 5:35 și Luca 8:49 i s-a dat lui Iair o nouă informație că fiica lui murise?

R: Deși ar putea fi ambele variante, prima variantă este mai probabil să fie corectă.

a) Este posibil ca Iair să fi știut că fiica sa era pe punctul de a muri când a plecat să-L vadă pe Isus, iar pe când se întorcea, i s-a spus că fiica sa tocmai murise.

b) Mai probabil, Iair ar fi putut ști deja că fiica sa era moartă, sau practic moartă, când a plecat să-L vadă pe Isus, iar pe drumul de întoarcere i s-a spus, de fapt: „Nu-L mai deranja pe Isus, știai deja că fiica ta era moartă.”

Oricum ar fi, mesajul adresat lui Iair a fost: „Nu-L mai deranja pe Isus, căci nici măcar El nu poate face nimic în această privință.” Sper să nu avem niciodată o astfel de atitudine, așa cum Iair a ales să aibă credință și să respingă această atitudine.

Î: În Mt 10:2-5, Mc 3:16-18, Lc 6:13-16, In 1:45-47; 21:2 și Faptele Apostolilor 1:13, lista celor doisprezece ucenici este diferită, așa cum sugerează „Ghidul lui Asimov pentru Biblie”, p. 998?

R: Nu. Deși ordinea este oarecum diferită, listele sunt aceleași, atâta timp cât înțelegeți următorul lucru.

Simon Barjona este același cu Petru. Barjona înseamnă „bar” (fiul lui) Iona. Simon este un nume ebraic, iar Petru este un nume grecesc.

Matei, vameșul = Levi, fiul lui Alfeu, vameșul din Marcu 2:13-17. Levi este un nume ebraic. Matei este, de asemenea, un nume ebraic, o formă prescurtată a lui Matia. Poate că, fiind vameș, a dorit un pseudonim.

Iacov, fiul lui Alfeu, este același cu Iacov cel Tânăr din Marcu 15:40. Concordanța Strong spune că Iacov este o formă grecească a numelui ebraic Iacob.

Bartholomeu (în toate listele) este același cu Natanael din Ioan 1:45-47; 21:2. Numele aramaic Bartholomeu s-ar putea să nu fi fost prenumele său, ci numele de familie, întrucât înseamnă „Bar” (fiul lui) Talmai/Tolmai/Talmar. Natanael este, de asemenea, aramaic, însemnând „darul lui Dumnezeu”.

Tadeu este același cu Iuda, fiul lui Iacov, din Luca 6:16 și Faptele Apostolilor 1:13, la fel cum Petru și Simon sunt aceeași persoană. Poate că, după răstignire, Tadeu nu a mai vrut să fie numit Iuda, din cauza unei posibile confuzii cu Iuda Iscarioteanul. Iuda este un nume ebraic. Unele manuscrise grecești menționează numele Tadeu, altele „Lebbaeus”, iar altele „Lebbaeus, numit/supranumit Tadeu”. „Lebbaeus” este forma greacă a numelui „Levi”.

Iuda Iscarioteanul lipsește din Faptele Apostolilor 1:13 din motive evidente.

În ceea ce-i privește pe ceilalți – Andrei, Iacov, fiul lui Zebedeu, Ioan, Filip, Toma și Simon Zelotul –, ni se menționează doar un singur nume.

S-ar putea considera că Natanael din Ioan 1:43-45; 21:2 nu era aceeași persoană cu Bartolomeu. Această interpretare nu ar însemna o eroare în Biblie, ci doar că Natanael era un ucenic, dar nu unul dintre cei doisprezece ucenici.

Î: În Matei 10:9-10, de ce nu trebuiau ucenicii să-și ia toiaguri, iar în Luca 9:3 să nu-și aducă toiag, având în vedere că, în Marcu 6:8-9, trebuiau să-și aducă doar un toiag?

R: Creștinii oferă trei răspunsuri diferite, dar al treilea răspuns este cel mai probabil.

Mai multe drumuri: Ar fi putut face mai multe drumuri. Totuși, singurul motiv pentru care s-ar putea sugera mai multe drumuri este acela de a concilia faptul de a lua un toiag cu cel de a nu-l lua.

Cuvinte grecești diferite: „a dobândi” din Matei este diferit de „a poseda” din Marcu. Ei ar fi putut să-și ia toiagul pe care îl aveau deja, dar nu să ia unul de rezervă sau orice altceva în acest sens. Cuvântul grecesc pentru „a lua/a dobândi” din Matei 10:9 poate însemna „a dobândi” în sensul de „a nu cumpăra sau a nu aduna aceste lucruri”. Cuvântul grecesc din Marcu 6:8 înseamnă „a deține”. Dificultatea acestei interpretări constă în faptul că cuvântul grecesc din Luca 9:3 este pur și simplu o conjugare diferită a aceluiași cuvânt grecesc ca în Marcu 6:8.

Eroare de copiere: Poate că în exemplarele pe care le avem din Marcu s-a substituit „numai” în loc de „nu”. Deși toate exemplarele pe care le avem spun „nu”, în limba greacă diferența dintre „numai” și „nu” constă în adăugarea cuvântului grecesc din două litere „ei”. Cartea „Hard Sayings of the Bible”, pag. 422-424, menționează o eroare de copiere de alt fel, în care Matei, deși era de obicei foarte familiarizat cu Marcu, l-a urmat aici pe Luca. Așadar, cu alte cuvinte, „numai/cu excepția unui toiag” din Marcu ar trebui probabil să fie „niciun toiag”, așa cum apare în Matei și Luca.

Î: În Mt 10:9-10, ucenicii nu trebuiau să-și procure încălțăminte/sandale, sau trebuiau să-și aducă sandale, așa cum spune Mc 6:8-9?

R: Cuvântul grecesc din Matei poate însemna „pantofi”, în timp ce cuvântul grecesc din Marcu nu poate însemna pantofi. Traducerea literală a lui Green redă cuvântul din Marcu 6:9 ca „sandale legate sub picior”. Luca 9:3 nu menționează nimic despre pantofi sau sandale.

Așadar, în concluzie, probabil că puteau să ia sandale, dar nu pantofi, care ar fi fost mai potriviți pentru călătoriile lungi. Acest lucru este în concordanță cu faptul că nu au luat nici toiaguri.

Î: În Matei 10:22; 24:13 și Marcu 13:13, ce anume înseamnă „a răbda până la sfârșit”, despre care a vorbit Isus?

R: Este vorba despre sfârșitul marii necazuri.

Î: În Marcu 1:15, „S-a împlinit timpul, și Împărăția lui Dumnezeu este aproape”, se folosește verbul grecesc eggizo la timpul trecut, ceea ce indică faptul că Împărăția lui Dumnezeu se apropia, dar încă nu se instaurase. Însă în Matei 11:4-5, Isus revelează că Împărăția este prezentă în timp și legată de Persoana Sa, deoarece Matei nu a folosit nici expresia „Împărăția lui Dumnezeu”, nici verbul eggizo. De ce există această diferență între cele două evanghelii în ceea ce privește conceptul de Împărăție?

R: Trei puncte de luat în considerare în răspuns.

1) În Marcu 1:15, la începutul slujirii Sale, înainte ca Isus să anunțe cine era El, a spus că timpul s-a împlinit (la timpul trecut), pentru că Împărăția lui Dumnezeu este [acum] aproape. Timpul este cel care s-a împlinit, nu Împărăția lui Dumnezeu.

2) Matei 11:4-5 nu vorbește deloc despre Împărăția lui Dumnezeu, cu atât mai puțin despre timpul trecut sau prezent. În schimb, Isus a vorbit despre vestea bună propovăduită celor săraci.

3) Pentru noi, Împărăția lui Dumnezeu este aproape, pentru că se află înlăuntrul nostru. Cu toate acestea, desăvârșirea deplină a Împărăției lui Dumnezeu va avea loc abia în viitor.

Î: În Mt 11:14 și Ioan 1:21, în ce sens este Ioan Ilie cel ce va veni?

R: Patru puncte de luat în considerare în răspuns.

1. Ilie însuși a apărut la Transfigurare și, probabil, va apărea literalmente înainte de a doua venire a lui Isus, dar Ioan Botezătorul este o persoană diferită de Ilie.

2. Ioan a împlinit rolul lui Ilie din Maleahi 4:5, pentru prima venire a lui Hristos, dar Ilie însuși va apărea pentru a doua venire a lui Hristos.

3. Așa cum observă Arndt în lucrarea sa *Bible Difficulties and Seeming Contradictions* (Dificultăți biblice și aparente contradicții), p. 127, Isus nu a spus că Ioan era vechiul Ilie revenit. Mai degrabă, Isus a spus că Ioan era Ilie cel ce urma să vină.

4. Iustin Martirul (c. 138–165 d.Hr.), în lucrarea sa *Dialogul cu Trypho evreul*, capitolul 49, subliniază că expresia potrivit căreia o persoană „are duhul altei persoane” a fost folosită și în alte pasaje din Biblie, atunci când Dumnezeu a luat duhul care era asupra lui Moise și l-a pus asupra lui Iosua, precum și atunci când Elisei a primit o porție dublă din duhul lui Ilie. Nimeni nu ar interpreta aceste două exemple ca fiind reîncarnare sau ca fiind aceeași persoană, deoarece în ambele cazuri cel mai în vârstă și cel mai tânăr erau în viață în același timp.

Î: În Matei 11:14 și Ioan 1:21, se susține oare reîncarnarea lui Ilie?

R: Nu. Eroarea reîncarnării învață că o persoană moare, își părăsește pentru totdeauna vechiul trup și se întoarce într-un trup nou. Ilie nu a murit niciodată, iar el (nu Ioan Botezătorul) i s-a arătat lui Isus în timpul transfigurării. Ilie se va întoarce în propriul său trup în vremurile de pe urmă. Tertulian (198-220 d.Hr.) răspunde bine la această întrebare în „Tratat despre suflet”, cap. 35, pp. 217-218. El adaugă că „duhul și puterea” au fost acordate ca daruri exterioare prin harul lui Dumnezeu.

Î: În Evanghelii, care este armonizarea pentru perioada de mijloc a misiunii lui Isus?

R: Perioada de mijloc, alcătuită din 24 de evenimente, include cele două înmulțiri ale pâinilor și se întinde de la momentul uciderii lui Ioan Botezătorul și plecarea lui Isus din Galileea până la momentul de la Cezareea lui Filip. Numerele se referă la evenimente care trebuie să urmeze numerelor precedente. Literele precum a, b, c se referă la evenimente care ar putea avea loc în orice ordine. Cuvintele scrise cu caractere aldine indică repere de timp, ordine și locație. Versetele subliniate indică pasaje care probabil nu sunt în ordine cronologică.

Perioada de mijloc a misiunii: Mt 14:13-16:28, Mc 6:30-9:1, Lc 9:11-27, In 6:1-7:9

M1. Părăsind Galileea, Isus și ucenicii se retrag la Betsaida. Lc 9:10

M2a. Mulțimile îl găsesc pe Isus. Lc 9:11

M2b. Pe malul opus al Capernaumului, Isus predică mulțimilor și vindecă. Mt 14:13-14; In 6:1-4

M3. Pe iarbă (nu în Ghenizaret), prima înmulțire a pâinilor de către Isus: 5.000 de bărbați, plus femei și copii, cu 5 pâini și 2 pești. Erau evrei care fuseseră cu Isus o zi întreagă. Au rămas 12 coșuri. Mt 14:15-21; Mc 6:30-44; Lc 9:12-17; In 6:1-14

M4. În drum spre Ghenizaret, în timpul celei de-a patra straje a nopții, Isus și Petru merg pe apă. Mt 14:22-36; Mc 6:45-52

M5a. În Ghenizaret, Isus vindecă oameni. Mt 14:34-36; Mc 6:53-56

M5b. Isus se retrage pe un munte. Ioan 6:15

M6a1. În drum spre Capernaum, după ce au vâslit 3 sau 3 1/2 mile (4,8 sau 5,6 kilometri), ucenicii îl văd pe Isus mergând pe apă. Ioan 6:16-24a

M6a2. Imediat, barca ajunge la țărm. Ioan 6:24b

M6a3. Pe lacul de lângă Capernaum, Isus este pâinea vieții. Ioan 6:25-71

M6a4. Până la Sărbătoarea Corturilor, Isus rămâne în Galileea. Ioan 7:1-9

M6b. Fariseii îi critică pe ucenicii lui Isus; curat și necurat. Mt 15:1-20; Mc 7:1-23

M7. În Tir și Sidon, Isus vindecă fiica unei femei. Mt 15:21-28; Mc 7:24-30

M8. În Decapolis, Isus vindecă un om surd și mut. Mc 7,31-37

M9. În Galileea, Isus vindecă și învață mulțimile. Mt 15:29-31; Mc 8:1

M10. Pe malul Mării Galileei, a doua înmulțire a pâinilor de către Isus pentru o altă mulțime numeroasă: 4.000 de bărbați, plus femei și copii, cu șapte pâini și câțiva pești mici. Erau neamuri care fuseseră cu Isus timp de trei zile. Au rămas șapte coșuri. Mt 15:32-38; Mc 8:2-9

M11. Isus se îmbarcă în barcă spre Magadan/Dalmanutha. Mt 15:39; Mc 8:10

M12a. Fariseii cer pentru a doua oară un semn din cer. Mt 16:1-4; Mc 8:11-13

M12b. Isus vorbește despre drojdie și despre cele două hrăniri. Mt 16:5-12; Mc 8:14-21

M12c. La Betsaida, Isus vindecă un orb. Mc 8:22-26

M12d. Lângă Cezareea lui Filip (unde se afla o stâncă mare), Petru mărturisește că Isus este Hristosul. Mt 16:13-20; Mc 8:27-30; Lc 9:18-20

M13. Isus își prezice moartea. Mt 16:21-22; Mc 8:31; Lc 9:21-22

M14. Isus îi spune lui Petru: „Treci în spatele Meu, Satana”. Mt 16:23; Mc 8:32-33

M15. Prețul urmării lui Isus. Mt 16:24-28; Mc 8:34-9:1; Lc 9:23-27

Î: În Evanghelii, care au fost ipotezele cheie formulate pentru armonizarea perioadei de mijloc a slujirii lui Isus?

R: Iată ipotezele pe care le-am folosit pentru a realiza această succesiune de evenimente.

a) Evangheliile sunt în ordine cronologică pentru perioada de mijloc a slujirii lui Isus. Deși ar putea exista unele lucruri în dezordine, nu există niciun motiv să se suspecteze acest lucru.

b) Unele pasaje din Luca, pe care le-am plasat în perioada ulterioară a slujirii lui Isus, s-ar potrivi și în această secțiune.

Î: În Mt 12:30, Bart Ehrman întreabă: „Unele ziceri ale lui Isus sunt redate în moduri similare, dar totuși divergente. Unul dintre exemplele mele preferate ale acestui fenomen este perechea de ziceri relatate în Matei 12:30 și Marcu 9:40. În Matei, Isus declară: «Oricine nu este cu Mine, este împotriva Mea.» În Marcu, El spune: «Oricine nu este împotriva noastră, este pentru noi.» A spus El ambele lucruri? Ar fi putut să însemne ambele lucruri? Cum pot fi ambele adevărate în același timp? Sau este posibil ca unul dintre evangheliști să fi inversat lucrurile?” *Jesus, Interrupted*, p. 41

R: Sincer să fiu, nu înțeleg deloc cum Ehrman ar putea considera acest lucru o contradicție. În Matei 12:22-37 (corespunzător cu Marcu 3:20-29), acest lucru se întâmplă când i se aduce lui Isus un om posedat de demoni. Mult mai târziu, într-o ocazie cu totul diferită, în Marcu 9:38-41, lui Isus i se spune despre altcineva care alungă demonii. Așadar, desigur că Isus putea spune lucruri diferite în zile diferite. Poate că Ehrman a considerat cumva contradictoriu faptul că, dacă cineva era împotriva lui Isus, putea fi și împotriva urmașilor Săi, sau invers. Dar Isus a prezis în Ioan 16:3 că urmașii Săi vor fi persecutați și uciși, deoarece persecutorii nu-L cunosc nici pe Tatăl, nici pe Isus. Isus a afirmat în Ioan 15:18-21: „Dacă lumea vă urăște, să știți că pe Mine M-a urât mai întâi. Dacă ați fi fost din lume, lumea v-ar fi iubit ca pe ai săi. În schimb, lumea vă urăște, pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales din lume. Amintiți-vă cuvântul pe care vi l-am spus: «Niciun slujitor nu este mai mare decât stăpânul său.» Dacă M-au persecutat pe Mine, vă vor persecuta și pe voi; dacă au păzit cuvântul Meu, îl vor păzi și pe al vostru. Dar vă vor trata astfel din cauza Numelui Meu.” Isus S-a identificat strâns cu ucenicii Săi în Matei 25:34-46, în pilda oilor și a caprelor. În Ioan 15:1-8, Isus spune că noi suntem în El așa cum lăstarii sunt legați de viță.

Î: În Marcu 9:40, cum se compară „cine nu este împotriva noastră este pentru noi” și „Nu-l opriți” din Luca 9:50 cu Luca 11:23, „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea”?

R: Există două răspunsuri diferite.

Eroare de copiere: Cartea „Hard Sayings of the Bible”, pp. 466-467, menționează că practic toate manuscrisele grecești mai vechi de secolul al VIII-lea, în Luca 11:23, conțin formularea „împotriva voastră… pentru voi” în loc de „împotriva noastră… pentru noi”. Cartea *When Critics Ask*, p. 390, subliniază și ea acest lucru, afirmând că versiunea KJV greșește aici, deoarece s-au folosit doar manuscrisele mai târzii. Indiferent de aceasta, însă, nu există niciun motiv pentru care aceste afirmații ar trebui să fie identice, întrucât au fost rostite în momente diferite.

Tipuri diferite de oameni: Persoana din Marcu 9:40 și Luca 9:50 era cineva care nu doar încerca să alunge demonii, ci reușea să-i alunge în numele lui Isus. În schimb, la un moment diferit, în Luca 11:23, Isus mustră pe cei care spuneau că El alunga demonii prin Belzebul.

Indiferent de asta, omul care alunga demonii în numele lui Isus era alături de Isus, pentru că credea în Isus, chiar dacă se afla într-un loc diferit. Astăzi, poate fi ușor să considerăm că cineva este diferit pentru că se află într-un alt loc, într-o altă biserică creștină sau într-o altă cultură și face lucrurile altfel. Totuși, dacă sunt frați și surori autentici în Domnul, atunci ei sunt alături de Isus. De asemenea, nu uitați că oamenii din propria noastră cultură, poate chiar din propria noastră biserică, care neagă elementele esențiale ale creștinismului, sunt împotriva lui Isus, indiferent de simpatiile culturale pe care le-am putea avea față de ei.

Î: În Mt 14:15-21; Mc 6:30-44; Lc 9:12-17; In 6:1-14, a hrănit Isus 5.000 sau 4.000 de oameni, așa cum spun Mt 15:32-38 și Mc 8:2-9? Este o poveste alegorică, de aceea a repetat-o? Sau incidentul a avut loc de două ori în realitate, cu detalii diferite?

R: Nu sunt aceeași poveste, și ambele sunt adevărate în sens literal.

Cei 5.000 de bărbați, plus femeile și copiii (Matei 14:21; Marcu 6:34-44; Luca 9:12-17), erau evrei (Ioan 6:14-15) care fuseseră cu Isus o zi întreagă (Ioan 6:35) și stăteau pe iarbă pe malul vestic (evreiesc) al Mării Galileei. Au fost folosite cinci pâini și doi pești (Matei 14:17; Marcu 8:19). Resturile au umplut 12 coșuri (Matei 14:20). Hrănirea celor 5.000 este singura minune menționată în toate cele patru evanghelii.

Cei 4.000 de bărbați, plus femeile și copiii (Matei 15:38), erau probabil neamuri, care fuseseră cu Isus timp de trei zile (Marcu 8:2) și stăteau pe pământ uscat, pe malul estic (neevreiesc) al Mării Galileei. Au fost folosite 7 pâini și câțiva pești mici (Marcu 8:5,7). Resturile au umplut 7 coșuri (Marcu 8:8).

Ambele sunt menționate în Matei 16:7-11, precum și în Marcu 6:52. Isus este dispus și capabil să aibă grijă de evrei, iar Isus este dispus și capabil să aibă grijă de neamuri.

Fie că ne concentrăm asupra faptului că Isus a hrănit 5.000 de evrei în Ioan 6:14-35, fie că vedem cum Isus a hrănit 4.000 de neamuri, sau ambele, așa cum ne învață Matei 15:38; 16:7-11 și Marcu 6:52, 8:2-8, trebuie să decidem dacă alegem sau nu să avem încredere că Isus din Evanghelii ne va hrăni și pe noi pentru totdeauna.

Î: În Mt 14:15-21; Mc 6:30-44; Lc 9:12-17 și Ioan 6:1-14, erau doar bărbați prezenți la minunea hrănirii celor 5.000 cu pește și pâine din Mc 6:44 și Ioan 6:10?

R: Nu, nu erau doar bărbați. Cuvântul grecesc andres (andros la singular) este același în Marcu 6:44; Luca 9:14 și Matei 14:21 și înseamnă, în esență, „bărbat”. Dar Matei 14:19-21 spune că erau aproximativ 5.000 de bărbați, pe lângă femei și copii.

Așadar, în această mulțime mixtă există două posibilități:

a) Era un număr aproximativ egal de bărbați și femei, iar aceștia stăteau așezați pe familii.

b) Erau mult mai mulți bărbați decât femei și copii prezenți. Așadar, poate că majoritatea femeilor au rămas acasă.

Î: Cele patru evanghelii relatează povestea hrănirii mulțimii de către Isus, cu aceleași detalii: (5 pâini, 2 pești, 5.000 de mâncători, au rămas 12 coșuri). (Mt 14:15- ); (Mc 6:38-); (Lc 9:12- ); (In 6:3-). Întrebarea este: în ce măsură este important acest incident, încât cele patru Evanghelii l-au relatat cu aceleași detalii? Care sunt adevărurile teologice conținute în el și care este semnificația sa?

R: Acest incident s-a întâmplat cu adevărat, deși și aici a existat un simbolism spiritual intenționat. La fel cum Isus a putut să facă o minune și să hrănească fizic 5.000 de bărbați evrei, plus femei și copii, poți avea încredere că Isus te va hrăni și spiritual.

Î: În Luca 9:52-53, samaritenii L-au respins pe Hristos și nu L-au primit, sau o mare mulțime de samariteni L-a întâmpinat pe Hristos în Ioan 4:39-40?

R: Ambele afirmații sunt adevărate în trei moduri diferite.

a) Aceste două evenimente au avut loc în momente diferite ale slujirii lui Isus. Primirea a avut loc la începutul slujirii lui Isus, iar respingerea a avut loc spre sfârșitul slujirii Sale, când samaritenii știau că Isus se îndrepta spre Ierusalim.

b) Acestea au avut loc în locuri diferite; atunci când un grup de oameni, să zicem un grup de africani, acceptă ceva, nu înseamnă că fiecare african de pretutindeni trebuie să accepte același lucru în același mod.

c) Cu toate acestea, chiar și printre evrei, unii L-au urmat pe Isus o vreme și apoi s-au îndepărtat. Ioan 6:66 spune că unii dintre ucenicii lui Isus s-au întors din drum și nu L-au mai urmat. Printre aceștia s-ar fi putut număra atât samariteni, cât și evrei.

Vezi „When Critics Ask”, p. 390, pentru un răspuns complementar.

Î: În Luca 9:52-53, ce aveau samaritenii împotriva iudeilor?

R: Ei și evreii aveau diferențe istorice, teologice, religioase, militare și politice.

Din punct de vedere istoric, samaritenii proveneau din zona capitalei regatului de nord. După epoca lui Solomon, ei au abandonat închinarea adevărată adusă lui Dumnezeu și s-au închinat la doi viței de aur. În timpul exilului, ei erau un amestec de oameni rămași în țară și de coloniști neisraeliți aduși de asirieni.

Neemia a refuzat să le permită să participe la zidirea orașului Ierusalim, iar ei s-au opus reconstrucției acestuia. Cartea apocrifă a lui Ecleziasticul 50:25-26 menționează samaritenii, idumeenii [edomiții] și filistenii ca fiind cele trei națiuni detestate de Israel.

Din punct de vedere teologic, samaritenii din vremea lui Isus credeau că doar primele cinci cărți ale Vechiului Testament erau Scriptură, iar casa lui Dumnezeu trebuia să fie construită pe Muntele Gerizim (în Samaria), nu la Ierusalim.

Din punct de vedere religios, închinarea înaintea lui Dumnezeu la templul din Ierusalim trebuia să fie îndeplinită de preoți care erau descendenți ai lui Aaron, asistați de descendenți ai lui Levi. Samaritenii aveau propriii lor preoți și slujitori ai templului.

Din punct de vedere militar, când seleucizii au încercat să-i oblige pe evrei să aducă jertfe zeilor greci, samaritenii i-au ajutat pe seleucizi în persecutarea celor care doreau să-L urmeze pe Dumnezeu și să nu se închine idolilor. Când macabeul Ioan Hircan I a ajuns la putere, a incendiat templul samaritean de pe Muntele Gerizim și a distrus orașul Samaria în anul 127 î.e.n.

Din punct de vedere politic, Irod cel Mare a strâns fonduri pentru a reconstrui templul samaritean de pe muntele Gerizim. Cu toate acestea, când samaritenii au auzit că Irod urma să reconstruiască și templul din Ierusalim, au refuzat fondurile.

Î: În Mt 16:4 și Mc 8:12, nu li se va da niciun semn oamenilor, sau nu li se va da niciun semn în afară de semnul lui Iona menționat în Lc 11:29-30?

R: Trei puncte de luat în considerare în răspuns.

1. Deși Iona a trăit o minune, locuitorii Ninivei nu au văzut-o. Iona nu le-a dat locuitorilor Ninivei niciun semn miraculos prin care să le spună să se pocăiască; ei îl aveau doar pe Iona și mesajul său. Singurul „semn” pe care îl aveau nu era o minune pe care o puteau observa, ci un om. Iona, care le-a predicat ninivenilor, era tot ce aveau de văzut. S-ar putea spune că mesajul lui Iona a fost autentificat de miracolul faptului că a fost înghițit de un pește uriaș și a supraviețuit. Cu toate acestea, ninivenii au putut doar să audă despre miracol; nu l-au văzut cu ochii lor.

2. Acest lucru contrastează cu Exodul, unde toți israeliții au putut vedea norul miraculos ziua și stâlpul de foc noaptea.

3. Isus a venit „în stilul lui Iona”, nu în cel al Exodului. Isus nu a venit în slava cerească și, deși a săvârșit minuni care au confirmat mesajul Său, majoritatea oamenilor nu au văzut minunile, ci doar au auzit despre ele.

Rezumat: Apariția bruscă a lui Isus a fost similară cu venirea lui Iona la Ninive. Uneori, oamenii doresc să accepte ceva numai dacă dovada se prezintă în forma pe care preferă să o vadă. Atât ascultătorii lui Iona, cât și cei ai lui Isus trebuiau să asculte un mesaj și să nu închidă ochii, eșuând astfel să vadă lucruri pe care nu le așteptau.

Î: În Mt 16:4, Mc 8:12 și Lc 11:29-30, de ce nu li s-ar fi dat semne oamenilor, având în vedere că Isus a făcut multe minuni?

R: Deși toată lumea auzise de minunile săvârșite de Isus, majoritatea oamenilor nu văzuseră niciuna dintre ele. Cei care au asistat la cele mai mari minuni – hrănirea celor 5.000 pe pajiște și a celor 4.000 pe pământ uscat – reprezentau totuși o mică minoritate dintre oamenii care trăiau în Palestina la acea vreme.

Atât atunci, cât și ulterior, minunile servesc la întărirea credinței, dar minunile în sine reușesc rareori să convertească o persoană de la necredință la credință, mai ales dacă persoana respectivă nu dorește să creadă. Amintiți-vă că unii dintre farisei au văzut chiar cu ochii lor cum mâna uscată a omului a fost vindecată, și totuși nu au vrut să-L urmeze pe Isus.

Î: În Mt 16:16; Mc 8:29 și Lc 9:20, care au fost cuvintele exacte ale lui Isus? Matei 16:16 spune: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Marcu 8:29 spune: „Tu ești Hristosul”. Luca 9:20 spune: „Hristosul lui Dumnezeu”. Care a fost forma adevărată a mărturisirii sale? Și de ce există această variație în răspunsul lui Petru?

R: Acest lucru ne arată că evangheliștii au parafrazat și nu au inclus fiecare detaliu. Desigur, „Tu ești Hristosul lui Dumnezeu” este pur și simplu o precizare a expresiei „Tu ești Hristosul”. Matei oferă cele mai multe detalii. De asemenea, nu știm dacă acest lucru a fost spus în greacă sau în aramaică. Papias spune că Matei a scris inițial în „limba evreilor” (aramaică), în timp ce ceilalți trei evangheliști au scris în greacă. Așadar, deși cunoaștem sensul a ceea ce a declarat Petru, nu cunoaștem cuvintele exacte.

Î: În Luca 18:7, rugăciunile noastre ar trebui să fie neîncetate (continue), sau Isus era împotriva celor care credeau că rugăciunile lor vor fi ascultate datorită multor cuvinte, așa cum se menționează în Matei 6:7?

R: Ambele afirmații sunt adevărate. Dumnezeu privește la puterea rugăciunii noastre, nu la lungimea ei. Trebuie să ne rugăm neîncetat (1 Tesaloniceni 5:17), dar să nu credem că ceea ce contează sunt cuvintele neîncetate, ci mai degrabă inima noastră. În mod similar, pe vremea lui Neemia, ei trebuiau să construiască zidul pentru apărarea lor, dar nu trebuiau să se bazeze pe zid pentru apărarea lor, ci să se bazeze pe Dumnezeu.

Î: În Evanghelii, ce înseamnă o armonizare a ultimei perioade a lucrării lui Isus?

R: Este important să facem distincția între ceea ce se spune că este în ordine și ceea ce ar putea fi în ordine. Pentru aceste 67 de evenimente, numerele se referă la evenimente care trebuie să urmeze numerelor precedente. Literele precum a, b, c se referă la evenimente care ar putea avea loc în orice ordine. Cuvintele scrise cu caractere aldine indică repere de timp, ordine și locație. Dacă cineva ar crede că Evangheliile sunt toate în ordine cronologică pentru această parte a slujirii lui Isus, nu ar vedea nicio problemă.

Slujirea ulterioară: Mt 17:1-20:34, Mc 9:2-10:52, Lc 9:28-19:28, In 7:10-11:57

L1. După aproximativ opt zile (sau șase zile), Isus i-a luat pe Petru, Iacov și Ioan pe Muntele Schimbării la Față (probabil Muntele Tabor). Mt 17:1-8; Mc 9:2-8; Lc 9:28-35

L2. Să nu spuneți nimănui până la înviere. Mt 17:9; Mc 9:9-10; Lc 9:36

L3. Isus vorbește despre Ilie. Mt 17:10-13; Mc 9:11-13

L4. A doua zi, Isus vindecă un băiat epileptic pe care ucenicii nu reușiseră să-l vindece. Mt 17:14-21; Mc 9:14-29; Lc 9:37-45

L5. În Galileea, Isus își prezice din nou moartea. Mt 17:22-23; Mc 9:30-32

L6a. În Capernaum (pe malul nordic al Lacului Galileei), Isus plătește taxa pentru Templu cu monede găsite în gura unui pește. Mt 17:24-27

L6b. În acel moment, ucenicii se ceartă cu privire la cine este cel mai mare (s-ar fi putut întâmpla de mai multe ori). Mt 18:1-9; Mc 9:33-37; Lc 9:46-48

L6c. Ioan și ucenicii îi spun altuia să nu mai alunge demonii în numele lui Isus. Mc 9:38-41; Lc 9:49-50

L6d1. Pe drumul spre Ierusalim, samaritenii nu-L vor primi pe Isus. Lc 9:51-56

L6d2. În timp ce mergea pe drum, angajamentul unui ucenic: vulpile, morții, familia. Lc 9,57-62

L6d3. Isus îi trimite pe cei șaptezeci și doi. Lc 10,1-24

L7a1. În Ierusalim, la Sărbătoarea Corturilor (a cincea zi a lunii a șaptea), vine Isus. Ioan 7:10-52

L7a2. În Ierusalim, femeia prinsă în adulter. Ioan 8:1-11

L7a3. Mărturia lui Isus este valabilă. Ioan 8:12-59

L7b. Isus vindecă un orb, care se duce la farisei. Ioan 9:1-41

L7c1. Isus predică despre păstor. Ioan 10:1-21

L7c2. La Sărbătoarea Dedicării [iarnă], în zona Templului din Ierusalim, Isus spune: „Eu și Tatăl suntem una”. Ioan 10:22-39

L7c3. Isus se duce acolo unde Ioan Botezătorul boteza. Ioan 10:40-42

L7d1. Întrebarea legistului despre cine este aproapele meu. Lc 10:25-28

L7d2. Pilda bunului samaritean. Lc 10,29-37

L7d3. [Probabil în Betania din Iudeea], Maria, plină de devotament, și Marta, harnică. Lc 10:38-42

L7e. În Betania din Iudeea, Isus îl învie pe Lazăr din morți. Ioan 11:1-44

L7f. Într-o zi, Isus le-a spus ucenicilor Săi cum să se roage, folosind Rugăciunea Domnului (probabil pentru a doua oară). Lc 11:1-13

L7g1. Isus alungă un demon care îl făcea pe om să nu poată vorbi, acuzat că ar fi în legătură cu Beelzebub. Lc 11:14-26

L7g2. O femeie o binecuvântează pe mama lui Isus; Isus nu este de acord cu ea. Lc 11:27-28

L7h. Pe măsură ce mulțimile se înmulțeau, Isus spune că ei nu au decât semnul lui Iona. Lc 11:29-32

L7i1. Lumina trupului. Lc 11:33-36

L7i2. În casa fariseului, rostește șase „vai de voi”. Lc 11:37-53

L7i3a1. Între timp, învățătură despre a face cunoscut lucrurile în lumină. Lc 12:1-7

L7i3a2. Mărturisirea lui Isus înaintea oamenilor și blasfemia împotriva Duhului Sfânt. Lc 12:8-12

L7i3b. Pilda bogatului nebun. Lc 12:13-21

L7i3c. Parabola despre vegherea pentru întoarcerea stăpânului. Lc 12:35-48

L7i3d. Profeția despre dezbinarea în familii. Lc 12:49-53

L7i3e. Interpretarea vremurilor. Lc 12:54-59

L7i3f Isus menționează galileenii uciși la prăbușirea Turnului din Siloam. Lc 13:1-9

L7j Într-o zi de Sabat, Isus vindecă o femeie infirmă. Lc 13:10-17

L6k. Pildele cu sămânța de muștar și cu aluatul. Lc 13:18-21

L6l1. În timp ce străbătea orașele și satele, pildele despre poarta strâmtă și întristarea pentru Ierusalim. Lc 13:22-30

L6l2. În acea vreme, întristarea lui Isus pentru Ierusalim. Lc 13:31-35

L6m. Într-o zi de Sabat, în casa unui fariseu de seamă, Isus vindecă un om cu hidropizie și spune pilda despre marele ospăț. Lc 14:1-24

L6n. Când mulțimi numeroase se aflau lângă Isus, El a vorbit pentru a doua oară despre prețul de a fi ucenic: părinții, pildele cu turnul, împăratul și sarea. Lc 14:25-35

L6o. Învățătură despre copilași. Mt 18:10-11

L6p. Parabola oii pierdute. Mt 18:12-14; Lc 15:1-7

L6q1. Parabola monedei pierdute. Lc 15:8-10

L6q2. Isus a continuat cu pilda fiului risipitor. Lc 15:11-32

L6r. Pilda administratorului iscusit. Lc 16:1-15

L6s. Învățătură despre iertare și slujitorul nemilostiv. Mt 18:15-35

L6t. Învățătură despre Ioan și Lege. Lc 16:16-17

L6u. A călătorit din Galileea în Transiordania. Mt 19:1-2; Mc 10:1

L6v. Învățătură despre divorț. Mt 19:3-12; Mc 10:2-12; Lc 16:18

L6w. Pilda bogatului și a lui Lazăr. Lc 16:19-31

L6x. Discipolilor Săi, Isus le vorbește despre păcat, pilda pomului sădit în mare și pilda datoriei unui slujitor. Lc 17:1-10

L6y. Între Galileea și Samaria, în drum spre Ierusalim, Isus a vindecat 10 leproși (…unde sunt ceilalți 9?). Lc 17:11-19

L6z. Fariseii întreabă cum vine Împărăția lui Dumnezeu. Lc 17:20-37

L7a. Pilda văduvei stăruitoare. Lc 18:1-8

L7b. Pilda fariseului și a vameșului. Lc 18:9-14

L7c. Oamenii aduceau copii la Isus ca să-i binecuvânteze; ucenicii îi mustră. Mt 19:13-15; Mc 10:13-16; Lc 18:15-17

L7d. Tânărul bogat pune o întrebare: … ochiul acului. Mt 19:16-30; Mc 10:17-31; Lc 18:18-30

L8. Pilda cu muncitorii din vie. Mt 20:1-16

L9. În drum spre Ierusalim, Isus își prezice moartea și învierea. Mt 20:17-19; Mc 10:32-34; Lc 18:31-34

L10a. Mama lui Iacov și Ioan vine împreună cu ei să-I adreseze o rugăminte lui Isus. Mt 20:20-28; Mc 10:35-45

L10b. La ieșirea din Ierihon (probabil Vechiul Ierihon), Isus vindecă doi orbi care strigă: „Doamne, Fiul lui David, ai milă de noi!” (BSB) Mt 20:29-34

L10c. La intrarea în Ierihon (probabil Noul Ierihon), Isus vindecă un orb, pe Bartimeu, care strigă: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” (BSB) Mc 10:46-52; Lc 18:35-43

L11a. La Ierihon, Isus îl întâlnește pe Zaheu. Lc 19:1-10

L11b. În apropierea Ierusalimului (cele două Ierihonuri se aflau la 15-17 mile, 24-27 de kilometri, la nord-est de Ierusalim), Isus spune pilda celor zece slujitori și a celor zece mine. Lc 19:11-28

L12. Caiafa și Sinedriul complotează să-L omoare pe Isus. Ioan 11:45-53

L13. Astfel, Isus se retrage în satul Efraim. Ioan 11:54

Î: În Evanghelii, care au fost ipotezele-cheie formulate pentru armonizarea ultimei părți a misiunii lui Isus?

R: Totul se bazează pe ipoteze, iar dacă altcineva ar folosi aceleași ipoteze, ar obține o listă foarte asemănătoare. Iată ipotezele pentru secvența anterioară.

a) Toate Evangheliile sunt în ordine cronologică în ceea ce privește slujirea ulterioară a lui Isus. Deși ar putea fi în dezordine, nu există niciun motiv să se suspecteze că ar fi așa.

b) Unele pasaje din Ioan, plasate aici, ar fi putut face parte din perioada de mijloc a slujirii lui Isus.

c) Următoarele evenimente au avut loc o singură dată: Schimbarea la Față, pilda oii pierdute, tânărul bogat.

d) Învierea lui Lazăr, fratele Mariei și al Martei, a avut loc cam în același timp în care Isus se afla la casa lor.

Î: Oare Matei 19:16-17; Marcu 10:18 și Luca 18:19 dovedesc că Isus nu este Dumnezeu? (Musulmanii au menționat acest lucru)

R: Nu, dar este bine să recunoaștem aici că Isus face legătura între faptul că omul L-a numit „bun” și afirmația că Isus este Dumnezeu. Fie:

a) Isus era Dumnezeu și îl întreba pe om de ce l-a numit „bun”, dacă nu pentru a recunoaște că Isus era Dumnezeu, sau

b) Isus nega faptul că era Dumnezeu, dovadă fiind faptul că Isus nu era complet bun.

Nu pot fi valabile ambele variante. Sunteți de acord?

Deci, care este răspunsul? Era Isus complet bun (și Dumnezeu) sau nu?

Deci, sunteți de acord că Isus nu a fost atins de păcat?

În Biblie, 2 Corinteni 5:21, Evrei 4:15 și 1 Petru 1:18-19 spun că Isus nu a avut păcat.

Isus chiar a întrebat în Ioan 8:46a: „Cine dintre voi poate dovedi că sunt vinovat de păcat?”

Isus a avut grijă să nu folosească cu ușurință cuvântul „bun”, totuși Isus S-a numit în mod explicit Păstorul cel bun în Ioan 10:11.

Pentru musulmani, Coranul spune că Isus era pur în Sura 3:45. Hadisurile musulmane afirmă că Isus era neatinse de păcat în Sahih Muslim, vol. 4, nr. 5837 (p. 1261), Bukhari, vol. 4, cartea 55, capitolul 38, nr. 641, p. 426, și Bukhari, vol. 4, cartea 54, capitolul 10, nr. 506, p. 324.

Î: În Mt 19:16-30; Mc 10:17-31; Lc 18:18-30, ce anume spune Isus că este imposibil pentru om, dar că toate lucrurile (inclusiv acesta) sunt posibile cu Dumnezeu?

R: Intrarea în Împărăția cerurilor (mântuirea) este atât grea, cât și imposibilă fără Dumnezeu. Să ne uităm mai întâi la cazul specific al acelui tânăr bogat, apoi la cazurile generale, pentru a vedea două aplicații.

Tânărul conducător bogat părea destul de bun la prima vedere, prin înțelegerea sa a Legii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el nu a atins neprihănirea de care avea nevoie pentru a ajunge în cer, deoarece a arătat că, dacă ar fi trebuit să aleagă între bogățiile sale și urmarea lui Isus, nu ar fi putut renunța la bogățiile sale.

Prima aplicație este că, adesea, celor bogați le este mai greu decât altora să fie suficient de neprihăniți pentru a ajunge în cer, deoarece le este foarte greu să se încreadă în Dumnezeu dacă asta înseamnă că trebuie să renunțe la bogățiile lor. Avraam era foarte bogat și a ajuns în cer, așa că nu bogăția în sine este problema. Iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor.

Totuși, generalizând și mai mult, și oamenii care nu sunt bogați au probleme. Oamenii pot să se încreadă în propriile lor abilități sau pot dori atât de mult obiceiurile lor păcătoase, iubirile lor mărunte și chiar urile, încât, dacă Isus i-ar chema să renunțe la acestea și să-L urmeze, ei nu ar renunța.

De fapt, o a doua aplicație este că 100% dintre toți oamenii care au trăit vreodată, cu excepția lui Isus, nu ating dreptatea de care au nevoie pentru a ajunge în cer. Chiar dacă Dumnezeu ne-ar ierta toate păcatele din trecut și ne-ar spune: „Doar să nu mai păcătuiți de acum încolo și veți ajunge în cer”, chiar și atunci nu am reuși. Inimile noastre nu sunt perfecte; avem o natură păcătoasă și avem nevoie să fim curățiți.

Așadar, din cauza inimilor noastre, este imposibil ca oamenii să ajungă în cer; și dacă povestea s-ar opri aici, cerul ar fi gol de oameni. Totuși, ceea ce este imposibil pentru oameni este posibil pentru Dumnezeu. Chiar dacă inimile noastre nu sunt perfecte, am păcătuit în trecut și vom păcătui în continuare în viitor, Dumnezeu, pentru care totul este posibil, a pregătit o cale prin care omul păcătos să ajungă în cer. Această cale este Isus Hristos. Este cam ca în cazul omului care a venit la Isus să-i vindece fiul, iar Isus l-a întrebat dacă crede. Omul a răspuns: „Cred; ajută-mi necredința!” Ar trebui să fim sinceri și onești față de Dumnezeu, dar o parte din a fi sincer față de Dumnezeu înseamnă să ne mărturisim în fața Lui atunci când suntem nesinceri și ipocriți.

Tânărul bogat ar fi putut spune: „Iisuse, îmi pare rău, dar pur și simplu nu pot renunța la bogățiile mele acum; sunt sclavul lor. Ai milă de mine, eliberează-mă de robia păcatului și preia controlul asupra vieții mele, așa cum este ea, ca să Te urmez.” În schimb, însă, bogatul s-a îndepărtat. Corrie ten Boom a fost o creștină care a supraviețuit lagărului de concentrare nazist de la Bergen-Belsen. Odată, după război, când vorbea despre iubirea lui Dumnezeu, un bărbat s-a apropiat după aceea să-i strângă mâna. Ea l-a recunoscut ca fiind unul dintre gardienii cruzi ai lagărului de concentrare. După război, el îl găsise pe Hristos, dar Corrie, în ciuda cuvintelor pe care tocmai le spusese tuturor, nu s-a putut hotărî să-i strângă mâna. Ea s-a rugat în tăcere: „Iisuse, nu pot să-l iert. Dă-mi iertarea Ta.” Apoi, în mod incredibil, mâna ei s-a întins și a putut să-i strângă mâna. (The Hiding Place, p. 238)

În societatea noastră prosperă, uneori, ca creștini, putem uita cu ușurință conceptul important al marii noastre dependențe de Dumnezeu. Dacă crezi că poți realiza tot ce ai de făcut fără Dumnezeu, atunci obiectivele pe care ți le propui sunt prea modeste. Un lucru în favoarea oamenilor săraci – definiți ca fiind cei care nu știu cum vor mânca peste două zile – este că ei știu că adevărata autonomie nu este altceva decât o iluzie pentru ei. De fapt, însă, autonomia este o iluzie pentru toată lumea.

Î: În Matei 20:20, mama lui Iacov și Ioan a adresat această rugăminte lui Isus, sau Iacov și Ioan au făcut această rugăminte, așa cum spune Marcu 10:35?

R: Atât mama, cât și fiii au venit la Isus. În Matei 20:22, Isus îi întreabă imediat dacă voi (adică, adresându-se lui Iacov și Ioan) sunteți în stare să beți paharul pe care îl va bea Isus. Ei (fiii) au spus că sunt în stare.

Î: În Ioan 14:2, de ce S-a dus Isus să le pregătească un loc, din moment ce cerul le fusese pregătit încă de la întemeierea lumii, conform Matei 25:34?

R: Dumnezeu este atât în timp, cât și dincolo de timp. Înainte chiar ca timpul să înceapă, Dumnezeu știa cine va merge în cer, ceea ce presupune că Dumnezeu știa că va pregăti un loc pentru ei. Moartea lui Isus a fost necesară pentru a deschide cerul pentru toți cei care urmau să ajungă acolo.

Ca o analogie simplă, atunci când un cuplu adoptă un copil, trebuie să pregătească casa pentru copil. Casa este deja construită, dar cuplul ar putea cumpăra un pătuț sau un pat, mâncare și poate decorațiuni pentru sărbătoare.

În plus, 1 Corinteni 3:11-15 arată că oamenii primesc răsplăți diferite în Rai.

Î: În Matei 20:29-34, Isus a vindecat doi orbi când a părăsit Ierihonul, sau un singur orb, așa cum spune Marcu 10:46-52?

R: Există două posibilități.

Două posibilități: Iisus ar fi putut să-l vindece pe Bartimeu, cel orb, și, de asemenea, să vindece alți doi orbi, fie înainte, fie după Bartimeu. Odată ce Iisus a vindecat cel puțin un orb, ar fi într-adevăr ciudat ca locuitorii orașului să fi știut despre asta, iar niciun alt orb să nu se fi apropiat de Iisus pentru a fi vindecat. Este probabil ca Iisus să fi vindecat chiar mai mulți oameni în Ierihon decât au consemnat evangheliștii. În cartea „When Critics Ask”, la pagina 353, se spune că, dacă Isus a vindecat un orb la intrarea în Ierihon și cineva a văzut acest lucru și le-a spus altora, poți fi sigur că ar fi existat și alți orbi care să-L aștepte pe Isus până în momentul în care El a părăsit Ierihonul.

Un singur eveniment: Marcu 10:46-52 menționează doar unul dintre orbi (Bartimeu). Poate că Marcu nu știa că erau doi orbi. Desigur, dacă erau doi orbi, dintre care unul se numea Bartimeu, atunci a spune că era un singur orb este corect, dar imprecis.

Vezi și următoarea întrebare pentru mai multe informații despre cele două orașe numite Ierihon.

Î: În Matei 20:29-34 și Marcu 10:34-52, a vindecat Isus pe orbi în timp ce părăsea Ierihonul sau când intra în el, așa cum spune Luca 18:35?

R: Probabil a fost vorba doar de un singur eveniment care a avut loc în timp ce Isus călătorea între cele două orașe numite Ierihon.

Vechiul Ierihon (Tell es-Sultan) se află la nord-vest de Ierihonul modern (er-Riha). A fost distrus de Iosua, dar reconstruit conform 1 Regi 16:34. În timpul lui Isus, acolo locuiau în principal evrei.

Ierihonul din Noul Testament (la Tulul Abu el-’Alayiq) era în primul rând un oraș al neamurilor, construit în jurul palatului de iarnă al lui Irod cel Mare, care a murit acolo în jurul anului 4 î.Hr. Situl se află la aproximativ 3/4 până la 1 milă (1,2 până la 1,6 kilometri) la sud sau sud-vest de vechiul Ierihon. Palatul de iarnă avea două bazine, o baie romană mare și șase mikve private, care erau locuri de spălare rituală evreiască. O hartă care arată palatul și bazinele din noul Ierihon se găsește în „New International Dictionary of the Bible”, paginile 511-512.

Î: În Evanghelii, ce înseamnă o „armonie” pentru Săptămâna Patimilor, ultima săptămână înainte de Înviere?

R: Este important să se facă distincția între ceea ce se spune că este ordinea și ceea ce ar putea fi în ordine. Pentru aceste 104 de evenimente, numerele se referă la evenimente care trebuie să urmeze numerelor precedente. Literele precum a, b, c se referă la evenimente care ar putea avea loc în orice ordine. Cuvintele scrise cu caractere aldine indică repere de timp, ordine și locație. Dacă cineva ar crede că Evangheliile sunt toate în ordine cronologică în această secțiune, nu ar vedea nicio problemă.

Săptămâna Patimilor: Mt 21:1-27:66, Mc 11:14-15:47, Lc 19:29-23:56, In 12:11-19:42

P1. În Betania, cu șase zile înainte de Paște, cu o zi înainte de intrarea triumfală, Isus participă la un ospăț organizat în cinstea Sa la casa lui Simon leprosul, unde Maria servea. Și Lazăr se află acolo, culcat la masă. Isus este uns, pentru a doua oară, de Maria cu o pintă de nard, în valoare de salariul pe un an, dintr-un vas de alabastru. (De remarcat că acesta este orașul în care locuia Lazăr, nu casa.) Iuda Iscarioteanul și ucenicii se plâng. Ioan 12:1-12a; Matei 26:6-13; Marcu 14:3-9

P2. Isus la Betfage, pe Muntele Măslinilor. Mt 21:1; Mc 11:1-6; Lc 19:29-34

P3. Isus le spune să aducă un măgăruș și pe mama lui. Mt 21:2-6; Mc 11:2-6; Lc 19:29-34

P4. Ucenicii se întorc cu măgărușa și cu mânzul. Mt 21:7a; Mc 11:7-10; Lc 19:35; In 12:14-15

P5. Duminica Floriilor, Intrarea triumfală. Mt 21:7b-11; Mc 11:7-11a; Lc 19:35-44; In 12:12b-19

P6a. Isus își prezice moartea, iar Tatăl vorbește din cer. Ioan 12:20-50

P6b. Isus petrece noaptea în Betania. Mc 11:11b

P6c. [Duminică sau luni sau ambele] Isus îi alungă pe schimbătorii de bani din templu pentru a doua oară. Mt 21:12-13; Lc 19:45-48

P6d1. În templu, Isus vindecă pe orbi și pe șchiopi. Mt 21:14-16

P6d2. Isus petrece noaptea în Betania. Mt 21:17

P7. Devreme dimineața, a doua zi [luni sau marți], întorcându-se la Ierusalim, Isus blestemă un smochin. Mc 11:12-14. De remarcat că aceasta este a doua vizită a lui Isus la templu.

P8. Dimineața devreme [marți sau miercuri], Isus blestemă smochinul a doua oară. Mt 21:18-19a

P9a. Imediat smochinul se usucă. Mt 21:19b-22

P9b. Smochinul se usucă. Mc 11:20-25

P10. Isus intră în templu, discută despre autoritate (Mt 21:23-32) și îi alungă pe schimbătorii de bani pentru a treia oară. Mc 11:15-18 (Notă: ar fi ciudat dacă Isus i-ar fi alungat într-o zi și le-ar fi permis să rămână a doua zi.)

P11. Seara, ei părăsesc orașul. Mc 11:19

P12. Într-o zi [marți sau miercuri], în Templu, Isus este întrebat despre autoritatea Sa. Mc 11:27-33; Lc 20:1-8

P13. Pilda viticultorilor. Mt 21:33-46; Mc 12:1-12; Lc 20:9-19

P14. Isus spune pilda ospățului de nuntă. Mt 22:1-14

P15a. Fariseii și irodienii îl întreabă despre plata impozitelor către Cezar. Mt 22:15-22; Mc 12:13-17; Lc 20:20-26

P15b. Saducheii îl întreabă pe Isus despre înviere. Mt 22:23-33; Mc 12:23-27; Lc 20:27-39

P16. După saduchei, un fariseu îl întreabă pe Isus care este cea mai mare poruncă. Mt 22:34-40; Mc 12:28-33

P17a. Nimeni nu i-a mai pus întrebări lui Isus. Mt 22:46; Mc 12:34; Lc 20:40

P17b. În timp ce fariseii erau împreună, Isus pune o întrebare cu privire la Psalmul 110:1. Mt 22:41-45; Mc 12:35-37; Lc 20:41-44

P18a. Isus îi mustră pe cărturari și pe farisei. Mt 23; Mc 12:38-40; Lc 20:45-47

P18b. Isus observă darul văduvei. Mc 12:41-44; Lc 21:1-4

P19. Părăsind templul, Isus profețește distrugerea acestuia. Mt 24:1-2; Mc 13:1-2; Lc 21:5-6

P20. Pe Muntele Măslinilor, Isus predică despre sfârșitul lumii. Mt 24:3-44; Mc 13:3-37; Lc 21:7-36

P21. În fiecare zi, Isus predică în Templu și își petrece noaptea pe Muntele Măslinilor. Lc 21:37-38

P22. Trei parabole despre întoarcerea Stăpânului. Mt 24:45-25:30

P23a. Învățătura despre judecata oilor și a caprelor înaintea tronului lui Isus. Mt 25:31-46

P23b. Cu două zile înainte de Paște, marele preot și bătrânii pun la cale arestarea lui Isus. Mt 26:1-5; Mc 14:1-2; Lc 22:1-2

P24. Iuda discută în secret cu preoții pentru a-L trăda pe Isus. Mt 26:14-16; Mc 14:10-11; Lc 22:2-6

P25. În prima zi a Sărbătorii Azimelor, ei pregătesc Cina cea de Taină. Mt 26:17-19; Mc 14:12-16; Lc 22:7-13

P26. Isus spală picioarele ucenicilor Săi. Ioan 13:1-18

P27. Într-o cameră mare de la etaj (Mc 14:15), ei iau Cina Domnului. Mt 26:20-29; Mc 14:17-25; Lc 22:14-23; 1 Cor 11:23-26

P28. Isus spune că Iuda Îl va trăda. Ioan 13:18-28a

P29. Noua poruncă a lui Isus de a ne iubi unii pe alții. Ioan 13:31-35

P30. În timpul Cinei celei de-a doua, Iuda pleacă. Ioan 13:28b-30

P31. Fie în timpul Cinei celei de-a doua, fie la scurt timp după aceea, are loc o altă ceartă cu privire la cine este cel mai mare. Lc 22:24-30

P32a1. După plecarea lui Iuda, în drum spre Muntele Măslinilor, Isus prezice că Petru Îl va tăgădui de trei ori. Mt 26:30-35; Mc 14:26-31; Lc 22:31-38; In 13:36-38

P32a2. În Grădina Ghetsimani de pe Muntele Măslinilor. Mt 26:36-46; Mc 14:32-43a; Lc 22:39-46

P32b. De la Cina cea de Taină până la Muntele Măslinilor, Isus vorbește. Ioan 14:1-16:33

P33. Rugăciunea lui Isus înainte de arestare. Ioan 17:1-26

P34. După ce Isus își încheie rugăciunea, ei traversează Valea Kidron și intră într-o livadă de măslini. Ioan 18:1

P35. Arestarea lui Isus. Mt 26:47-56; Mc 14:43b-52; Lc 22:47-53; In 18:2-11

P36. Se îndreaptă spre casa lui Ana, socrul marelui preot Caiafa. Lc 22:54; Ioan 18:12-13.

P37. Isus a fost trimis la casa lui Caiafa. Ioan 18:24. Mt 26:56-57 și Mc 14:51-53 omit cele menționate anterior și menționează doar acest lucru.

P38a1. În curtea marelui preot sau în apropierea acesteia, Isus este judecat de Sinedriu. Mt 26:57-68; Mc 14:53-65; Lc 22:66-71; In 18:12-14; In 18:19-23

P38b1. Deoarece „acest ucenic” [Ioan] era cunoscut de marele preot, a intrat în curte. Apoi a ieșit din nou și a vorbit cu fata/slujnica/servitoarea de serviciu și l-a adus pe Petru prin ușă. Ioan 18:15-16

P38b2. Prima acuzație: În curte, o fată/slujnică/servitoare a marelui preot, care se afla la ușă, s-a apropiat de el (Mt), a trecut pe lângă el (Mc) și l-a privit pe Petru în lumina focului, apoi i-a spus lui Petru că era cu Isus. Petru se încălzea în curte. Mt 26:69; Mc 14:66-67; Lc 22:54-56; Ioan 18:17a

P38b3. Prima negare: Petru L-a negat pe Isus, spunând: „Femeie, nu-L cunosc” (Lc), „Nu știu despre ce vorbești” (Mt) sau „Nu știu și nici măcar nu înțeleg despre ce vorbești” (Mc) în fața tuturor (Mt). Mt 26:70; Mc 14:68; Lc 22:57; Ioan 18:17

P38b4. A doua rundă de acuzații: Apoi Petru s-a dus la poartă (Mt), iar o altă fată [allu] a spus mulțimii: „Omul acesta era cu Isus din Nazaret” (Mt). Petru a fost acuzat: „Și tu ești unul dintre ei.” (Lc) Slujnica (Mc), văzându-l din nou pe Petru, a spus mulțimii: „Omul acesta este unul dintre ei.” (Mc) Petru a fost întrebat: „Nu ești și tu unul dintre ucenicii Lui?” (Ioan) Mt 26:71; Mc 14:69; Lc 22:58a; Ioan 18:25a

P38b5. A doua negare: Petru a spus, jurând: „Nu sunt” (Ioan), „Omule [anthrope], nu sunt.” (Luca) „Nu-l cunosc pe omul acesta!” (Matei), și L-a negat pe Isus a doua oară. Mt 26:72; Mc 14:70a; Lc 22:58b; Ioan 18:25b

P38b6a. A treia rundă de acuzații: Aproximativ o oră mai târziu (Lc), cei care stăteau acolo [o mică mulțime?] au spus că Petru era unul dintre ei și au menționat accentul său galilean. Mt 26:73; Mc 14:70b; Lc 22:59

P38b6b Unul dintre slujitorii marelui preot, o rudă a bărbatului căruia Petru îi tăiase urechea, l-a acuzat pe Petru că l-ar fi văzut în livada de măslini. Ioan 18:26

P38b7. A treia negare: Petru a blestemat, spunând: „Omule, nu știu despre ce vorbești” (Lc), „Nu-l cunosc pe omul acesta!” (Mt) sau „Nu-l cunosc pe omul despre care vorbești!” (Mc, In), și L-a negat pe Isus pentru a treia oară. Imediat, când se aflau încă în casă, a cântat cocoșul. Isus s-a uitat la Petru (Mt 26:74-75; Mc 14:71-72; Lc 22:60-62; In 18:27).

P38c. Iuda se spânzură. (Frânghia s-a rupt fie înainte, fie după ce a murit.) Trupul cade și se sfărâmă. Marele preot cumpără câmpul unde zace trupul lui Iuda. Câmpul se numea Akeldama. Mt 27:1-10; Faptele Apostolilor 1:18-19

P38a2. Soldații îl batjocoresc, îl bat și îi leagă ochii lui Isus. Lc 22:63-65

P39. La răsăritul soarelui, Sinedriul l-a întrebat pe Isus (sau l-a întrebat din nou): „Dacă ești Hristosul, spune-ne.” Și au luat o hotărâre. Mt 27:1; Mc 15:1; Lc 22:66-71

P40a. Era deja dimineață devreme, iar Isus, însoțit de preoți, a părăsit casa lui Caiafa și s-a dus la judecata Sa în fața guvernatorului roman Pontius Pilat. Mt 27:2; Mc 15:1; Lc 23:1; In 18:28-38.

P40b. În noaptea dinaintea procesului în fața lui Pilat, soția acestuia a avut un vis în care îi era spus să nu aibă nimic de-a face cu condamnarea lui Isus. Mt 27:19

P41. Judecata lui Isus în fața lui Pilat. Mt 27:11-14; Mc 15:1-15; Lc 23:1-6; In 18:28-37

P42. Pilat îl trimite pe Isus la Irod. Lc 23:7-11a

P43a. Irod îl trimite pe Isus înapoi la Pilat. Lc 23:11b-12

P44. Isus este trimis înapoi la Pilat. Luca 23:13-16

P45. Pilat spune că nu este vinovat de sângele Lui, se adresează mulțimii și îl eliberează pe Baraba. Mt 27:15-26; Lc 23:17-25; In 18:38-40

P46. Soldații romani îl biciuiesc și îl batjocoresc pe Isus și îi pun o mantie purpurie-stacojie și o coroană de spini. Mt 27:27-31a; Mc 15:16-20a; In 19:1-3

P47. Pilat iese din nou în fața iudeilor. Ioan 19:4-15

P48. Isus este dus să fie răstignit. Mt 27:31b; Mc 15:20b; Lc 23:26a; In 19:16

P49. Isus [la început] și-a purtat singur crucea. Ioan 19:17a

P50. Simon din Cirene [apoi] este obligat să poarte crucea lui Isus. Mt 27:32; Mc 15:21; Lc 23:26b

P51. Isus spune: „Fiicelor Ierusalimului, nu plângeți pentru Mine, ci plângeți pentru voi înșivă și pentru copiii voștri…” Lc 23:28-31

P52a. Pe Golgota, la ora a treia [9:00 dimineața], Isus este răstignit. Mt 27:33; Mc 15:22,25; Lc 23:33; In 19:16b-22

P52b. A scris inscripția trilingvă de deasupra capului lui Isus. Mt 27:37; Mc 15:26; Lc 23:38

P52c. Doi tâlhari sunt răstigniți alături de Isus. Mt 27:38; Mc 15:27; Lc 23:32-33

P53a. Isus spune: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac.” Lc 23:34a

P53b. Unii îi oferă lui Isus ceva de băut, dar El refuză. Mt 27:34; Mc 15:23

P53c. Se trage la sorți pentru haine. Mt 27:35-36; Mc 15:24; Lc 23:34b; In 19:23-24

P54a. Isus a spus: „Femeie, iată fiul tău… Iată mama ta”. Ioan 19:25-27

P54b. Alții ziceau: „Pe alții i-a mântuit; să se mântuiască pe Sine însuși…”. Mt 27:40-43; Mc 15:29-30; Lc 23:35a

P54c. Și preoții îl batjocoresc pe Isus. Mc 15:31-32; Lc 23:35b

P54d. Soldații îl batjocoresc pe Isus pe cruce. Lc 23:36-37

P54e.1 Tâlharul din stânga îl insultă pe Isus. Mt 27:44; Lc 23:39

P54.e.2 Tâlharul din dreapta îl apără pe Isus. Lc 23:40-43a

P54.e.3 Isus spune: „… astăzi vei fi cu Mine în Paradis”. Lc 23:43b

P54.f. Isus spune: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”. Mt 27:45-47; Mc 34-36

P54.g. Isus spune: „Mi-e sete”. Ioan 19:28-29. Pentru a doua oară i se oferă să bea dintr-un burete. Matei 27:48

P54.h Unii așteaptă să vadă dacă vine Ilie. Mt 27:49

P54.i. Întuneric de la ora a șasea până la ora a noua. Mc 15:33; Lc 23:44-45a

P55a. Isus spune: „S-a împlinit”. Ioan 19:30

P55b. Chiar înainte de a muri, Isus spune: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez Duhul Meu”. Lc 23:46a

P56a. Isus moare. Mt 27:50; Mc 15:37; Lc 23:46b

P56b. În acel moment, perdeaua Templului s-a rupt în două. Mt 27:51a; Mc 15:38-39, Lc 23:45b (de asemenea, Thallus 52 d.Hr.)

P56c. A avut loc un cutremur, mormintele s-au deschis și au apărut morți. Mt 27:51b-53.

P57a. Soldații le rup picioarele tâlharilor, dar nu și ale lui Isus. Ioan 19:31-37

P57b. Centurionul spune că, cu siguranță, acesta era un om neprihănit. Lc 23:47-49

P57c. Centurionul spune: „Acesta era Fiul lui Dumnezeu!” Mt 27:54; Mc 15:39

P57d. Multe femei priveau. Mt 27:55-56

P58. Când s-a înserat, Iosif din Arimateea i-a cerut lui Pilat trupul lui Isus. Mt 27:57-58; Ioan 19:38

P59a. În mormântul lui Iosif din Arimateea, Iosif și Nicodim au îngropat trupul lui Hristos, iar o piatră a fost rostogolită peste mormânt. Mt 27:59-61; Mc 15:42-47; Lc 23:50-54; In 19:39-42

P59b. Înainte de Sabat, femeile au adus miresme. Lc 23:55-56

P59c. Pilat a fost de acord să pună o gardă de soldați la mormânt. Mt 27:62-65

P60. Au sigilat mormântul și au pus o gardă. Mt 27:66

Î: În Evanghelii, care au fost ipotezele cheie formulate pentru armonizarea Săptămânii Patimilor?

R: Dacă s-ar folosi aceste ipoteze, s-ar putea obține o armonizare foarte asemănătoare a Săptămânii Patimilor lui Isus.

a) Isus a părăsit Ierusalimul pentru mai mult de o noapte.

b) Isus i-a alungat pe schimbătorii de bani de cel puțin două ori.

c) Isus a blestemat smochinul cu o zi înainte ca acesta să se ofilească, și tot a doua zi.

d) Tot ce se găsește în Evanghelii este în ordine cronologică pentru Săptămâna Patimilor, cu excepția pasajelor din Matei 26:6-13; Marcu 14:3-9; Luca 22:46; Luca 22:54-62 și Luca 23:38.

Î: În Mt 21:1-3, Mc 11:4-7, Lc 19:30 și In 12:13-15, a călărit Isus un mânj sau un măgar?

R: Nu este răspunsul: Unii s-au întrebat dacă era vorba de un singur animal sau de două, întrucât cuvântul grecesc kai poate însemna „și” sau „chiar/anume”. Cuvântul ebraic din Zaharia 9:9 înseamnă, de asemenea, fie „și”, fie „sau”. Vezi Arndt în „Bible Difficulties and Seeming Contradictions”, p. 180, pentru mai multe detalii despre acest subiect. Cu toate acestea, așa cum arată partea următoare, au fost într-adevăr două animale.

Răspunsul: Erau două animale, deoarece în descrierea intrării triumfale din Matei 21:4-7 se spune că atât mama, cât și mânzul erau amândoi acolo. Mânzul trebuie să fi fost destul de tânăr, deoarece nu fusese călărit niciodată până atunci. Se pare că nu au separat mama de mânz, ci au adus-o și pe mamă cu ei. Din punct de vedere firesc, oamenii ar face asta pentru a liniști animalul tânăr. Dacă era alături de mama sa, iar mama nu era îngrijorată că mânzul era călărit, atunci nici mânzul nu ar fi fost îngrijorat. Ce modalitate mai bună de a ghida un animal tânăr și nervos decât să-l faci să-și urmeze mama?

În afara Bibliei, Iustin Martirul (care a scris în jurul anilor 138-165 d.Hr.) menționează, de asemenea, aducerea măgăriței împreună cu mânzul în „Dialogul cu Trypho iudeul”, capitolul 53 (ANF vol. 1, p. 222).

Î: În Mt 21:12-13, Mc 11:11-17 și Lc 19:37-46, Iisus i-a alungat pe schimbătorii de bani într-o duminică sau într-o luni?

R: Matei 21:12-13 și Luca 19:37-46 nu precizează dacă Isus i-a alungat pe schimbătorii de bani în aceeași zi cu intrarea triumfală (duminică) sau a doua zi. Totuși, Marcu 11:11-17 arată că a fost a doua zi.

Î: În Matei 21:12-13, Marcu 11:12-19 și Luca 19:43-48, când Isus a curățat Templul, cum a putut Isus să răstoarne mesele schimbătorilor de bani aici, având în vedere că a făcut acest lucru la începutul slujirii Sale în Ioan 2:13-19?

R: Pentru că au avut loc două curățiri ale Templului. Isus a făcut acest lucru de două ori deoarece atitudinea Sa față de această activitate comercială din Templu nu s-a schimbat. Imaginați-vă că, la începutul slujirii, Isus răsturnă mesele, își face un bici și îi alungă pe schimbătorii de bani. Apoi imaginați-vă că Isus se confruntă cu aceeași situație la sfârșitul slujirii Sale și spune „este în regulă” sau trece în tăcere pe lângă ceea ce înainte se opunea activ. Nu, spre sfârșitul slujirii Sale, Isus a avut o reacție similară față de aceeași situație de la începutul slujirii Sale.

De fapt, nu era doar un singur lucru, ci trei lucruri greșite în ceea ce privește schimbătorii de bani din templu.

1. Ei nu erau slujitori ai lui Dumnezeu, și totuși făceau bani în Templul lui Dumnezeu.

2. Deși oamenii ar fi putut veni cu o atitudine de închinare, erau nevoiți să se gândească la troc și la alte preocupări financiare legate de „a plăti pentru a se închina lui Dumnezeu”.

3. În plus, ei jefuiau poporul practicând prețuri extrem de ridicate. De exemplu, nu permiteau oamenilor să folosească moneda obișnuită pentru a cumpăra aceste animale. Aceștia erau nevoiți să-și schimbe banii în monede speciale ale templului, folosite pentru achiziționarea animalelor.

Î: În Matei 21:12-19, a blestemat Isus smochinul a doua zi după ce a curățat Templul, sau înainte, așa cum pare să sugereze Marcu 11:12-14, 20-24?

R: Isus a blestemat smochinul după ce i-a alungat pe schimbătorii de bani, așa cum spune Matei. Marcu nu oferă atât de multe detalii, dar chiar și el spune „a doua zi” pentru a arăta că s-a întâmplat după aceea.

Î: În Matei 22:37 și Marcu 12:29-30, respectarea celei mai mari porunci duce la unitatea religiilor lumii, așa cum susțin unii adepți ai mișcării New Age?

R: Nu. În primul rând, este vorba de două porunci, nu de una singură. În al doilea rând, prima poruncă, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, este mai mare decât a doua poruncă, aceea de a-i iubi pe ceilalți ca pe tine însuți. Spre deosebire de ceea ce cred adepții mișcării New Age, NU toate religiile duc la Dumnezeu. La Judecata de Apoi, Isus le va spune celor care au pretins că L-au urmat, dar nu au făcut-o: „Niciodată nu v-am cunoscut; plecați de la Mine, voi, lucrători ai fărădelegii!” Cu siguranță nu vrei ca Isus să-ți spună: „Pleacă de la Mine.”

Î: În Matei 24-25 și Marcu 13:5-30, când se vor împlini aceste lucruri?

R: Acestea se împlinesc pe parcursul unei perioade de timp. În Matei 24:2, Templul a fost distrus în anul 70 d.Hr. Alte părți așteaptă a doua venire a lui Isus. Evenimentele sfârșitului timpurilor sunt „iminente”, ceea ce înseamnă că nu există nimic care să indice că ar avea loc în viitorul apropiat, dar ar putea veni în orice moment.

Î: În Matei 24:6 și Marcu 13:7; Iustin Martirul, în „Dialogul cu Trypho, un iudeu” 35:3, scrie că există o afirmație atribuită lui Isus conform căreia „vor fi revolte și conflicte”, care nu există în Evanghelii, dar este consemnată în textul siriac al „Didache” (6, 5) și în Omiliile lui Clement (2, 17 și 16, 21), precum și în Evanghelia coptă a lui Toma (16). Iar aceste surse sunt distincte și fără legătură între ele. Cum putem explica acest lucru?

R: Isus a spus că vor fi războaie și zvonuri de războaie în Matei 24:6; Marcu 13:7; războaie și revoluții în Luca 21:9. „Didache” este o scriere creștină timpurie care fie a parafrazat acest lucru, fie conține o frază spusă de Isus care nu se regăsește în cele patru Evanghelii (Ioan 20:30-31; 21:25). Omiliile Clementine sunt ebionite, nu creștine. Cu toate acestea, ebioniții citeau Evangheliile și probabil citeau și Didache, așa că ar fi putut prelua informația de acolo. Evanghelia gnostică a lui Toma nu era cunoscută înainte ca Ipolit să scrie împotriva ei în anii 222-235/236 d.Hr., iar aceasta conține tot felul de afirmații inventate.

Așadar, pe scurt, nu acord nicio importanță „falsificărilor” din Omiliile Clementine sau din Evanghelia lui Toma. Cu toate acestea, Ioan ne spune, de asemenea, că Isus a făcut și a spus lucruri care nu sunt consemnate în cele patru evanghelii. Poate că Didache și Dialogul cu Trypho, un iudeu, conțin unul dintre aceste lucruri, sau poate că Didache doar parafraza ceea ce se găsea deja în cele patru evanghelii.

Î: În Mt 24:19 și Mc 13:17, de ce va fi atât de greu pentru femeile însărcinate și mamele care alăptează?

R: Ar putea exista două motive. În primul rând, o fugă în grabă pe un drum anevoios este deosebit de dificilă pentru femeile însărcinate și pentru cele cu copii mici. În timpul iernii, în Palestina, vremea este mai rece, dar nu extrem de rece. Cu toate acestea, râurile se revarsă și sunt greu de traversat.

În al doilea rând, ar putea fi îngrozitor pentru mamele care sunt prinse, având în vedere ce s-ar întâmpla cu copiii mici sau cu bebelușii nenăscuți.

Î: În Mt 24:24 și Mc 13:22, cum se poate ca chiar și cei aleși să fie înșelați?

R: Aleșii nu sunt credincioși. Mai degrabă, aleșii sunt toți cei care vor deveni credincioși. Desigur, dacă un bebeluș moare și ajunge în Rai, chiar și el sau ea va fi un credincios în Rai.

Aceste versete spun că cei aleși pot fi înșelați, dar nu spun că sunt înșelați permanent. Am cunoscut personal pe cineva pe care îl consideram un creștin autentic, care s-a alăturat apoi Bisericii Mormonilor, iar la scurt timp după aceea a părăsit mormonismul și s-a întors la creștinism.

Î: În Matei 24:28, Isus se referea la un „cadavru”, sau era vorba pur și simplu de un trup, viu sau mort, așa cum spune textul grecesc din Luca 17:37?

R: Nu există dovezi că vreunul dintre scriitori ar fi citat exact tot ce a spus Isus; adesea ei parafrazeau. Poate că Isus nu a folosit niciunul dintre cuvintele grecești, dacă, așa cum este probabil, a rostit aceste cuvinte în aramaică.

Î: În Matei 24:29, Isus va veni imediat după Marea Tribulație sau va exista o „perioadă a neamurilor”, așa cum indică Luca 21:24, 27?

R: Ambele. Marea Tribulație pune capăt timpului neamurilor.

Î: În Matei 24:30-31 și Marcu 13:26-27, cei aleși sunt adunați înainte ca Hristos să se întoarcă în nori cu mare glorie, sau după aceea?

R: Deși întoarcerea lui Hristos este menționată mai întâi în ambele pasaje, niciunul dintre ele nu specifică ordinea.

Î: În Matei 24:34 și Marcu 13:30, ce se va întâmpla înainte ca această generație să treacă?

R: Mai întâi ce nu este răspunsul, apoi răspunsul.

Nu este răspunsul: Isus a rostit aceste cuvinte în jurul anului 33 d.Hr. În gândirea ebraică, o generație era considerată a fi de 40 de ani. Răstignirea, învierea și înălțarea lui Hristos urmau să aibă loc foarte curând, iar distrugerea Templului urma să aibă loc în anul 70 d.Hr., ceea ce se încadra exact în cei 40 de ani. Creștinii preteristi parțiali susțin această viziune. Totuși, o dificultate constă în faptul că Isus a spus „toate aceste lucruri”, ceea ce implică și profețiile privind a doua Sa venire.

Răspunsul: Probabil a fost vorba de o eroare de transcriere, întrucât cuvintele grecești pentru „neam” și „generație” diferă doar printr-o singură consoană. Isus spunea că neamul evreu nu va pieri până la a doua venire a lui Hristos.

Î: În Matei 24:42 și Marcu 13:35-37, când ar trebui creștinii să înceapă să vegheze după semnele întoarcerii lui Hristos?

R: Isus le-a poruncit să vegheze imediat. Prin urmare, Biserica ar fi trebuit să vegheze de 2.000 de ani. Acest concept, numit „întoarcerea iminentă a lui Hristos”, conform căruia ar trebui să veghem mereu, deoarece nu cunoaștem ziua sau ora, ne-a fost dat de Dumnezeu pentru ca noi să fim sârguincioși în ceea ce privește Cuvântul Domnului.

Î: De ce Matei 26:6-13, Marcu 14:1-11 și Ioan 12:1-11 diferă semnificativ de Luca 7:36-50 în ceea ce privește ungerea lui Isus cu untdelemn?

R: Luca 7:36-50 relatează un eveniment diferit. Mai precis, Luca relatează ungerea picioarelor lui Isus de către o femeie păcătoasă în casa unui fariseu, imediat după ce ucenicii lui Ioan Botezătorul au întrebat când Isus va revela că El este Mesia. Celelalte trei pasaje relatează ungerea făcută de Maria Magdalena în casa unui lepros vindecat, în prezența lui Lazăr, chiar înainte de Paște.

Printre primii care au răspuns la această întrebare s-a numărat Augustin din Hippo (354-430 d.Hr.) în lucrarea sa „Armonia Evangheliilor”, cartea 2, capitolul 79:154 (NPNF1, vol. 6, pp. 173-164).

Î: Cine era mai exact acea femeie care a turnat mirul peste Isus? Pentru că Matei spune (Mt 26:7-): „A venit la El o femeie care avea un vas de alabastru cu mir foarte scump și l-a turnat peste capul Lui, pe când El stătea la masă”, în timp ce Luca (Lc 7:37) spune: „Și iată că o femeie din cetate, care era păcătoasă, când a aflat că Isus stătea la masă în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir”, iar Ioan spune: „(Era acea Maria care L-a uns pe Domnul cu mir și I-a șters picioarele cu părul ei, a cărei frate Lazăr era bolnav.)” (Ioan 11:2), „Atunci Maria a luat o livră de mir de nard, foarte scump, a uns picioarele lui Isus și I le-a șters cu părul ei” (Ioan 12:3).

R: Toate aceste relatări se referă la o singură Maria; Maria, sora Martei, este probabil aceeași cu Maria Magdalena, deși acest lucru nu este cert.

Î: De ce în Matei 26:6-13 se spune că Iisus a fost uns pe cap, în timp ce în Ioan 12:1-11 se spune că a fost uns pe picioare?

R: Maria Magdalena a uns mai întâi una, apoi cealaltă.

Î: În Marcu 14:1, Maria L-a uns pe Isus cu două zile înainte de Paște, sau cu șase zile înainte, așa cum se menționează în Ioan 12:1?

R: Ambele. Este evident că acest eveniment a avut loc în a opta zi a lunii Nisan, adică cu două zile înainte de începerea sărbătorii Paștelui, care dura patru zile și se încheia cu Cina Paștelui, așa cum arată Exodul 12:1-11.

Î: În relatarea incidentului Cinei celei de-a Treia din Luca, precum și în 1 Corinteni 11:24 al lui Pavel, Isus spune: „faceți aceasta în amintirea Mea”. Dar această frază nu apare în Marcu (Mc 14:22) sau Matei (Mt 26:26), ci ei spun doar: „Luați, mâncați: acesta este trupul Meu”. De ce?

R: Evangheliștii nu au consemnat toate detaliile; nici nu erau obligați să o facă.

Î: De ce găsim patru relatări diferite despre Cina Domnului în Evanghelii? Se datorează oare influenței meditațiilor bisericești și vieții liturgice?

R: Nu. Cina cea de Taină a fost un moment crucial în viața lui Isus și în slujirea Sa față de ucenici. Ar fi destul de surprinzător dacă niciunul dintre cei patru evangheliști nu ar fi menționat-o. Nu sunt sigur ce legătură ar avea meditațiile bisericești cu toate acestea. Viața liturgică a Bisericii, adică liturghiile oficiale, ordinele monahale etc., a apărut abia cu secole după scrierea Evangheliilor și a manuscriselor existente ale acestora.

Când au apărut călugării și pustnicii?

Deși Filon cel Iudeu spune că existau pustnici păgâni în Egipt pe vremea lui (înainte de anul 50 d.Hr.), primii pustnici creștini au fost Pavel Pustnicul și alții care au fugit în pustie în timpul persecuției lui Decius, în anii 250-251 d.Hr. Antonie a fost un pustnic renumit între anii 270-356 d.Hr. Ulterior, învățăturile lui Atanasie, Hilary, Ambrozie al Milanului, Ioan Casian și ale altora au contribuit la răspândirea mănăstirilor (pentru bărbați) și a abațiilor (pentru femei).

Când au fost copiate cele mai vechi manuscrise ale Evangheliei care se mai păstrează astăzi?

p52 este o bucată de hârtie pe care se află, pe o parte, Ioan 18:31-33, iar pe cealaltă parte, Ioan 18:37f-38. A fost scrisă înainte de aproximativ anul 138 d.Hr.

p66 (c. 125-175 d.Hr.) conține 92% din Evanghelia după Ioan

p75 (175-225 d.Hr.) conține 1.166 de versete din Luca și Ioan

p45 (200-225 d.Hr.) conține 833 de versete din cele patru evanghelii plus Faptele Apostolilor.

În afară de manuscrisele biblice, chiar scrierile creștine timpurii citează 87% din versetele din evanghelii înainte de anul 325 d.Hr.

Care dintre creștinii timpurii au scris despre Cina Domnului înainte de anul 250 d.Hr.?

Înainte de persecuția lui Decius, următorii creștini timpurii au scris despre Cina Domnului.

Ignatie al Antiohiei (-107/116 d.Hr.) „Luați seama, așadar, să aveți o singură Euharistie. Căci este un singur trup al Domnului nostru Iisus Hristos și un singur pahar care [să arate] unitatea sângelui Său; un singur altar; așa cum este un singur episcop, împreună cu prezbiteriul și diaconii, tovarășii mei în slujire; pentru ca, orice ați face, să o faceți după [voia] lui Dumnezeu.” Scrisoarea lui Ignatie către Filadelfieni [greacă], cap. 4, p. 81

Didache (= Învățătura celor doisprezece apostoli) (c. 60-120 d.Hr.) vol. 7, cap. 9-10, p. 379-380 discută despre luarea Cinei Domnului. Cu toate acestea, el o numește „Ziua Recunoștinței” în două locuri, dar nu o numește niciodată Euharistie.

Iustin Martirul (c. 150 d.Hr.) explică modul în care participau la Cina Domnului în Prima Apologie a lui Iustin Martirul, cap. 65, p. 185.

Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.), în fragmentul 37, p. 574, spune: „…ca El să prezinte această jertfă, atât pâinea ca trup al lui Hristos, cât și paharul ca sânge al lui Hristos, pentru ca cei care primesc aceste antitipuri [antitopon] să obțină iertarea păcatelor și viața veșnică”.

Clement din Alexandria (193-202 d.Hr.) descrie modul în care Iisus a sărbătorit Cina cea de Taină. Stromata, cartea 1, capitolul 10, p. 310. (și în alte locuri)

Tertulian (198-220 d.Hr.) „Ea [Biserica] pecetluiește aceasta cu apa (sau botezul), o îmbracă cu Duhul Sfânt, o hrănește cu Euharistia, o încurajează cu martiriul și, împotriva unei astfel de discipline (menținute) în acest fel, nu admite niciun contestatar.” Prescripție împotriva ereticilor, cap. 36, p. 261 (și în alte locuri)

Ipolit din Portus (222-235/236 d.Hr.) menționează hrana sacramentală în „Comentariu la Geneza” 49:12-15, p. 168.

Origen (225-253/254 d.Hr.) consideră că pâinea Euharistiei este un simbol al recunoștinței față de Dumnezeu. Origen, „Împotriva lui Celsus”, cartea 8, cap. 58, p. 661

Î: În Mt 26:17, Mc 14:12, Lc 22:1 și In 13:1-2, Cina cea de Taină a avut loc vineri seara sau joi seara?

R: A avut loc joi seara.

Sărbătoarea Azimelor dura o săptămână (Numeri 28:17; Deuteronom 16:3)

Paștele a avut loc vineri seara, după apusul soarelui. A fost în a paisprezecea zi a primei luni, conform Exodului 12:1, 6-8; Leviticul 23:5; Numeri 9:5; 28:16. Aceasta înseamnă de la apusul soarelui de vineri seara până la apusul soarelui de sâmbătă seara.

Evreii (și ucenicii, de asemenea) s-au pregătit pentru Paște și au sacrificat mielul de Paște în prima zi a sărbătorii Azimelor, care era o joi (Matei 26:17; Marcu 14:12; Luca 22:7).

Deoarece Isus a fost răstignit vineri, în timpul zilei, acesta este motivul pentru care iudeii au vrut ca trupul Său să fie coborât de pe cruce înainte de începerea Sabatului.

Ioan 19:14 spune despre răstignire: „Era ziua pregătirii (paraskeue) pentru Paște. Ziua de pregătire pentru Paște este de la apusul soarelui joi seara până la apusul soarelui vineri seara, adică include cea mai mare parte a zilei de vineri. Ca o notă marginală, cuvântul grecesc modern pentru vineri este „paraskeue”. Tertulian (198-220 d.Hr.) în „De Corona”, capitolul 3, pagina 94, a discutat modul în care primii creștini sărbătoreau Cina Domnului.

A se vedea *When Critics Ask*, pp. 343-344, 375, *Hard Sayings of the Bible*, pp. 448-449, și *Encyclopedia of Bible Difficulties*, pp. 375-376, pentru mai multe detalii despre motivul pentru care Iisus a fost răstignit într-o vineri.

Pentru informații despre faptul că masa de Paște a avut loc cu o zi mai devreme decât de obicei, joi seara, consultați „Hard Sayings of the Bible”, pp. 448-449

Î: Cele patru evanghelii sunt de acord că Cina cea de Taină a avut loc joi seara, iar răstignirea lui Isus a avut loc vineri. Dar ele nu sunt de acord cu privire la faptul dacă Cina cea de Taină a fost o cină de Paște. Ce părere aveți? A fost o cină de Paște sau o cină obișnuită?

R: Având în vedere natura discuției, aceasta nu a fost o cină obișnuită. A fost Paștele, sărbătorit cu o zi mai devreme. Mai întâi, câteva informații de context, apoi motivul.

Exista o sărbătoare de o săptămână a Azimelor (Numeri 28:17; Deuteronom 16:3)

Paștele avea loc vineri seara, după apusul soarelui. Se sărbătorea în a paisprezecea zi a primei luni, conform Exodului 12:1, 6-8; Leviticul 23:5; Numeri 9:5; 28:16. Aceasta înseamnă de la apusul soarelui de vineri seara până la apusul soarelui de sâmbătă seara. Unii însă, precum esenienii, îl sărbătoreau joi seara. Isus dorea cu adevărat să sărbătorească Paștele împreună cu ucenicii Săi înainte de suferința Sa (Luca 22:15). Ei nu l-au sărbătorit la ora obișnuită, deoarece Isus urma să fie ocupat cu altceva.

Î: În Evanghelii, a fost Isus răstignit joi, vineri sau sâmbătă?

R: Speculațiile oamenilor au variat de la miercuri până la sâmbătă. Pe scurt, miercurea și sâmbăta nu ar fi potrivite. Vinerea se potrivește cu restul cronologiei, dar și joia ar fi potrivită. Cu toate acestea, primii creștini spun că a fost vineri, cu excepția lui Origen, care a afirmat că a fost fie acea zi, fie ziua precedentă.

Iustin Martirul (151-155 d.Hr.): Isus a fost răstignit cu o zi înainte de sâmbătă [vineri] și a înviat a doua zi după sâmbătă [duminică]. Prima Apologie a lui Iustin Martirul, cap. 67, p. 186

Victorinus din Petau (martirizat în 304 d.Hr.) „În a șasea zi [adică vineri], … În această zi, de asemenea, din cauza patimilor Domnului Iisus Hristos, fie ne închinăm lui Dumnezeu, fie postim. În a șaptea zi…” Despre Creația Lumii, p. 341

Petru din Alexandria (306, 285-311 d.Hr.) discută despre a patra zi și despre faptul că Iisus a suferit în a șasea zi [vineri] pentru noi. Apoi spune: „Dar ziua Domnului o sărbătorim ca o zi de bucurie, pentru că în acea zi El a înviat, zi în care am adoptat obiceiul de a nu ne îndoi nici măcar genunchii.” Epistola canonică, Canonul 15, p. 278

Origen (225-254 d.Hr.): „Cel despre care au vorbit profeții, dar și celorlalte neamuri păgâne, că Cel care a fost răstignit ieri sau alaltăieri a suferit această moarte de bunăvoie în numele neamului omenesc”, Origen, Împotriva lui Celsus, cartea 1, cap. 31, p. 409.

Cu toate acestea, dintre cei aproximativ 80 de scriitori de după Biblie și înainte de Niceea, trei scriitori cu o singură opinie nu reprezintă un număr foarte mare. Vezi întrebarea anterioară pentru discuție.

Î: În Mt 12:40, a stat Isus în mormânt trei zile și trei nopți, sau S-a înviat în a treia zi, conform Mc 8:31, sau „pe parcursul a trei zile”, conform Mc 14:58, sau „în trei zile”, conform In 2:19, sau „a treia zi” se referă la ziua de azi, conform Lc 24:21?

R: „După trei zile” era o expresie idiomatică ebraică cunoscută în Biblie, care însemna o parte sau toate cele trei zile.

Ziua și noaptea se numără chiar dacă este vorba doar de o parte din ele. Rabbi Eleazar ben Azaria (sec. I d.Hr. sau cca. 100 d.Hr.) afirmă: „O zi și o noapte constituie o onah [o porțiune de timp], iar o parte dintr-o onah este echivalentă cu întreaga onah” (Mishnah, Talmudul din Ierusalim: Shabbath, capitolul IX, paragraful 3, Talmudul babilonian: Pesahim 4a)

O parte dintr-o zi se consideră o zi întreagă. Pe lângă citatul anterior, rabinul Simeon ben Gamaliel a discutat acest aspect și cu alții. „Și cât durează o «onah» întreagă? – a explicat rabinul Simeon ben Gamaliel: O noapte și o jumătate de zi. Dar este oare necesar ca o «onah» să fie atât de lungă? Nu este [o astfel de cerință] mai degrabă în contradicție cu următoarea situație: Dacă presele de vin sau de ulei ale unei persoane erau necurate și aceasta dorea să-și pregătească vinul și, respectiv, uleiul în condiții de curățenie, cum trebuie să procedeze? Clătește scândurile, crenguțele și jgheaburile;” Talmudul Babilonian, Tratatul Niddah, folio 65a

Unii au încercat să susțină că un „onah” se referea doar la zilele de necurăție ale unei femei, dar citatul anterior arată că un „onah” este o perioadă generală de timp.

Și astăzi folosim uneori noțiunea de timp inclusiv. http://www.apologeticspress.org/apcontent.aspx?category=6&article=756 menționează că, chiar și astăzi, dacă cineva se cazează la un hotel noaptea și nu pleacă până la ora de check-out, i se taxează două zile întregi.

Un exemplu biblic este aplicarea textului din Leviticul 12:2-3. Acesta spune că băieții evrei trebuiau circumciși în a opta zi. Așadar, dacă un băiat evreu se năștea luni, când trebuia circumcis? El trebuia circumcis luni, o săptămână mai târziu. Dar dacă se năștea luni la ora 23:59? Tot luni, o săptămână mai târziu, urma să fie circumcis. Aceasta este măsurarea timpului inclusivă.

Iată alte nouă exemple de măsurare a timpului inclusiv din Biblie.

1. În Geneza 42:17, Iosif și-a închis frații timp de trei zile. Dar în versetul 18 i-a eliberat pe zece dintre ei în a treia zi.

2. Roboam, în 2 Cronici 10:5, le-a spus oamenilor: „Întoarceți-vă la mine peste trei zile”. Totuși, în 2 Cronici 10:12, oamenii s-au întors „Întoarceți-vă la mine în a treia zi.”

3. În 1 Samuel 30:12, un sclav egiptean bolnav i-a spus lui David că nu mâncase nimic și nu băuse apă timp de trei zile și trei nopți. Cu toate acestea, o persoană nu ar putea supraviețui în deșert fără apă deloc timp de 72 de ore. Fără îndoială, sclavul se referea la o parte din cele trei zile.

4. În Estera 4:16, Estera le spune să postească pentru ea „timp de trei zile, zi și noapte”, iar ea urma să facă la fel. Totuși, Estera 5:1 spune că „în a treia zi” Estera a dat un ospăț, deci este vorba de o perioadă echivalentă.

5. Matei 27:62b-63a: „zicând: «Doamne, ne-am adus aminte că acel înșelător a spus, pe când trăia: «După trei zile voi învia». De aceea, poruncește ca mormântul să fie păzit până în a treia zi»”,

6. Referindu-se la moartea și învierea lui Hristos, Isus Însuși a spus în Matei 12:40: „trei zile și trei nopți”, Marcu 8:31 spune: „în a treia zi va învia”, Marcu 14:58 spune: „peste trei zile”, Ioan 2:19 spune: „în trei zile”, iar Luca 24:21 spune: „Această a treia zi vine astăzi”.

7. Așadar, „trei zile și trei nopți” din Matei 12:40 (și, probabil, din Iona 1:17) este echivalent cu „în a treia zi” din Matei 16:21; 17:23; 20:19 și Luca 13:32. Este echivalent cu „Este oare a treia zi?” din Luca 24:21.

8. Dar nu este nimic special aici în legătură cu numărul trei. Expresiile „șapte zile” și „în a șaptea zi” sunt, de asemenea, interschimbabile. 1 Regi 20:29a spune: „Timp de șapte zile oștirile au staționat una în fața celeilalte, iar în a șaptea zi a izbucnit bătălia.”

9. Expresia „patru zile” din Faptele Apostolilor 10:30 se referă la părți din patru zile în Faptele Apostolilor 10:3, 9, 23, 24.

Î: În Luca 22:3-4,7, a intrat Satana în Iuda când acesta s-a dus la preoții cei mai de seamă pentru a-L trăda pe Isus, sau s-a întâmplat la Cina cea de Taină, când Isus i-a dat pâinea, conform Ioan 13:27?

R: S-au întâmplat ambele lucruri. Satana a intrat în Iuda atunci când acesta a hotărât să ia inițiativa de a discuta cu marele preot despre trădarea lui Isus, iar Satana a intrat din nou în Iuda când acesta s-a întors la marele preot pentru a le spune unde se va afla Isus.

Î: În Matei 26:34, Marcu 14:30-71 și Luca 22:34, de câte ori L-a negat Petru pe Hristos și de câte ori a cântat cocoșul?

R: Matei 26:34, Luca 22:34 și Ioan 13:38 spun că, înainte ca cocoșul să cânte (de un număr nedeterminat de ori), Petru îl va nega pe Isus de trei ori. Marcu 14:30 spune că, înainte ca cocoșul să cânte de două ori, Petru îl va nega pe Isus de trei ori.

1. Prima negare se găsește în Matei 26:70, Marcu 14:68 și Luca 22:57.

2. A doua negare se găsește în Matei 26:72, Marcu 14:70 și Luca 22:58

3. A treia negare se găsește în Matei 26:74, Marcu 14:71 și Luca 22:60.

Cocoșul a cântat a doua oară în Matei 26:75, Marcu 14:72 și Luca 22:60. Scriptura nu precizează dacă cocoșul a cântat de ambele dăți după ce Petru L-a negat a treia oară, sau dacă a cântat o dată mai devreme, iar a doua oară după a treia negare a lui Petru. În orice caz, acest lucru nu contează cu adevărat.

Î: În Matei 26:40, 42, 44 și Marcu 14:27, 40, 41, de ce dormeau ucenicii, având în vedere că Isus le-a cerut în mod expres să nu doarmă, ci să rămână treji și să se roage pentru El?

R: Nu ar fi trebuit să doarmă. Probabil că ucenicii erau foarte obosiți după stresul de a se afla într-un loc unde știau că conducătorii doreau să-L aresteze pe Isus. Probabil că au crezut că Grădina era un loc sigur și, în acea atmosferă liniștită, au adormit de oboseală.

Isus nu a primit nici măcar sprijinul îngrijorărilor și rugăciunilor lor, ci doar sforăiturile lor.

Î: În Mt 26:69-75, Mc 14:66-72, Lc 22:54-62; In 18:15-18, 25-27, cum conciliați aceste patru relatări, în special a doua negare?

R: Nu este nicio problemă dacă vă amintiți că mulțimile, de obicei, nu sunt tăcute. Mai întâi să analizăm succesiunea evenimentelor, apoi să eliminăm ceea ce nu este răspunsul și, în final, să oferim răspunsul.

Succesiunea evenimentelor:

1. Deoarece „acest ucenic” [Ioan] era cunoscut de marele preot, a intrat în curte. Apoi a ieșit din nou și a vorbit cu fata/slujnica/servitoarea de serviciu și l-a adus pe Petru prin ușă. Ioan 18:15-16

2. Prima acuzație: În curte, o fată/slujnică a marelui preot, care se afla la ușă, s-a apropiat de el (Mt), a trecut pe lângă el (Mc), l-a privit pe Petru în lumina focului și i-a spus că era cu Isus. Petru se încălzea în curte. Mt 26:69; Mc 14:66-67; Lc 22:54-56; Ioan 18:17a

3. Prima negare: Petru L-a negat pe Isus, spunând: „Femeie, nu-L cunosc” (Lc), „Nu știu despre ce vorbești” (Mt) sau „Nu știu și nici măcar nu înțeleg despre ce vorbești” (Mc), în fața tuturor (Mt). Mt 26:70; Mc 14:68; Lc 22:57; Ioan 18:17

4. A doua rundă de acuzații: Apoi Petru s-a dus la poartă (Mt), iar o altă fată [allu] a spus mulțimii: „Omul acesta era cu Isus din Nazaret” (Mt). Petru a fost acuzat: „Și tu ești unul dintre ei.” (Lc) Slujnica (Mc), văzându-l din nou pe Petru, a spus mulțimii: „Omul acesta este unul dintre ei.” (Mc) Petru a fost întrebat: „Nu ești și tu unul dintre ucenicii Lui?” (Ioan) Mt 26:71; Mc 14:69; Lc 22:58a; Ioan 18:25a

5. A doua negare: Petru a spus, jurând: „Nu sunt” (Ioan), „Omule [anthrope], nu sunt.” (Luca) „Nu-l cunosc pe omul acela!” (Matei), și L-a negat pe Isus a doua oară. Mt 26:72; Mc 14:70a; Lc 22:58b; Ioan 18:25b

6a. A treia rundă de acuzații: Aproximativ o oră mai târziu (Lc), cei care stăteau acolo [o mică mulțime?] au spus că Petru era unul dintre ei și au menționat accentul său galilean. Mt 26:73; Mc 14:70b; Lc 22:59

6b Fie înainte, fie după 6a, unul dintre slujitorii marelui preot, o rudă a bărbatului căruia Petru îi tăiase urechea, l-a acuzat pe Petru că l-ar fi văzut în livada de măslini. Ioan 18:26

7. A treia negare: Petru a blestemat și a spus: „Omule, nu știu despre ce vorbești” (Lc), „Nu-l cunosc pe omul acesta!” (Mt) sau „Nu-l cunosc pe omul despre care vorbiți!” (Mc, In), și L-a negat pe Isus pentru a treia oară. Imediat, când se aflau încă în casă, a cântat cocoșul. Isus s-a uitat la Petru (Mt 26:74-75; Mc 14:71-72; Lc 22:60-62; Ioan 18:27).

Ce nu este răspunsul:

Ordinea diferită nu este răspunsul, deoarece relatările evanghelice folosesc cuvinte precum „mai târziu”, „după” și „aproximativ o oră mai târziu”.

Este foarte puțin probabil să fi fost mai mult de trei negări, așa cum a sugerat cineva, dar nu există niciun motiv convingător pentru care Isus ar fi spus că Petru îl va nega de trei ori, iar negările să fi fost mai mult de trei.

Răspunsul: (Mulțimile nu tac)

După prima negare a lui Petru, puțin mai târziu, o a doua fată a vorbit mulțimii despre Petru. Curtea se afla în interiorul unei case și probabil nu era prea mare. Te-ai aștepta ca prima fată să rămână tăcută? – aproape sigur că nu. Ea ar repeta ceea ce i-a spus lui Petru. Te-ai aștepta ca mulțimea să rămână tăcută în fața acestei acuzații grave? – foarte puțin probabil. Un bărbat nu l-a acuzat pe Petru, ci l-a întrebat dacă era cu Isus. De aceea, deși femeile l-au acuzat pe Petru, el i-a răspuns bărbatului.

La fel, la a treia negare, v-ați aștepta ca cineva să vorbească mulțimii și nimeni din mulțime să nu spună nimic? Pe lângă aceste două lucruri spuse, probabil că s-au mai spus și alte lucruri.

Î: În Marcu 14:1, cum a putut femeia (Maria Magdalena) să-L ungă pe Isus cu două zile înainte de sărbătoarea Paștelui, având în vedere că acest lucru s-a întâmplat cu șase zile înainte de masa de Paște?

R: Cuvintele „sărbătoarea” din traducerea King James nu se regăsesc în originalul grecesc, nici în traducerile mai moderne.

Î: În Marcu 15:25, a fost Isus răstignit la ora a treia, sau a avut loc judecata Lui la ora a șasea, așa cum spune Ioan 19:14?

R: Mai întâi, un fapt care nu face parte din răspuns, iar apoi răspunsul.

Fapt care nu face parte din răspuns: După cum au subliniat Eusebiu și alții, modul grecesc de a scrie trei și șase diferea doar printr-o singură linie, așa că ar fi putut fi o eroare de copiere. Acesta nu este răspunsul, deoarece următoarea parte arată de ce cele două momente ar trebui să fie diferite.

Răspunsul:

Marcu a folosit ziua evreiască, care începea la ora 6:00 dimineața, așa că Isus a fost răstignit în jurul orei 9:00 dimineața. Ioan, scriind în principal pentru cititori păgâni, a folosit ziua romană (în Ioan 1:39; 4:6; 19:14), care începea la miezul nopții, așa că procesul a început în jurul orei 6:00 dimineața.

Ca notă istorică, romanii și grecii începeau ziua la miezul nopții. Celebrul astronom Claudius Ptolemeu (sec. al II-lea d.Hr.) începea fiecare jumătate de zi la miezul nopții și la amiază, și se pare că așa au apărut denumirile A.M. și P.M., conform „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 2, p. 619.

Î: Scepticul Bart Ehrman afirmă că Isus era apocaliptic (se concentra asupra sfârșitului timpurilor) în Evanghelia după Marcu, dar nu și în cea după Ioan (Jesus, Interrupted, p. 81)

R: Isus a avut o viziune apocaliptică (a vorbit despre sfârșitul veacurilor) în trei evanghelii: Matei 24-25, Marcu 13 și Luca 17:20-37. Se recunoaște în general că Evanghelia după Ioan a fost scrisă mai târziu decât celelalte evanghelii. Evanghelia după Ioan are aproximativ aceeași lungime ca și celelalte evanghelii. El oferă multe detalii despre discursurile care nu se regăsesc în celelalte evanghelii, dar se pare că nu a considerat necesar să repete ceea ce celelalte evanghelii deja precizaseră destul de clar. Desigur, cartea cu cel mai mult material apocaliptic din Biblie nu este o evanghelie, ci cartea Apocalipsei, scrisă de Ioan.

Î: În Mt 26:14-16; Mc 14:43-45; Lc 22:1-6; și In 18:2, Ehrman consideră că faptul că Iuda le-a spus iudeilor unde se afla Isus nu a fost prea semnificativ; mai degrabă, Iuda le-a spus iudeilor că Isus se considera pe sine însuși rege al iudeilor, iar ei puteau folosi acest lucru pentru a-i convinge pe romani să-L execute. El recunoaște că aceasta „este o interpretare mai neobișnuită”. [Dar cum rămâne cu intrarea triumfală?] (Jesus, Interrupted, pp. 170-171)

R: El este singura persoană despre care am auzit că are această interpretare inedită. Ehrman susține că liderii iudei ar fi putut să-l urmărească pe Isus și să-l prindă, dar nu aveau o acuzație suficient de solidă pentru ca romanii să-l condamne. Așadar, Ehrman spune, în esență, că era important pentru liderii iudei: a) să dovedească că El pretindea că este rege și b) să poată să-l prindă pe Isus atunci când mulțimile nu-l puteau proteja. Și cum ar putea Iuda, afirmând doar că Isus a spus asta, să fie un martor credibil?

Dar cum rămâne cu ramurile de palmier și intrarea triumfală? Asta le-ar fi dat deja un motiv pentru o acuzație pe care ar fi putut-o formula. În ceea ce privește urmărirea lui Isus atunci când dispărea în fiecare noapte printre ucenicii Săi, ar fi avut nevoie de un spion, de cineva care să se amestece printre ucenici și să le raporteze. Conducătorii iudei aveau un spion: Iuda.

Î: În Mt 26:26-29 și Mc 14:22-23, a mâncat Isus Însuși pâinea și a băut din pahar la Cina cea de Taină?

R: Da, Isus a mâncat împreună cu ei, conform Luca 22:15-16. Le-ar fi părut foarte ciudat ucenicilor să ia o masă completă în timp ce Isus nu mânca nimic.

Î: În Matei 26:26-29, Marcu 14:17-26, Luca 22:15-38, Ioan 13:3-29 și 1 Corinteni 11:24-25, ce anume a spus Isus în timpul Cinei celei de Taină?

R: Niciuna dintre relatări nu pretinde a fi o descriere cuvânt cu cuvânt.

Iată ce putem observa.

Înainte de Cină

Isus le-a spălat picioarele ucenicilor Săi și a vorbit despre slujire (Ioan 13:3-20).

Prima afirmație

„Am dorit cu ardoare să mănânc această Paște cu voi înainte de suferința Mea. Căci vă spun că nu o voi mai mânca până când nu se va împlini în Împărăția lui Dumnezeu.” (Luca 22:15-16) Este posibil ca această afirmație să fi fost rostită chiar înainte sau după a cincea afirmație.

A doua afirmație

„Adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va trăda.” (Matei 26:21)

„Adevărat vă spun că unul dintre voi, care mănâncă cu Mine, Mă va trăda.” (Marcu 14:18b)

„Adevărat, adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va trăda.” (Ioan 13:21b)

A treia afirmație

„Cel care și-a înmuiat mâna în vas împreună cu Mine Mă va trăda…” (Matei 26:23-24)

„Este unul dintre cei doisprezece – cel care își înmoaie mâna în vas împreună cu Mine. Fiul Omului va merge așa cum este scris despre El, dar vai de omul acela prin care El este trădat! Ar fi fost mai bine pentru el dacă nu s-ar fi născut.” (Marcu 14:20b-21)

Isus a răspuns: „Este cel căruia îi voi da această bucată de pâine după ce o voi înmuia.” (Ioan 13:26a)

A patra afirmație

„Tu însuți ai spus-o.” (Matei 26:25)

A cincea afirmație

„Ce ai de făcut, fă repede.” (Ioan 13:27f)

A șasea afirmație

„Luați aceasta și împărțiți-o între voi. Căci vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din rodul viței până când va veni Împărăția lui Dumnezeu.” (Luca 22:17b-18)

A șaptea afirmație

„Luați și mâncați; acesta este Trupul Meu.” (Matei 26:26)

„Luați-l; acesta este Trupul Meu” (Marcu 14:22).

„Acesta este Trupul Meu, dat pentru voi; faceți aceasta în amintirea Mea.” (Luca 22:19b)

„Acesta este trupul Meu, care este pentru voi; faceți aceasta în amintirea Mea.” (1 Corinteni 11:24)

O rugăciune

A adus mulțumiri pentru pahar (Matei 26:27)

A opta declarație

„Beți din el, voi toți. Acesta este sângele Meu al legământului, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viței până în ziua aceea când îl voi bea din nou cu voi în Împărăția Tatălui Meu.” (Matei 26:27b-29)

„Acesta este sângele Meu al legământului, care se varsă pentru mulți. Adevărat vă spun că nu voi mai bea din rodul viței de vie până în ziua aceea când îl voi bea din nou în Împărăția lui Dumnezeu.” (Marcu 14:24b-25)

„Acest pahar este noul legământ în sângele Meu, care se varsă pentru voi. Iată! Mâna celui ce Mă trădează este împreună cu a Mea pe masă. Într-adevăr, Fiul Omului va merge așa cum a fost hotărât, dar vai de omul acela care Îl trădează.” (Luca 22:20b-22)

„Acest pahar este noul legământ în sângele Meu; faceți aceasta, de câte ori îl beți, în amintirea Mea.” (1 Corinteni 11:25b)

Disputa cu privire la cine era cel mai mare (Luca 22:25-31)

Anunțul că cocoșul va cânta când Petru Îl va lepăda de trei ori (Luca 22:34)

Discuția despre pungă și săbii (Luca 22:35-38)

Cântarea unui imn (Matei 26:30; Marcu 14:26)

Citatele din Scriptură sunt preluate din BSB.

Î: În Mt 26:26-28; Mc 14:22-24; Luca 22:19-21; 1 Corinteni 11:23-26, un sceptic a susținut că Cina cea de Taină, așa cum este descrisă în Biblie, a fost complet inventată, deoarece evreii detestau ideea de a lua parte la „trupul și sângele” lui Isus; astfel, nu numai că Isus ar fi știut acest lucru, dar și ucenicii Săi și alți evrei ar fi fost revoltați de această instituție și ar fi respins învățătura Sa. Există vreun temei pentru această afirmație?

R: Nu, nu am auzit niciodată afirmația că Cina cea de Taină ar fi fost inventată. Totuși, să analizăm acest aspect.

Dacă toți evreii ar fi fost dezgustați, atunci ce putem spune despre Pavel, fostul fariseu? În primul rând, el nu a fost dezgustat ca creștin și a continuat să învețe acest lucru altora, inclusiv evreilor.

La Paște, sângele mielului era pus pe stâlpii ușii, așa că evreii erau bine familiarizați cu jertfele de sânge și cu jertfele de miei.

Ioan Botezătorul l-a numit pe Isus „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” în Ioan 1:29.

Aceasta sună ca o acuzație inovatoare a secolului al XX-lea, lipsită de context istoric. Ar trebui mai întâi să găsească în Talmud, în scrierile evreiești ulterioare, în scrierile creștine timpurii și târzii, în scrierile romane sau undeva, cel puțin câteva dovezi că evreii au respins acest lucru, că creștinii nu practicau acest lucru etc. O persoană ar putea susține că Isus a venit de fapt din Noua Zeelandă, dar fără a prezenta vreo dovadă concretă, ar crede oamenii și asta?

Oricum, iată dovezi în afara Bibliei că Cina cea de Taină era într-adevăr practicată. Mii de creștini timpurii au murit pentru credința lor. Au fost acuzați că erau atei (pentru că nu credeau în zeii romanilor) și că erau canibali (o denaturare, deoarece mâncau și beau trupul și sângele lui Hristos în timpul Cinei Domnului). Acum, de ce ar fi fost acuzați pe nedrept că erau canibali dacă nu ar fi luat parte la Cina Domnului?

Ignatie, ucenicul apostolului Ioan, care a murit înainte de anul 116 d.Hr., menționează Cina Domnului în „Scrisoarea către romani”, capitolul 7, p. 77. „Doresc pâinea lui Dumnezeu, pâinea cerească, pâinea vieții, care este trupul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a devenit mai târziu din sămânța lui David și a lui Avraam; și doresc băutura lui Dumnezeu, și anume sângele Său, care este iubire nepieritoare și viață veșnică.”

„Luați seama, așadar, să aveți o singură Euharistie. Căci există un singur trup al Domnului nostru Iisus Hristos și un singur pahar pentru a [arata] unitatea sângelui Său;” Scrisoarea lui Ignatie către Filadelfieni, capitolul 4, p. 81.

Iustin Martirul, în Prima sa Apologie (147-151 d.Hr.), capitolul 66, p. 185 „Iar această hrană se numește printre noi Euharistia [Euharistia], la care nu are voie să ia parte nimeni altcineva decât cel care crede că lucrurile pe care le învățăm sunt adevărate, care a fost spălat prin spălarea care este pentru iertarea păcatelor și pentru regenerare și care trăiește așa cum a poruncit Hristos. Căci nu ca pe pâine și băutură obișnuite le primim pe acestea; ci, la fel cum Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, întrupându-Se prin Cuvântul lui Dumnezeu, a avut atât trup, cât și sânge pentru mântuirea noastră, tot așa am fost învățați că hrana care este binecuvântată prin rugăciunea Cuvântului Său și din care sângele și trupul nostru sunt hrănite prin transformare, este trupul și sângele acelui Iisus care S-a întrupat.”

Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.), în lucrarea sa „Împotriva ereziilor”, cartea 5, capitolul 2, p. 528, a scris: „Dar dacă această [carne] nu ajunge într-adevăr la mântuire, atunci nici Domnul nu ne-a răscumpărat cu sângele Său, nici paharul Euharistiei nu este împărtășirea sângelui Său, nici pâinea pe care o frângem nu este împărtășirea trupului Său.”

Așadar, fie

a) Isus a sărbătorit într-adevăr Cina cea de Taină, sau

b) Matei, Marcu, Luca, Pavel, Ignatie, Iustin Martirul, Irineu și toți ceilalți scriitori ai Bisericii primare au înțeles totul greșit.

c) Ei nu au scris acest lucru; de-a lungul secolelor, aceste pasaje au fost adăugate în mod sistematic la scrierile lor.

Pentru a răspunde la obiecția c), trebuie să cunoaștem datele celor mai vechi manuscrise care conțin versetele în cauză. Iată versetele specifice din timpul Cinei celei de-a doua care menționează în mod explicit trupul și sângele lui Isus.

Matei 26:26-28

p45 Chester Beatty I (toate cele patru evanghelii și Faptele Apostolilor) (100-150 d.Hr.) (considerat anterior ca fiind de la sfârșitul secolului al II-lea sau începutul secolului al III-lea d.Hr.) (Mt 20:24-32; 21:13-19; 25:41-26:39

p. 37 (= Ann Arbor 1570) Mt 26:19-52 (mijlocul secolului al III-lea)

Vaticanus (325-350 d.Hr.) și Sinaiticus (340-350 d.Hr.) conțin întreaga Evanghelie după Matei. O fotografie a unei pagini din Evanghelia după Matei din Codex Sinaiticus se găsește în New International Dictionary of the Bible, p. 2004.

Alexandrinus [A] (c. 450 d.Hr.) a păstrat doar Matei 25:7 până la sfârșit.

Marcu 14:22-24

Vaticanus [B] (325-350 d.Hr.), Sinaiticus [Si] (340-350 d.Hr.) și Alexandrinus [A] (c. 450 d.Hr.) conțin întreaga Evanghelie după Marcu.

Luca 22:19-21

p75 Papirusul Bodmer 14/15 (cea mai mare parte din Luca și Ioan) conține Luca 3:18-22; 3:33-4:2; 4:34-5:10; 5:37-6:4; 6:10-7:32; 7:35-39, 41-43; 7:46-9:2; 9:4-17:15; 17:19-18:18; 22:4-24:53. Este datat, de obicei, între anii 175-200 d.Hr. sau 175-225 d.Hr. Cu toate acestea, caligrafia sa este foarte asemănătoare cu cea a unui alt document, Papirusul Fuad XIX, despre care se știe că a fost scris între anii 145-146 d.Hr.

Vaticanus [B] (325-350 d.Hr.), Sinaiticus [Si] (340-350 d.Hr.) și Alexandrinus [A] (c. 450 d.Hr.) conțin întreaga Evanghelie după Luca.

1 Corinteni 11:23-26

p46 Chester Beatty II 100-150 d.Hr. 1 Cor 1:1-9:2; 9:4-14:14; 14:16-15:15; 15:17-16:22

Vaticanus [B] (325-350 d.Hr.), Sinaiticus [Si] (340-350 d.Hr.) și Alexandrinus [A] (c. 450 d.Hr.) conțin întreaga epistolă 1 Corinteni.

Î: În Mt 26:27b-29, Mc 14:24b-25, Lc 22:20b-22 și 1 Cor 11:25b, au luat paharul după pâine sau înainte de pâine, așa cum arată clar Lc 22:17b-18?

R: Ambele variante. În timpul Paștelui evreiesc, se luau patru pahare în diferite momente ale mesei. Ultimul pahar, după masă, a fost cel cu privire la care Isus a spus: „Acesta este sângele noului legământ...”. Chiar dacă cineva nu ar cunoaște obiceiurile evreiești, ar putea totuși să vadă răspunsul, întrucât Luca 22 menționează atât paharul înainte de pâine, cât și paharul după pâine.

De remarcat că, în Matei, Isus le poruncește tuturor să bea din pahar. Acest lucru contrazice practica anterioară a Bisericii Romano-Catolice, conform căreia cei care nu erau preoți primeau doar pâinea.

De asemenea, F.L. Godet, în comentariul său la 1 Corinteni, p. 63, spune că Cina Domnului este „legătura dintre cele două veniri ale Sale: monumentul uneia, garanția celeilalte”.

Î: În Luca 22:31, 34, a spus Isus că Petru Îl va lepăda pe Isus în timpul Paștelui, sau după ce au plecat, așa cum spun Matei 26:34, Marcu 14:30 și Ioan 13:38?

R: Această afirmație l-ar fi uimit atât de mult pe Petru, încât probabil ar fi crezut că nu a auzit bine, dacă Isus nu ar fi repetat-o după Paște. De altfel, Scriptura nu spune nici că Isus ar fi spus acest lucru doar de două ori.

Î: În Mt 26:57-68 și Mc 14:53-65, judecata lui Isus a avut loc noaptea sau dimineața, așa cum spun Lc 22:54-71 și Mt 27:1,2,11-26?

R: Ambele, deoarece a avut loc un proces în fața Sinedriului iudaic și unul în fața lui Pilat.

Procesul în fața Sinedriului iudaic din Matei 26:57-68 și Marcu 14:53-65 a început în miezul nopții și s-a încheiat la răsăritul soarelui. Apropo, era împotriva Legii iudaice să se țină un proces noaptea.

Luca nu relatează despre proces, cu excepția perspectivei lui Petru, care stătea afară. Isus a intrat în casa marelui preot, iar apoi el și preoții au ieșit din casă.

Cocoșul a cântat puțin înainte de răsăritul soarelui în Matei 26:74-75, Marcu 14:72 și Luca 22:60-62.

Apoi a răsărit soarele în Matei 27:1; Marcu 15:1 și Luca 22:66.

Isus a fost apoi judecat în fața guvernatorului roman Pontius Pilat în Matei 27:1-2, 11-26; Marcu 15:1-5 și Luca 23:1-5. Vezi și următoarea întrebare.

Î: În Matei 26:57-68, Marcu 14:53-65 și Luca 22:60-62, care a fost succesiunea evenimentelor înainte de procesul din fața Sinedriului?

R: Iată succesiunea evenimentelor.

1. Mai întâi s-au dus la casa lui Ana, socrul marelui preot Caiafa, imediat după ce Isus a fost arestat în Ghetsimani (Luca 22:54; Ioan 18:12-13).

2. Fie în Ioan 18:24, fie mai devreme, Isus a fost trimis la casa lui Caiafa. Matei 26:56-57 și Marcu 14:51-53 omit detaliile anterioare și menționează doar mersul la casa lui Caiafa.

3. Petru L-a negat pe Isus o dată (Matei 26:70; Marcu 14:68; Luca 22:57; Ioan 18:17).

4. Puțin mai târziu, Petru L-a negat pe Isus a doua oară (Matei 26:71; Marcu 14:69; Luca 22:58; Ioan 18:25).

5. Aproximativ o oră mai târziu, Petru L-a negat pe Isus pentru a treia oară. Se aflau încă în casă când a cântat cocoșul (Matei 26:74; Marcu 14:71-72; Luca 22:59-62; Ioan 18:27).

6. La răsăritul soarelui, Sinedriul l-a întrebat pe Isus (sau l-a întrebat din nou): „Dacă ești Hristosul, spune-ne.” Și au luat o hotărâre (Matei 27:1; Marcu 15:1; Luca 22:66-71).

7. Era deja dimineață devreme, iar Isus, însoțit de preoți, a părăsit casa lui Caiafa și s-a dus la judecata Sa în fața guvernatorului roman Pilat (Matei 27:2; Marcu 15:1; Luca 23:1; Ioan 18:28-38).

8. Pilat l-a trimis pe Isus la Irod, conform Luca 23:7-11a.

9. Irod l-a trimis pe Isus înapoi la Pilat, conform Luca 23:11b-12.

10. Cu o noapte înainte, soția lui Pilat a avut un vis în care nu voia să aibă nimic de-a face cu condamnarea lui Isus. Matei 27:19

11. Pilat i-a întrebat dacă doresc eliberarea lui Baraba sau a lui Isus (Matei 27:15-27; Luca 23:18-25; Ioan 18:39-40).

Î: În Matei 27:2, de ce este numit Pontius Pilat „guvernator”, când de fapt era prefect?

R: „Prefect” (praefectus) era un termen mai specific pentru guvernatorul unei zone mici, greu de guvernat.

Î: În Matei 27:2, 11-26, având în vedere că Pilat era cunoscut în afara Bibliei ca fiind un conducător crud și nedrept, de ce Evangheliile îl prezintă pe Pilat ca fiind slab și foarte preocupat de aparența de imparțialitate?

R: Există două explicații complementare.

O situație precară: Poate că comportamentul lui Pilat s-a schimbat până în anul 33 d.Hr., deoarece la acea vreme Pilat și-a dat seama că se afla într-o situație foarte precară față de împărat. Pilat a ordonat ca în palatul lui Irod din Ierusalim să fie așezate scuturi cu numele împăratului inscripționat pe ele. Iudeii au făcut apel la împăratul roman, iar Tiberius însuși i-a ordonat direct lui Pilat să îndepărteze scuturile.

Un al doilea motiv de nesiguranță era faptul că Pilat fusese numit în funcție datorită influenței mentorului său, antisemitul Sejanus. Sejanus a fost executat de Tiberius pe 18 octombrie 31 d.Hr., iar Pilat aflase probabil vestea până în anul 33 d.Hr. Înainte de aceasta, Tiberius nu ezitase să-i pedepsească pe concetățenii săi romani pentru extorcare și trădare. Pilat însuși a fost revocat din funcție în anii 36/37 d.Hr.

Două fațete: În plus, „The Expositor’s Bible Commentary”, volumul 8, paginile 559-560, menționează și un al doilea factor. „Din punct de vedere psihologic, o persoană care este, în esență, slabă, nesigură și egoistă, atunci când este pusă într-o poziție de putere, poate deveni despotică și insensibilă. Cu alte cuvinte, caracterul lui Pilat nu s-a schimbat, ci doar că el își arăta o altă fațetă. Comportamentul lui Pilat, deși ar putea părea oarecum «în favoarea lui Isus», nu era de fapt așa, după cum o demonstrează tortura și răstignirea lui Isus. În loc să fie «în favoarea lui Isus», Pilat era de fapt «împotriva Sinedriului»”.

Pontius Pilat nu era un om sigur pe sine. După ce Tiberius l-a destituit din funcție în anul 36/37 d.Hr., Pilat s-a sinucis, potrivit lui Eusebiu.

Î: În Mt 27:2-14, Mc 15:2-15; Lc 23:1-24 și In 19:1-15, în afara Bibliei, ce dovezi există că a existat Pilat din Pont?

R: Există șase dovezi independente în afara Bibliei.

1. Istoricul roman necreștin Tacitus (100 d.Hr.), în „Anale” 15:44, scrie: „Christus, de la care [creștinii] și-au luat numele, fusese executat prin sentința procuratorului Pontius Pilat pe vremea când Tiberius era împărat;”

2. Cartea „Biblia ca istorie”, la pagina 373, conține o imagine a feței și a reversului unei monede emise de procuratorul roman, Pontius Pilat.

3. O inscripție care îl menționează pe Pontius Pilat a fost descoperită la teatrul roman din portul Cezareei în 1961. O fotografie a acesteia se găsește în „Wycliffe Bible Dictionary”, p. 1343, în „Wycliffe Dictionary of Biblical Archaeology”, p. 456, și în „The Archaeology of the New Testament” (Finnegan), p. 138-139. Părțile care s-au păstrat sună astfel:

Către locuitorii din Cezareea

Tiberieum

Pontius Pilat

Prefect al Iudeei

„Dicționarul contextului Noului Testament”, p. 534, și „Arheologia Noului Testament” (Blaiklock), p. 58, menționează, de asemenea, acest lucru.

4. Filon cel Iudeu spune, de asemenea, că Pilat din Pont a adus scuturi de aur pe care era inscripționat numele împăratului Tiberiu și le-a agățat în palatul lui Irod. Iudeii au considerat acest gest jignitor și s-au plâns împăratului Tiberius, care i-a poruncit lui Pilat să îndepărteze scuturile, ceea ce probabil l-a făcut pe Pilat să-și piardă prestigiul. (Despre Ambasada la Gaius 38-39 (299-306), p. 784-785.

5. Iosifus, în „Antichitățile iudeilor” 18.3.1 (scrisă în jurul anilor 93-94 d.Hr.) și „Războaiele iudeilor” 2.9.2, îl menționează, de asemenea, pe Pilat din Pont ca guvernator.

6. Scriitori creștini timpurii.

Ignatie (decedat în 107/116 d.Hr.) în „Scrisoarea către magnezieni”, capitolele 11-12, p. 64, îl menționează pe Pontius Pilat

Iisus a fost cu adevărat persecutat sub Pontius Pilat, cu adevărat răstignit, a murit și a înviat din morți. Scrisoarea lui Ignatie către Trallieni, cap. 9, p. 70

Iustin Martirul (c. 150 d.Hr.) Iisus Hristos a fost răstignit sub Pontius Pilat. „…și noi Îl venerăm pe bună dreptate, având învățat că El este Fiul adevăratului Dumnezeu Însuși, și punându-L pe locul al doilea, iar pe Duhul profetic pe locul al treilea, și vom dovedi.” Prima Apologie a lui Iustin Martirul, cap. 13, p. 166-167

Răstignit sub Pontius Pilat. Prima Apologie a lui Iustin Martirul, cap. 61, p. 183

Melito din Sardes (170-180 d.Hr.) În „Părinții ante-niceeni”, vol. 8, cap. 4, p. 757, se spune că Iisus a fost condamnat de Pilat.

Irineu, în „Împotriva ereziilor” (182-188 d.Hr.), cartea 3, cap. 4.2, p. 417, spune că Iisus, „cel care a unit omul cu Dumnezeu prin Sine”, a suferit sub Pontius Pilat și a înviat. Iisus este Judecătorul celor care sunt judecați.

Clement din Alexandria (193-217/220 d.Hr.) citează 1 Timotei 6:13 și îl menționează pe Pilat din Pont. Fragmentul 4, p. 579 (Istoria ecleziastică a lui Eusebiu, cartea 6, capitolul 14)

Tertulian (198-220 d.Hr.) îl menționează pe Pilat din Pont. în „Apologia” lui Tertulian, cap. 21, p. 35

Ipolit, episcopul de Portus (222-235/6 d.Hr.), menționează pe Caiafa, pe Irod și biciuirea lui Iisus de către Pilat. „Împotriva ereziei lui Noet”, capitolul 18, p. 230

Origen (225-254 d.Hr.) spune că mulțimile l-ar fi influențat pe Pilat să-L condamne pe Iisus. De asemenea, menționează ostilitatea sa față de Irod și prietenia aparentă dintre ei. „Comentariul la Matei” al lui Origen, cartea 12, capitolul 1, paginile 449-450.

Ciprian din Cartagina (c. 246-258 d.Hr.) „în cele din urmă L-a prins [pe Iisus] și L-a predat lui Pontius Pilat, care era atunci procuratorul Siriei în numele romanilor, cerând cu o urgență violentă și obstinată răstignirea și moartea Lui”. Tratatele lui Ciprian, Tratatul 7, cap. 13, p. 468

Petru din Alexandria (306, 285–311 d.Hr.) menționează că Iisus a fost predat lui Pilat. Epistola canonică, Canonul 9, p. 273

Lactanțiu (c. 303 – c. 325 d.Hr.) menționează că, după ce Iuda L-a trădat pe Iisus, iudeii L-au dus pe Iisus în fața lui Pilat din Pont. „Instituțiile divine”, cartea a 4-a, capitolul 18, p. 119. El îl menționează pe Irod în capitolul 18, p. 120.

Atanasie (331 d.Hr.) menționează că Pilat, la judecata lui Hristos, și-a spălat mâinile. „Istoria arienilor”, capitolul 68, pagina 295

Eusebiu, istoricul Bisericii creștine (318 d.Hr.), îl menționează pe Pilat din Pont și spune că, după ce a fost destituit din funcție, acesta s-a sinucis.

Pontius Pilat a fost guvernator al Iudeei, succedându-i lui Gratus, între anii 26-36/37 d.Hr.

Î: În Mt 27:2-14, Mc 15:2-15; Lc 23:1-24 și In 19:1-15, în afară de Biblie, ce altceva mai știm despre Pilat din Pont?

R: „Pontius” era un nume de familie roman. „Pilatus” înseamnă „cel înarmat cu un pilum” (suliță). Cea mai mare parte a ceea ce știm despre Pontius Pilat provine de la Iosifus. Împăratul Tiberius Cezar avea un prieten pe nume Sejanus, care dorea să-i distrugă pe toți evreii, iar Pontius Pilat și contemporanul său Flaccus erau probabil protejați ai lui Sejanus. Când Pontius Pilat a devenit guvernator (sau procurator) al iudeilor în anul 26 d.Hr., el a fost primul care a adus în Ierusalim stindardele cu chipul lui Cezar. Când iudeii au cerut inițial ca acestea să fie îndepărtate, Pilat i-a înconjurat cu soldați și i-a amenințat că îi va ucide. Iosifus relatează că iudeii s-au aruncat la pământ pentru a demonstra că preferă să moară decât să-și încalce legea. Pilat a mutat stindardele la Cezareea.

Pilat a luat apoi banii din tezaurul templului pentru a construi un apeduct care să aducă apă la Ierusalim. Când iudeii au protestat, Pilat a trimis în mulțime soldați îmbrăcați în haine de civili, care au ucis mulți dintre cei prezenți. Luca 13:1 menționează, de asemenea, că Pilat a ucis niște galileeni, al căror sânge l-a amestecat cu jertfele lor.

Când unii samariteni s-au adunat pe un munte pentru a vedea vasele sacre pe care se presupune că Moise le-ar fi așezat acolo, Pilat a trimis trupe să-i prindă în ambuscadă și să-i omoare. Samaritenii au apelat la Vitellius, legatul Siriei, care l-a trimis pe Marcellus să preia temporar conducerea Iudeei și i-a ordonat lui Pilat să se prezinte la Roma în dizgrație, în anul 36/37 d.Hr., pentru a da socoteală lui Cezar despre faptele sale. Sejanus fusese executat pe 18 octombrie 31 d.Hr., iar Tiberius încerca să inverseze politicile antisemite. Tiberius Cezar a murit pe 16 martie 37 d.Hr., în timp ce Pilat se îndrepta spre Roma. Pilat nu s-a mai întors niciodată în Iudeea. Tradițiile spun că s-a sinucis prin înec în zona actualei Austrii sau Elveției.

Filon cel Iudeu spune că Irod Agripa I l-a descris pe Pilat ca fiind „inflexibil din fire, o combinație de încăpățânare și neîndurare”.

Cartea de astăzi, „Manualul pentru rezolvarea dificultăților biblice”, la pagina 60, speculează că poziția lui Pilat în fața împăratului era deosebit de precară. În timp ce împăratul (Cezar) dorea stabilitate, Pilat aproape că provocase revolte de trei ori. Împăratul Tiberiu executase recent o serie de funcționari pentru trădare. Dacă Pilat ar fi fost văzut tolerând pe cineva care pretindea că este rege, sau care nu plătea impozite, sau care dorea propriul său regat, Pilat ar fi fost doar unul dintre mulții alții pe care Tiberius îi executase. Acest aspect nu a trecut neobservat de evrei, care i-au spus cu îndrăzneală lui Pilat că, dacă îl eliberează pe acest rege, nu este prietenul lui Cezar.

Î: În Mt 27:19-26, Mc 15:7-15; Lc 23:23-25; In 18:38-40, câte persoane se aflau în mulțimea din fața lui Pilat, a lui Isus și a lui Baraba?

R: Arheologii au efectuat săpături în zona din fața scaunului de judecată al lui Pilat și au afirmat că, potrivit cărții „The Olive Tree Connection”, p. 48, în acea zonă puteau fi cel mult 150 de persoane. În timpul Paștelui, în Ierusalim se aflau probabil câteva sute de mii de oameni, dar doar 150 puteau fi în fața lui Pilat. Ar fi fost ușor pentru preoți să-i aleagă pe cei pe care îi doreau în fața lui Pilat atunci când acesta s-a oferit să elibereze un prizonier.

Î: În Mt 27:26; Mc 15:15; Lc 23:20-25; In 19:16; Faptele Apostolilor 2:23; Evrei 12:2; ce știm despre crucificare înainte de Hristos?

R: Răstignirea era o formă de execuție groaznică, dar obișnuită în rândul multor popoare.

Cine și când: Era practicată de fenicieni, cartaginezi și egipteni. Herodot, în „Istoria” sa 3.125, menționează că persanii foloseau crucificarea persoanelor în viață. Tot în „Istoria” sa 3.159, Herodot spune că Darius (512-485 î.Hr.) a crucificat 3.000 de cetățeni de seamă din Babilon. „Anchor Bible Dictionary”, volumul 1, p. 1207, menționează, de asemenea, că alte surse antice, nu neapărat de încredere, menționează că răstignirea era folosită de popoarele din India, de asirieni, de sciți, de taurieni, de traci, de celți, de germani și de britani. Iulius Cezar a relatat că numidienii foloseau crucificarea. Când Alexandru cel Mare a cucerit în cele din urmă orașul fenician Tir în 332 î.Hr., a ucis imediat între 6.000 și 8.000 de oameni și a crucificat 2.000 mai târziu.

Evreii au fost crucificați de către seleucidul Antioh al IV-lea (167 î.Hr.), potrivit lui Iosifus în lucrarea „Antichitățile iudeilor”, cartea 12, capitolul 5, p. 257. În „Antichitățile iudeilor”, cartea 13, capitolul 14.2, pagina 285, Iosifus menționează, de asemenea, că conducătorul saducheu Alexandru Ianneus (103-76 î.Hr.) a crucificat 800 de farisei în Ierusalim, după ce le-a ucis soțiile și copiii în fața ochilor lor.

Printre romani, Plautus (decedat în 184 î.Hr.) a fost primul scriitor care a furnizat dovezi privind crucificarea romană, iar acestea se refereau la persoane crucificate înainte de epoca sa. De exemplu, 25 de sclavi bărbați conspiratori din Roma au fost crucificați în anul 217 î.Hr. Iosifus a menționat că existau trei forme principale de execuție romană: decapitarea/aruncarea în fața animalelor, arderea pe rug și crucificarea. El a mai spus că moartea prin ardere era considerată o pedeapsă mai ușoară decât crucificarea.

De unde au învățat romanii această practică: Atât grecii, cât și romanii au împrumutat crucificarea de la fenicieni. (Cartaginezii pot fi considerați „fenicieni occidentali”). Numeroase surse atestă existența crucificării cartagineze și faptul că romanii ar fi preluat această practică de la ei.

Rămășițe arheologice: Deși crucificarea era larg menționată și practicată, avem doar o singură rămășiță arheologică a unei crucificări, conform lucrării „Învierea lui Hristos”, p. 36, nota de subsol 28. Singurul artefact este reprezentat de oasele unui bărbat numit Yehohanan Ben Hagko. Unul dintre cuie era încă înfipt în glezna sa, deoarece, aparent, cei care l-au îngropat nu au reușit să-l scoată. Acesta este catalogat la Autoritatea pentru Antichități din Israel, sub numărul 95-2067/5. Răstignirea

Ca simbol creștin: Există câteva descoperiri arheologice foarte interesante privind utilizarea crucii ca simbol. Desigur, Pavel (în jurul anului 52 d.Hr.) „a propovăduit pe Isus răstignit” în 1 Corinteni 2:2, „s-a lăudat cu crucea” în Galateni 6:14 și a fost persecutat pentru cruce în Galateni 5:11; 6:12. Dar cum putem ști cu certitudine cum arăta crucea?

Când Herculaneum a fost distrus de erupția Vezuviului în anul 79 d.Hr., într-o casă descoperită în urma săpăturilor a fost găsită o cruce (o cruce latină asemănătoare cu litera „t” mică).

În Talpioth, o suburbie a Ierusalimului, au fost găsite osuare (în care se păstrau oasele) datând dinainte de anul 70 d.Hr., care prezentau patru laturi marcate cu o cruce care arăta ca un semn plus.

Potrivit lui Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.), acesta a comparat crucifixul cu litera greacă Chi (asemănătoare cu un X) în capitolul 60 din Prima sa Apologie.

Crucea semăna cu litera greacă Tau, conform celor scrise de Tertulian în „Cele cinci cărți ca răspuns la Marcion”, cartea a 3-a, v. 120, p. 153.

Atanasie (323-326 d.Hr.) a afirmat în „Întruparea”, capitolul 25, versetul 3, că numai pe cruce omul moare cu mâinile întinse.

De asemenea, în Roma, pe Dealul Palatin, au fost descoperite graffiti romane care îi ridiculizau pe creștini. Acestea înfățișează o cruce cu brațele întinse, conform lucrării „Arheologia Noului Testament” (Blaiklock), p. 99.

Î: În Mt 27:15-19, Mc 15:6-7, Lc 23:16-18 și In 18:39-40, de ce a fost Isus, care încă nu fusese declarat vinovat, luat în considerare pentru „programul de eliberare din milă”?

R: Nimeni nu a spus că justiția romană era întotdeauna dreaptă. Deoarece condamnarea lui Isus părea a fi aproape o concluzie inevitabilă, presupun că pentru Pilat era logic să meargă mai departe și să propună pentru grațiere un om care nu fusese încă declarat vinovat. Uneori, chiar și actele de milă pot fi folosite în scopuri nedrepte.

Î: În Mt 27:19, de ce se afla soția lui Pilat în Ierusalim?

R: Soțiile însoțeau adesea guvernatorii romani. Înainte de această perioadă, Tacitus, în „Anale” 3:34-35, menționează că Senatul a dezbătut o propunere a lui Severus Caecina de a interzice soțiilor să însoțească magistrații, dar propunerea a fost respinsă.

Î: În Mt 27:34 și Mc 15:23, au oferit alții lui Isus ceva de băut și El a refuzat, sau a spus Isus: „Mi-e sete” și a acceptat băutura, așa cum sugerează Ioan 19:28-29?

R: Cei răstigniți simțeau o sete extremă, iar Isus, se pare, nu a făcut excepție în acest caz, spunând că îi era sete. I-au oferit un burete îmbibat cu oțet. Băutura conținea fiere, care ar fi atenuat durerea. Isus a acceptat inițial buretele și a gustat din băutură, dar apoi a refuzat să mai bea. Isus nu a vrut să folosească un analgezic atunci când a suferit pentru păcatele noastre.

Î: În Matei 27:35-36; Marcu 15:24; Luca 23:34b; Ioan 10:23-24, soția mea vrea să mergem la un cazinou din Louisiana pentru a sărbători a zecea noastră aniversare. (Mă simt neliniștit în legătură cu asta, ca creștin, dar am cedat dorințelor ei.) Am convenit să nu cheltuim mai mult de 200,00 $ pe jocuri de noroc. Este abia a doua oară când mergem la un cazinou în ultimii 10 ani. (Ultima dată când am fost la un cazinou, am cheltuit cel mult 100,00 $, iar asta s-a întâmplat acum 3 ani.) Comitem un păcat, conform Cuvântului lui Dumnezeu?
Personal, nu găsesc niciun pasaj în Scriptură care să se refere direct la jocurile de noroc. Și sunt de acord că industria jocurilor de noroc determină dependența oamenilor și este o industrie de care America s-ar putea lipsi. Totuși, mă îndoiesc că comit cu adevărat un păcat dacă pariez o sumă atât de mică de bani și dacă am vizitat doar două cazinouri în 10 ani. I-am spus chiar soției mele că, orice am câștiga, ar trebui să donăm în scop caritabil. Chiar iau cu mine broșuri evanghelistice pe care să le pun în cazinou. Mă gândesc că ar putea ieși ceva bun din această călătorie. (Gen. 50:20) =) (Totuși, asta nu mă face să mă simt mai bine în legătură cu faptul că merg.)

Dar... iată un exemplu comparativ: ar trebui ca toți creștinii să înceteze să mai cumpere și să bea vin (pentru ocazii speciale/nunți), având în vedere că industria alcoolului determină milioane de oameni să devină dependenți de această băutură?

Dar atunci, ce fel de exemplu le dau copiilor mei? Ce se întâmplă dacă fiul meu crește crezând că e în regulă să mergi la cazinouri și apoi devine dependent de jocurile de noroc? Dar, pe de altă parte, fiul meu ar putea deveni dependent de vin; totuși, este dependența lui vina mea, din moment ce eu beau vin sau bere în rare ocazii? (și nu sunt dependent)

R: În Biblie nu există niciun verset direct care să le interzică credincioșilor să parieze, și nici nu există nimic care să spună că este în regulă. (Există versete atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament care spun că a bea vin cu moderație este în regulă.)

Desigur, ca creștini, nu trebuie să citim poruncile din Biblie și să încercăm să ne îndepărtăm cât mai mult posibil de ele, fără a încălca efectiv o poruncă. Mai degrabă, trebuie să dorim să cunoaștem esența voinței lui Dumnezeu pentru noi și să ne conformăm acesteia. Jocurile de noroc reprezintă un domeniu în care trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu, ghidându-ne după conștiința noastră și înțelegerea a ceea ce Îi este plăcut.

Lucruri care indică faptul că anumite forme de jocuri de noroc ar putea fi acceptabile

Alte forme de recreere sunt acceptabile: ai spus că nu ești dependent și că nu vei cheltui mai mult de 200 de dolari. S-ar putea cheltui 200 de dolari într-un parc tematic (cum ar fi Disneyland) și asta nu este neapărat un păcat.

Mărturia creștină. Deoarece ai menționat că ai de gând să aduci broșuri Chick pentru ca oamenii să le citească, ai putea verifica dacă Chick are o broșură deosebit de potrivită despre oamenii care își pierd toți banii la jocurile de noroc.

Fă-i pe plac soției tale: Dacă asta își dorește soția ta și nu este interzis, ar trebui să faceți ceva care să vă facă plăcere amândurora.

Lucruri care indică faptul că jocurile de noroc ar putea să nu fie pe placul lui Dumnezeu

Exemplul pentru copii: Va deveni fiul tău (și eventualii copii viitori) dependent de jocurile de noroc, sau vor paria măcar o dată, pierzând în mod nechibzuit sume mari de bani? Pentru a vedea dacă aceasta este o problemă sau nu, de ce nu „exersezi” împreună cu soția ta, în particular, să-i explici fiului tău motivul pentru care joci la jocuri de noroc, având în vedere că oricum va trebui să o faci mai târziu. Vezi cum va reacționa el.

Imoralitate inevitabilă: Veți vedea vreun spectacol obscen în locul în care pariați? Dacă da, atunci nu ar trebui să pariați sau să faceți orice altceva în acel loc.

Ce altceva ai putea face: Dacă nu pariezi, există alte tururi și atracții (și câteva restaurante excelente) pe care le-ai putea vizita în schimb.

Convingere: Crezi că neliniștea ta este Duhul Sfânt care te convinge de păcat, sau este doar altceva?

Poate că îți mai vin în minte și alte motive „împotrivă”.

Caută să-L urmezi pe Dumnezeu: Roagă-te să afli ce ar dori Dumnezeu pentru tine în această situație. Nu am nicio poruncă sau permisiune directă să-ți arăt, dar mă rog ca tu să iei cea mai bună decizie.

Î: În Mt 27:38, Mc 15:32 și Lc 23:39, hoții L-au batjocorit pe Isus, sau unul dintre hoți s-a pocăit și s-a întors la Isus în Lc 23:40-43?

R: Ambii tâlhari L-au batjocorit pe Isus la început. Totuși, tâlharul din dreapta lui Isus și-a schimbat mai târziu atitudinea și a crezut în Isus. Isus i-a spus că astăzi va fi cu El în Paradis.

Î: În Mt 27:44 și Mc 15:31-32, când anume i-au batjocorit tâlharii pe Isus?

R: Scriptura nu precizează exact. Matei și Marcu menționează fiecare câte trei grupuri de oameni care L-au batjocorit pe Isus: trecătorii, preoții și tâlharii. Totuși, aceste versete nu specifică nici ordinea în care au spus asta, dacă au spus-o o singură dată, nici de câte ori. În general, nu este obișnuit ca cineva să spună doar o singură frază urâtă și să se oprească acolo.

Astăzi, creștinii pot fi ridiculizați pentru credința lor de către infractori, de către persoane complet necunoscute și chiar de către lideri religioși falși.

Î: În Luca 21:7, a predicat Isus despre vremurile de pe urmă în Templu sau pe Muntele Măslinilor, așa cum arată Matei 24:3-44 și Marcu 13:3-37?

R: Isus a predicat acest lucru pe Muntele Măslinilor și, probabil, în timp ce se îndreptau spre acolo. Luca 21 nu menționează nicăieri că Isus se afla la Templu când a predicat acest lucru.

Î: În Matei 27:32, Marcu 15:21 și Luca 23:26, a purtat Simon din Cirene crucea lui Isus, sau a purtat-o Isus, așa cum arată Ioan 19:17?

R: Ambele variante. În general, era obiceiul ca condamnatul să-și poarte propria cruce, așa cum spune Ioan 19:17. Cu toate acestea, Isus era atât de slăbit, după biciuiri și lovituri, încât nu a putut să-și poarte crucea pe tot drumul. Astfel, romanii l-au obligat pe un trecător, pe Simon din Cirene, să o poarte pe restul drumului.

Î: În Matei 27:32; Marcu 15:21 și Luca 23:26, avem vreo dovadă extrabiblică privind existența lui Simon din Cirene?

R: Este foarte probabil să avem. Un osuar (cutie pentru oase) datând dinainte de anul 70 d.Hr., provenind din Valea Kidronului, Ierusalim, a fost descoperit cu inscripția „Alexandru (fiul) lui Simon”, „Alexandru din Cirene”. Pentru mai multe informații, a se vedea:

E. L. Sukenik, BASOR 88 (1942): 38. Inscripțiile nu au fost publicate decât în 1962: N. Avigad, „A Depository of Inscribed Ossuaries in the Kidron Valley”, IEJ 12 (1962): 1-12 + pls. 1-4.

Nepublicate într-un format accesibil publicului larg până în 2002-2003: „Treasures in the Storeroom: Family Tomb of Simon of Cyrene”, Biblical Archaeology Review, iulie-august 2003.

P. W. van der Horst, Epitafuri evreiești antice: o prezentare introductivă a unui mileniu de epigrafie funerară evreiască (300 î.e.n.–700 e.n.) (Kampen: Kok Pharos, 1991), pp. 140–141.
Biblical Archaeology Review, iulie-august 2003, p. 51. Cf. http://israelpalestineguide.files.wordpress.com/2010/06/alexander-simon-ossuary-a-second-look-from-bar.pdf

Î: În Mt 27:48; Mc 15:23; Lc 23:36 și In 19:29, ce anume i s-a dat de băut lui Isus pe cruce?

R: Matei 27:48 spune: „vin acru / oțet de vin”; Marcu 15:23 spune: „vin amestecat cu smirnă”; Luca 23:36 spune: „oțet de vin”, iar Ioan 19:29 spune: „oțet de vin”. Cu toate acestea, „fiel / oțet” nu este o substanță, ci o descriere a ceva amar, iar smirna era amară.

Î: În Mt 27:37, Mc 15:26, Lc 23:38 și Ioan 19:19, ce anume era scris pe pancarta de deasupra capului lui Isus?

R: Mai întâi cinci fapte care se referă la răspuns, iar apoi două răspunsuri.

1. În primul rând, nu era un singur mesaj, ci trei mesaje, deoarece Ioan 19:20 spune că inscripția era scrisă în aramaică, latină și greacă.

2. Iată ce consemnează evangheliștii.

Matei 27:37 spune: „Acesta este Isus, Împăratul iudeilor”.

Marcu 15:26: „Împăratul iudeilor”.

Luca 23:38: „Acesta este Împăratul iudeilor”.

Ioan 19:19: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor”.

3. Scriitorii din vechime își parafrazau adesea cuvintele. Ceea ce avem aici este corect, dar nu precis. Așadar, de exemplu, dacă un scriitor spunea: „Acesta este Isus, regele iudeilor”, iar altul spunea: „regele iudeilor”, amândoi ar putea consemna aceeași afirmație. Primul scriitor a consemnat pur și simplu mai mult din afirmație decât cel de-al doilea.

4. Papias, un ucenic al apostolului Ioan, menționează că Evanghelia după Matei a fost scrisă inițial în limba evreilor (arameică?) și apoi tradusă în greacă. Ceilalți scriitori au scris în greacă. Prin urmare, există o traducere între cuvintele rostite și ceea ce au scris autorii Evangheliilor.

5. Indiferent de diferențele dintre cele trei relatări, Marcu pare să consemneze pur și simplu ceea ce este comun tuturor.

Primul răspuns: Cele trei mesaje în trei limbi diferite sunt consemnate în Matei, Luca și Ioan. Marcu consemnează ceea ce este comun între ele. Probabil că Pilat nu cunoștea arameica, așa că textul ar fi fost scris în latină și tradus în greacă și arameică, pentru ca toată lumea să-l poată citi.

Al doilea răspuns: Deoarece evangheliștii consemnează cuvinte traduse, iar unele elemente precum „Acesta este” față de „Cel” sunt adesea comasate într-o traducere, suntem siguri de mesajul semnelor, dar nu suntem siguri de cuvintele exacte. Totuși, ceea ce contează aici este mesajul, nu cuvintele exacte.

Î: Care au fost exact cele șapte lucruri pe care le-a spus Hristos pe cruce, în ordine?

R: Deși ordinea prezentată în Evanghelie nu este neapărat ordinea în care au fost rostite, este mai simplu să presupunem că au fost în ordine cronologică, și anume:

1. „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac.” Luca 23:34a

2. „Femeie, iată fiul tău… Iată mama ta.” Ioan 19:25-27

3. „Adevărat îți spun, astăzi vei fi cu Mine în Paradis.” Luca 23:43b

4. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit? Matei 27:46; Marcu 15:34

5. Mi-e sete. Matei 27:48; Ioan 19:28-29

6. S-a împlinit. Ioan 19:30

7. Chiar înainte de a muri, Isus a spus: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez Duhul Meu.” Luca 23:46a

Desigur, Isus ar fi putut spune și alte cuvinte.

Î: În Evanghelii, a murit Isus cu adevărat pe cruce sau a pus Dumnezeu, în mod miraculos și nedetectabil, pe altcineva în locul Lui, așa cum susține Coranul musulman?

R: Punctele de vedere diferite ale creștinilor și musulmanilor reprezintă o diferență fundamentală între cele două religii.

Creștinii spun că a fost într-adevăr Isus, deoarece toate relatările, atât creștine, cât și necreștine, afirmă că a fost Isus. Allah al musulmanilor este diferit de Dumnezeul Bibliei, iar Allah și-a păcălit și înșelat tot poporul să creadă că Allah a înlocuit pe altcineva.

Musulmanii susțin că Allah este același cu Dumnezeul Bibliei. Înlocuirea lui Iisus de către Allah nu ar fi putut fi observată de nimeni și, prin urmare, nu ar exista dovezi istorice ale acestei înlocuiri.

Ambele părți pot fi de acord asupra a două lucruri: 1) Cel puțin a părut că Iisus a murit pe cruce. 2) La un moment dat, zeul islamului a păcălit complet și a înșelat în mod deliberat propriul popor al lui Allah.

Î: În Mt 27:45; Mc 15:33 și Lc 23:44-45, ce dovezi extrabiblice există cu privire la faptul că „întunericul a cuprins țara” în timpul răstignirii lui Isus?

R: Nu este rezonabil să ne așteptăm ca fiecare cultură să fi consemnat un astfel de întuneric. De exemplu, s-a calculat că o eclipsă solară a întunecat Egiptul pe 12 decembrie 504 î.Hr., și totuși nu există înregistrări istorice, nici în rândul egiptenilor extrem de civilizați, nici în rândul altor popoare, cu privire la acest eveniment. Vezi http://www.informationblast.com/500s_BC.html pentru mai multe informații. Acest eveniment a avut loc în timpul Paștelui (adică la lună plină), așa că nu putea fi o eclipsă solară obișnuită; a fost vorba de o întunecime neobișnuită. De asemenea, întunericul a durat de la ora a șasea până la ora a noua. Eclipsele naturale nu durează trei ore. Conform site-ului https://www.wku.edu/eclipse/duration.php, durata maximă teoretică a unei eclipse este de până la șapte minute.

Cu toate acestea, istoricul samaritean necreștin Thallus a scris în anul 52 d.Hr., la mai puțin de 20 de ani după răstignire. El a scris că întunericul a însoțit răstignirea lui Isus.

Istoricul samaritean Thallus, care nu trebuie confundat cu filosoful grec Thales, era destul de cunoscut.

„Discursul exortativ către greci” al lui Pseudo-Iustin Martirul (după anul 165 d.Hr.), capitolul 9, pagina 277, îi menționează pe Thallus, Filon, Iosifus și alții.

„Teofil către Autolic”, capitolul 29, pagina 120, îl menționează pe Thallus, precum și pe istoricul caldeean mai vechi Berosus, la pagina 121.

„Octavius” al lui Minucius Felix, cap. 22, p. 186, îl menționează pe istoricul Thallus.

„Apologia” lui Tertulian, capitolul 19, pagina 33, îi menționează pe Thallus și Iosif.

Fragmentul 18 al lui Iulius Africanus, p. 136.

Flegon a fost un scriitor grec din Caria care a scris la scurt timp după anul 137 d.Hr. El a scris că, în al patrulea an al celei de-a 202-a Olimpiade [33 d.Hr.], a avut loc „cea mai mare eclipsă de soare” și că „s-a făcut noapte în a șasea oră a zilei [ora 12:00 la prânz], astfel încât au apărut chiar și stele pe cer. A avut loc un mare cutremur în Bitinia, iar multe lucruri au fost răsturnate în Niceea.” (The Case for Christ, p. 111.) Origen (225-254 d.Hr.) menționează, de asemenea, că Flegon a scris despre întuneric în cartea a 13-a sau a 14-a a scriitorului Flegon. Origen, *Împotriva lui Celsus*, cartea 2, cap. 14, p. 437; cartea 2, cap. 33, p. 445; cartea 2, cap. 59, p. 455.

„Diatessaronul” lui Tatian (c. 172 d.Hr.), secțiunea 51, p. 123, menționează că a fost întuneric când Iisus a fost răstignit, între ora a șasea și ora a noua. „Diatessaronul” lui Tatian, secțiunea 52, p. 123, menționează că a avut loc un cutremur când Iisus a murit.

Melito din Sardes (170-177 d.Hr.) spune că pământul s-a cutremurat, soarele a dispărut, iar ziua s-a schimbat, pentru că aceștia nu puteau suporta să-L vadă pe Domnul lor atârnat de un copac. Din „Discursul despre suflet și trup”, cap. 2, „Părinții ante-niceeni”, vol. 8, p. 756

Irineu, în „Împotriva ereziilor” (182-188 d.Hr.), cartea a 4-a, capitolul 34, p. 512, spune: „Iar evenimentele legate de patimile Domnului, care fuseseră prezise, nu s-au împlinit în niciun alt caz. Căci nici la moartea vreunui om dintre cei din vechime nu s-a întâmplat ca soarele să apună la amiază, nici nu s-a rupt perdeaua templului, nici nu s-a cutremurat pământul, nici nu s-au crăpat stâncile, nici nu s-au ridicat morții, nici vreunul dintre acești oameni [din vechime] nu a înviat în a treia zi, nici nu a fost primit în ceruri… De aceea, profeții nu au vorbit despre nimeni altcineva decât despre Domnul, în care s-au împlinit toate aceste semne menționate mai sus.”

Tertulian (c. 200 d.Hr.) în lucrarea „Despre post”, cap. 10, vol. 4, p. 109, menționează, de asemenea, întunericul care a însoțit răstignirea lui Isus. El menționează acest lucru și în lucrarea „Răspunsul către iudei”, cap. 12, p. 170.

Ipolit a fost episcop al Portusului (222-235/6 d.Hr.). El menționează că, pentru Isus, „soarele s-a întunecat, ziua nu mai are lumină, stâncile s-au sfărâmat, perdeaua s-a rupt, temeliile pământului s-au cutremurat, mormintele s-au deschis, iar morții au înviat.” În lucrarea „Împotriva ereziei lui Noet”, cap. 17, p. 230

În „Recunoașterile lui Clement” ale ebioniților (c. 211-250 d.Hr.), cartea 1, capitolul 42, p. 88, se spune că Iisus a suferit pentru noi, soarele s-a întunecat, iar munții s-au sfărâmat când a fost răstignit pe cruce. El a înviat.

Origen (care a scris între anii 225-254 d.Hr.) menționează întunericul care a cuprins pământul și mormintele care s-au deschis în lucrarea „Împotriva lui Celsus”, cartea a II-a, capitolul 33, p. 445.

Ciprian din Cartagina (c. 246-258 d.Hr.): „Cuvântul lui Dumnezeu este dus în tăcere la sacrificiu. Și când, la crucea Domnului, stelele sunt tulburate, elementele sunt zguduite, pământul se cutremură, noaptea acoperă ziua, soarele...”, din „Tratatele lui Ciprian”, Tratatul 9, capitolul 7, p. 486

Dionisie din Alexandria (246-265 d.Hr.) menționează cutremurul din Evanghelia după Matei. Scrisoare către episcopul Basilides, canonul 1, p. 94.

Arnobius (297-303 d.Hr.), în lucrarea „Împotriva păgânilor”, cartea 1, capitolul 53, p. 428, menționează întunericul din timpul morții lui Iisus.

Atanasie (318 d.Hr.) (implicit) spune că soarele s-a întunecat și pământul s-a cutremurat când Mântuitorul a murit. „Întruparea Cuvântului”, cap. 49.4, p. 63

Lactanțiu (260-325 d.Hr.) menționează un cutremur în aceeași oră în care a murit Iisus, iar soarele și-a retras brusc lumina și a fost întuneric de la ora a șasea până la ora a noua. „Instituțiile divine”, cartea 4, capitolul 19, p. 122.

Alexandru din Alexandria (313-326 d.Hr.) menționează cum mormintele s-au deschis, pământul s-a cutremurat, luminile s-au înspăimântat, iar soarele și luna au dispărut, iar stelele și-au retras strălucirea când Iisus suferea pe cruce. „Epistole despre erezia ariană”, Epistola 5.6, p. 301

După Niceea (325 d.Hr.)

Hilariu din Poitiers (355-367/368 d.Hr.) (parțial): „Creația este eliberată prin mijlocirea acestei jertfe pentru păcat; chiar și stâncile își pierd soliditatea și tăria.” Despre Sfânta Treime, cartea 3, capitolul 11, p. 65

Atanasie (c. 371 d.Hr.) spune: „soarele și-a retras razele, pământul s-a cutremurat și stâncile s-au despicat...” Scrisoarea personală 61 (Către Maxim), cap. 2, p. 578

Atanasie (356-360 d.Hr.) menționează că perdeaua s-a sfâșiat, soarele s-a ascuns, stâncile s-au despicat, iar morții din morminte au înviat. „Cele patru discursuri împotriva arienilor”, Discursul 3, cap. 29, p. 424

Efraim Sirianul (350-378 d.Hr.) spune că a fost întuneric și cutremur când a murit Isus. Imnuri de Naștere, imnul 3, p. 273.

Chiril al Ierusalimului (c. 349-386 d.Hr.) a menționat că soarele s-a mișcat înapoi pe vremea lui Ezechia, iar soarele a fost eclipsat pentru Hristos. (Prima prelegere catehetică, 2, Părinții Niceeni și Post-Niceeni, p. 12)

Chiril al Ierusalimului (c. 349-386 d.Hr.) spune că soarele s-a întunecat în timpul răstignirii. Prima prelegere catehetică, cap. 4, p. 21, din „Părinții niceni și post-niceni”, iar stâncile s-au despicat. Prelegerea 4, cap. 11, p. 22

Grigorie de Nazianzus (330-391), discutând despre răstignirea lui Iisus, spune: „El a învăluit lumea vizibilă în întuneric” și „…căci ușile misterioase ale Cerului sunt deschise; stâncile se despică, morții învie. El moare, dar dă viață, și prin moartea Sa distruge moartea.” Despre Fiul – A treia oratorie teologică, cap. 20, p. 309

Teodor din Mopsuestia (392-423/429 d.Hr.) afirmă că soarele și luna s-au întunecat cu adevărat în vremea lui Hristos. El menționează, de asemenea, „sângele mântuitor al lui Hristos Domnul”. Comentariu la Ioel, cap. 2, p. 119

Augustin din Hippo (388-430 d.Hr.) menționează întunericul care s-a așternut atunci când Iisus a fost răstignit. „Orașul lui Dumnezeu”, cartea a 3-a, cap. 15, p. 51.

Î: În Evanghelii, mențiunea despre întuneric, cutremur și perdeaua sfâșiată atunci când Hristos a fost răstignit este doar figurativă și nu s-a întâmplat de fapt, deoarece nu a fost consemnată nicăieri altundeva, așa cum afirmă cartea „Some Answered Questions”, pp. 37-38?

R: Nu. Vezi întrebarea anterioară pentru dovezile privind întunericul și întrebarea referitoare la Matei 27:51 pentru dovezile privind cutremurul.

Î: În Luca 23:45-46, scepticul Bart Ehrman afirmă că perdeaua Templului s-a rupt cât timp Isus era încă în viață, dar în Evanghelia după Marcu aceasta se rupe după moartea Lui. (Jesus, Interrupted, p. 68) Apoi, el întreabă dacă perdeaua ruptă reprezintă respingerea de către Dumnezeu a sistemului evreiesc de închinare sau simbolizează ispășirea adusă de Isus pentru noi. (de asemenea, în Jesus, Interrupted, p. 52)

R: În răspuns trebuie luate în considerare două aspecte. 1) Desigur, perdeaua sfâșiată poate reprezenta mai multe lucruri, mai ales când cele două aspecte sunt strâns legate. Totuși, aceasta nu simbolizează de fapt faptul că Dumnezeu a respins sistemul iudaic de închinare; ci mai degrabă faptul că, odată ce Isus a ispășit păcatele, sistemul iudaic de închinare a luat sfârșit. (Într-adevăr, Templul urma să fie distrus în decurs de 40 de ani.)

2) Luca nu specifică momentul în care perdeaua s-a rupt în două. Luca 23:44-46 spune că a fost întuneric de la ora a șasea până la ora a noua, că perdeaua templului s-a rupt în două și că Isus a strigat înainte de a muri. Nu se specifică ordinea evenimentelor.

Î: În Luca, scepticul Bart Ehrman spune în cartea sa *Jesus, Interrupted*, pp. 46-47: „Moartea lui Isus este importantă atât pentru Marcu, cât și pentru Luca. Dar pentru Marcu, moartea Lui este o ispășire; pentru Luca, este motivul pentru care oamenii și-au dat seama că sunt păcătoși și că trebuie să se întoarcă la Dumnezeu pentru iertare. Motivul morții lui Isus este, așadar, destul de diferit, în funcție de autorul pe care îl citești.” (de asemenea, în *Jesus, Interrupted*, p. 94)

R: Ehrman încearcă să inventeze o diferență de credință între Marcu și Luca, când de fapt nu există niciuna. Chiar și Ehrman ar recunoaște că Luca și Faptele Apostolilor au fost scrise de același autor. Probabil una dintre cele mai clare afirmații privind ispășirea făcută de Luca se găsește în Faptele Apostolilor 5:30-31: „Dumnezeul părinților noștri L-a înviat pe Isus, pe care voi L-ați ucis, spânzurându-L de un lemn. Dumnezeu L-a înălțat la dreapta Sa ca Prinț și Mântuitor, pentru a oferi pocăință și iertarea păcatelor poporului Israel.” (sublinierea a fost adăugată pentru a arăta unde greșește Ehrman.)

Î: În Matei 27:54 și Marcu 15:39, a spus centurionul: „Acesta era Fiul lui Dumnezeu”, sau „Acesta era un om neprihănit”, așa cum spune Luca 23:47?

R: Ambele. Centurionul nu era limitat să rostească doar o singură propoziție. Evangheliile adesea nu citează cuvânt cu cuvânt și nu includ fiecare cuvânt, așa că, probabil, centurionul a spus și alte lucruri.

Majoritatea oamenilor ar fi de acord că, în tot acest timp, de la moartea lui Isus până când au vrut să se asigure că era mort și până la coborârea trupului Său de pe cruce, centurionul a avut destul timp să spună mai mult de o propoziție. Ar fi destul de ciudat dacă centurionul ar fi tăcut complet, cu excepția unei singure propoziții.

Î: Ce este o armonizare a Evangheliilor după Înviere?

R: În primul rând, trebuie să recunosc că aici am „reinventat roata”. Cu mult timp în urmă, între anii 246-265 d.Hr., Dionisie, episcopul Alexandriei, a arătat că evangheliștii nu „erau în dezacord sau se contraziceau între ei” și a oferit o armonizare bună și destul de completă a Evangheliilor după Înviere în Scrisoarea sa nr. 5 – către episcopul Basilides, canonul 1, Părinții ante-niceeni, vol. 6, pp. 94-95. Oricum, iată o armonizare a acestor 29 de evenimente, care este în concordanță cu cea a lui.

Numerele se referă la evenimente care trebuie să se desfășoare într-o anumită ordine, iar literele precum a, b, c se referă la evenimente care ar putea avea loc în orice ordine. Cuvintele scrise cu caractere aldine indică repere de timp, ordine și locație. Versetele subliniate arată unde se află pasajele care nu sunt în ordine cronologică.

După învierea lui Isus din morți: Mt 28, Mc 16, Lc 24, In 20-21

R1a. Când s-a sfârșit Sabatul, Maria Magdalena, cealaltă Maria [mama lui Iacov], Salomeea și femeile au pornit spre mormânt. Mt 28:1b; Mc 16:1-3; Lc 24:1; In 20:1

R2a. A avut loc un cutremur când îngerul a dat la o parte piatra. Gărzile au devenit ca niște morți. Mt 28:2-4

R2b. Îngerul a dat la o parte piatra. Mc 16:4; Lc 24:2

R1b. Nu s-a găsit niciun trup, iar doi „bărbați” le vorbesc femeilor. Lc 24:3-8; In 20:2

R3. În dimineața în care Isus a înviat, un înger le apare femeilor și le spune să le transmită ucenicilor să meargă în Galileea. Mt 28:5-7; Mc 16:5-8

R4a. În timp ce femeile se întorceau în grabă, Isus le apare și lor și le spune să le transmită ucenicilor să meargă în Galileea. Mt 28:8-10

R4b1. Când femeile s-au întors de la mormânt, ucenicii nu le-au crezut. Lc 24:9-11

R4b2. Petru și Ioan aleargă spre mormânt; Ioan ajunge primul. Lc 24:12; In 20:3-9

R4b3. Apoi ucenicii se întorc la casele lor [din Ierusalim]. Ioan 20:10

R4c. Gărzile le spun preoților; preoții îi mituiesc apoi. Mt 28:11-15

R4d. În timp ce Maria plângea, doi bărbați, și apoi Isus, i se arată Mariei Magdalena. Mc 16:9-11; Ioan 20:11-18

R5. În aceeași zi, pe drumul spre Emaus, Isus se arată celor doi ucenici (care nu făceau parte din cei unsprezece ucenici). El rămâne cu ei până seara. Mc 16:12; Lc 24:13-29

R6. Imediat, cei doi ucenici s-au grăbit înapoi la Ierusalim (la 7 mile, 11 kilometri distanță) și le-au spus celor 11 ucenici. Mc 16:13; Lc 24:33-35

R7. La Ierusalim, în seara aceleiași zile în care Isus a înviat, în timp ce cei doi vorbeau cu ucenicii, Isus li se arată, pentru prima dată, celor zece ucenici. Ioan 20:19-23

R8. Alți ucenici îi spun lui Toma că L-au văzut pe Isus. Ioan 20:25

R9. Opt zile mai târziu, Isus se arată, pentru a doua oară, celor unsprezece ucenici, inclusiv lui Toma. Mc 16:14; In 20:19,26-31

R10. Isus li se arată (pentru a treia oară) lângă Marea Tiberiadei [Galileea]. Au prins 153 de pești. Mt 28:19-20; Ioan 21:1-14

R11a. De trei ori, Isus îl întreabă pe Petru dacă îl iubește. Ioan 21:15-23

R11b1. Isus se arată în fața a peste 500 de ucenici. 1 Corinteni 15:6

R11b2. Isus i se arată lui Iacov, fratele Său. 1 Corinteni 15:7

R12. În Galileea, Isus se arată ucenicilor și le dă marea poruncă. Mt 28:16-20; Mc 16:15-18

R13. Ei se întorc la Ierusalim, rămânând fie acolo, fie în Betania, o suburbie a orașului.

R14. În timp ce mâncau, Isus le-a poruncit să rămână în Ierusalim până când vor primi puterea de sus (Luca 24:49; Faptele Apostolilor 1:4). Ei s-au supus acestei porunci. Luca 24:52

R15. Isus îi conduce la Betania, o suburbie a Ierusalimului situată pe versantul Muntelui Măslinilor. Lc 24:50

R16. La patruzeci de zile după înviere (Faptele Apostolilor 1:3), Iisus se înalță la Ceruri în nori, la Betania, pe versantul Muntelui Măslinilor. Marcu 16:19; Luca 24:50-51; Faptele Apostolilor 1:9-11

R17a1. Întorși la Ierusalim, apostolii rămân în templu. Lc 24:52-53

R17b. Cei 11 apostoli îl aleg pe Matia să-l înlocuiască pe Iuda. Faptele Apostolilor 1:15-26

R18. La Ierusalim, de Rusalii (la 50 de zile după Paște), apostolii sunt umpluți de Duhul Sfânt. Faptele Apostolilor 2

R19. După aceasta, apostolii călătoresc liber. Marcu 16:20

Î: În Mt 28:1, Mc 16:2, Lc 24:1, Maria se afla la mormânt imediat după răsăritul soarelui sau s-a dus la mormânt când era încă întuneric, așa cum spune Ioan 20:1?

R: Ambele afirmații sunt adevărate. Ioan 20:1 spune că ele s-au îndreptat spre mormânt cât încă era întuneric, dar Marcu 16:2 arată că au ajuns la mormânt după ce răsărise soarele. Dacă ar fi rămas în Betania, iar mormântul se afla chiar la marginea Ierusalimului, le-ar fi luat ceva timp să călătorească din suburbia Ierusalimului până în Ierusalim.

Î: În Matei 28:1; Marcu 16:1-2, Luca 24:1, Ioan 20:1, de ce s-au dus femeile la mormânt, având în vedere că acesta era sigilat cu un sigiliu roman, după cum se menționează în Matei 27:62-66?

R: Există două răspunsuri posibile, dar al doilea este mai probabil.

Femeile credeau că li se va permite: Nu era o practică obișnuită să se pună un sigiliu și o gardă de soldați romani la un mormânt. Marele preot și fariseii i-au cerut în mod special lui Pilat ca „mormântul să fie păzit până în a treia zi”, după cum se menționează în Matei 27:64. Autoritățile nu doreau să interzică obiceiurile funerare, ci doar să se asigure că nimeni nu va fura trupul, așa că era de așteptat ca femeilor să li se permită să facă acest lucru.

Femeile nu știau de sigiliu și de paza: Păzirea mormântului unui criminal și punerea unui sigiliu roman și a unei gărzi de soldați romani în jurul acestuia era ceva extrem de neobișnuit. Luca 23:55-56 spune că femeile l-au urmat pe Iosif pentru a vedea unde a fost așezat trupul lui Isus, iar apoi au plecat acasă să pregătească mirodenii și parfumuri. Cu alte cuvinte, ele nu au rămas pe acolo să supravegheze mormântul. Cererea privind sigiliul și paza a fost făcută abia a doua zi, conform Matei 27:62. Așadar, femeile probabil că nu știau nimic despre vreun sigiliu sau vreo pază.

Î: În Mt 28:1; Mc 16:1-2, Lc 24:1, In 20:1, de ce s-au dus femeile la mormânt pentru a înfășura trupul, dacă Iosif din Arimateea și Nicodim îl înfășuraseră deja în In 19:39?

R: Isus a murit în jurul orei 15:00, iar între momentul în care Iosif din Arimateea a cerut trupul, Pilat a verificat dacă Isus era într-adevăr mort și momentul în care au coborât trupul și l-au dus la mormânt, a existat o oarecare întârziere. Nu ar fi avut suficient timp înainte de lăsarea întunericului pentru o înmormântare corespunzătoare (asemănătoare cu mumificarea egipteană). Așadar, Iosif și Nicodim, în Ioan 19:38-39, au îndeplinit prima parte a procedurii, inclusiv adăugarea unor mirodenii, pentru a împiedica descompunerea trupului timp de câteva zile, iar apoi s-ar fi întors și l-ar fi înfășurat corespunzător, adică ar fi înfășurat fâșii de pânză în jurul brațelor, picioarelor, trunchiului și capului, în lumina zilei de duminică. Poate părea o sarcină oarecum macabră, dar era un obicei obișnuit al vremii.

În plus, deși nu știm prea multe despre practicile funerare evreiești din acea vreme, în practicile funerare egiptene o parte din pregătirea trupului avea loc oricum abia după câteva zile.

Î: În Marcu 16:1-8, Matei 28:1-8, Luca 24:1-11, Ioan 20:1-12, care este semnificația faptului că femeile au văzut mormântul gol?

R: Patru puncte de luat în considerare în răspuns.

a) Deși evreii nu-și îmbălsămau morții, foloseau totuși mirodenii atunci când îi îngropau. Aceasta NU era deloc o mărturie a faptului că femeile credeau că Isus va învia din morți. Mai degrabă, femeile veneau cu entuziasm să-și îndeplinească datoria, cu un amestec de iubire și dezamăgire. L-ai mai sluji pe Dumnezeu cu credincioșie dacă ai întâmpina o dezamăgire?

b) În cultura greacă și latină, femeile erau considerate inferioare bărbaților. Dacă cineva ar fi vrut să modifice povestea pentru a o face mai atractivă pentru cititori, ar fi putut pur și simplu să omită această parte sau să spună că bărbații au văzut mormântul primii, în loc de femei. Acest lucru indică faptul că ei au consemnat pur și simplu ceea ce s-a întâmplat.

c) În mod similar, în cultura iudaică femeile erau considerate importante, cu excepția faptului că mărturia lor era considerată fără valoare, conform Mishnah-ului iudaic, Rosh Ha-Shanah 1.8.

d) Dumnezeu ar fi putut acorda onoarea de a fi primii care L-au văzut pe Isus înviat oricui, dar a ales să o acorde femeilor. Poate că acesta este un semn pentru toate culturile, inclusiv pentru a noastră, că, în general, ar trebui să le onorăm, să le credem și să avem încredere în femei la fel de mult ca în bărbați.

Î: În Marcu 15:47, Maria Magdalena și Maria, mama lui Ios, au văzut unde a fost așezat Isus, sau au fost femeile care veniseră cu Isus din Galileea, așa cum spune Luca 23:55?

R: Ambele. Pe de o parte, „femeile din Galileea” ar putea însemna femeile care au călătorit cu Isus din Galileea, nu neapărat cele născute în Galileea. Pe de altă parte, Magdala era un oraș din Galileea, situat pe malul vestic al Mării Galileei.

Î: În Matei 28:1, mormântul era închis sau piatra fusese dată la o parte, așa cum spune Luca 24:2?

R: Luca 24:2 spune că piatra fusese îndepărtată până când au ajuns ele acolo. Matei 28:2 menționează, de asemenea, că piatra fusese îndepărtată, ca explicație pentru Matei 28:1. Nimic nu spune că femeile erau prezente când piatra a fost îndepărtată.

Î: În Marcu 16:4, scepticul Bart Ehrman întreabă dacă piatra fusese deja îndepărtată sau dacă a fost îndepărtată de un înger [presupus] când femeile se aflau acolo (Matei 28:2)?

R: În ambele evanghelii, piatra fusese îndepărtată înainte ca îngerul să vorbească cu femeile. Matei 28:2 nu spune că femeile erau prezente în momentul în care piatra a fost îndepărtată.

Î: În Matei 28:1-8, Marcu 16:1-8, Luca 24:1-10 și Ioan 20:1-8, ce s-a întâmplat când Isus a înviat?

R: Isus era din nou viu în trupul Său fizic. Trupul Său real, cu cicatrici, putea fi încă atins (Ioan 20:27; Matei 28:9; Luca 24:39) și putea mânca (Luca 24:41-43). Isus a spus în Luca 24:39 că trupul Său de după înviere avea carne și oase, și cred că veți fi de acord că Isus știa acest lucru mai bine decât oricine altcineva! Cu toate acestea, trupul lui Isus era un trup fizic glorificat, care putea trece prin ziduri (Ioan 20:19-20) și putea dispărea (Luca 24:31).

Tertulian (198-220/240 d.Hr.) Hristos a murit pentru păcatele noastre și a înviat în trupul Său. Aceasta este însăși temelia Evangheliei, mântuirea noastră. Cele cinci cărți împotriva lui Marcion, cartea 3, cap. 8, p. 328

Novatian (250/254-256/7 d.Hr.) „El [Isus] a înviat în aceeași substanță trupească în care a murit, lucru dovedit de rănile acelui trup însuși, și astfel El ne arată legile învierii noastre în trupul Său, prin faptul că, la înviere, a restaurat același trup pe care l-a primit de la noi.” Tratat privind Sfânta Treime, cap. 10, p. 620.

Adamantius (c. 300 d.Hr.) discută ce s-ar întâmpla dacă Iisus ar fi suferit doar în aparență. „Dacă El a suferit în aparență, și nu în realitate, Irod a judecat doar în aparență; în aparență Pilat și-a spălat mâinile de El, iar în aparență Iuda L-a trădat. La fel, Caiafa L-a predat în aparență; iudeii L-au prins în aparență, iar apostolii… Chiar și sângele Său a fost vărsat doar în aparență; evangheliștii au propovăduit Evanghelia doar în aparență; Hristos a venit din Cer doar în aparență și S-a înălțat doar în aparență. Mântuirea omenirii a fost, de asemenea, doar în aparență, și nu în adevăr. De ce atunci spune Hristos: «Eu sunt Adevărul?»” Dialogul despre credința adevărată, partea a cincea, cap. 851a, p. 149

Î: În Ioan 20:1, a venit Maria Magdalena singură la mormânt, sau Maria Magdalena și cealaltă Maria (Matei 28:1), sau Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea din Marcu 16:1, sau Magdalena, Ioana, Maria, mama lui Iacov, și alte femei din Luca 24:10?

R: Au venit atât Maria Magdalena, cât și Ioana, Maria, mama lui Iacov, și celelalte femei. Ioan 20:1 NU spune că Maria a venit singură. Dacă au venit mai multe femei, este totuși corect, deși nu la fel de precis, să se menționeze una, două sau trei dintre ele. Dacă unele au venit mai devreme și altele imediat după aceea, este totuși corect ca o relatare să spună că au venit unele, iar o altă relatare să menționeze întregul grup.

Î: În Matei 28:2-5 și Marcu 16:5, a fost doar un singur înger sau au fost doi îngeri, așa cum se menționează în Luca 24:4 și Ioan 20:12?

R: Dacă au fost doi sau mai mulți îngeri, atunci este, de asemenea, corect să spunem că a fost un singur înger. Acesta este unul dintre numeroasele exemple în care relatările evanghelice sunt corecte, dar nu precise.

Î: În Mt 28:8, femeile le-au spus ucenicilor sau nu au spus nimănui, așa cum spune Mc 16:8? (Jesus, Interrupted, p. 48)

R: Este evident că Marcu nu a vrut să spună că femeile nu au povestit nimănui pentru tot restul vieții lor. Cu siguranță, ele nu au spus nimănui ce au văzut în timp ce fugeau de la mormânt. Dacă citești întregul pasaj din Matei 28:8-10, vei vedea că femeile au fugit fără să spună încă nimănui, iar apoi Isus le-a întâlnit. Isus le-a spus să le spună fraților Mei (adică ucenicilor). Dacă vrem să fim pretențioși, strict vorbind, Matei 28 nu spune de fapt că femeile s-au supus și au spus cuiva. Cu toate acestea, acțiunile ucenicilor sugerează cu tărie că femeile le-au spus ucenicilor.

Î: În Matei 28:9, Maria Magdalena l-a recunoscut pe Isus când i s-a arătat prima dată, sau nu l-a recunoscut, așa cum spune Ioan 20:14?

R: Matei 28:9 nu precizează cât de repede l-a recunoscut Maria pe Isus; spune pur și simplu că, pentru o clipă, l-au recunoscut. În Ioan 20:14, Maria nu a știut la început că era Isus. Dar Ioan 20:15-17 arată, de asemenea, că apoi ea L-A recunoscut pe Isus.

Î: În Ioan 20:29 sunt binecuvântați cei care cred fără să vadă, sau sunt binecuvântați cei care văd, după cum spune Luca 10:23?

R: Isus spune două lucruri diferite în contexte diferite, și amândoi sunt binecuvântați, dar în moduri diferite.

În Ioan 20:29, Isus NU a spus că cei care L-au văzut personal la apariția Sa după înviere nu sunt binecuvântați. Mai degrabă, Isus i-a spus lui Toma, cel care se îndoia: „Pentru că M-ai văzut [acum], ai crezut; fericiți sunt cei care nu au văzut și totuși au crezut.” (BSB) Toma făcea din apariția lui Isus după înviere temeiul credinței sale. Isus spunea că sunt mai binecuvântați (foarte lăudați) cei care, deși au minuni care le susțin credința, nu fac din minuni temelia credinței lor, așa cum a făcut Toma.

În Luca 10:23, Isus le spune ucenicilor (inclusiv lui Toma) că au fost binecuvântați (s-a arătat că sunt foarte favorizați) să vadă cu ochii lor lucrurile pe care le-au văzut.

Care este temelia credinței tale în Hristos? Dacă este doar în minuni, ce se întâmplă dacă Satana ar săvârși o minune falsă? Dacă este doar în apologetică, ce se întâmplă dacă întâlnești un necreștin care este un dezbater mai bun? Dacă este doar faptul de a avea un răspuns la fiecare obiecție biblică, ce se întâmplă dacă cineva aduce o nouă obiecție biblică la care nu ai un răspuns? Temeiul credinței noastre ar trebui să fie relația noastră cu Hristos; toate celelalte lucruri sunt bune pentru a ne susține credința, dar nu ar trebui să fie temeiul credinței noastre.

Î: În Luca 24:44, iudeii au împărțit Biblia în trei secțiuni sau doar în două, așa cum arată Matei 5:17?

R: Iudeii se refereau la ea în ambele moduri, la fel ca Isus.

Legea și Profeții: Iudeii numeau Vechiul Testament „Legea și Profeții”, conform Matei 5:17-18; Luca 24:27 (Moise și Profeții); Zaharia 7:12 (Legea sau profeții mai vechi); 2 Macabei 15:9; Manualul de Disciplină de la Qumran 9.11.

Împărțirea în trei părți (Legea, Profeții, Scrierile) Prologul la Ecleziasticul (ca. 132 î.Hr.), Filon din Alexandria (ca. 40 d.Hr.) „…studiind în acel loc legile și oracolele sacre ale lui Dumnezeu enunțate de sfinții profeți, precum și imnuri, psalmi și tot felul de alte lucruri…” Viața contemplativă 25, p. 700, Iosifus (37-100 d.Hr.), Împotriva lui Apion 1.8 și Talmudul babilonian (sec. al IV-lea d.Hr.). Prologul la Sirach menționează „Legea, Profeții și celelalte cărți ale părinților”. Sirach 39:1 spune: „lege, înțelepciune, profeție”. Scrisoarea halahică de la Qumran menționează „Cartea lui Moise, Profeții, David și istoria generației” (4QMMT).

Se pare că Isus nu era prea preocupat de împărțirea exactă, atâta timp cât cititorii înțelegeau ce voia să spună, așa cum s-a referit la Lege, la Profeți și la Psalmi în Luca 24:44.

Î: În Luca 24:49, ucenicii trebuiau să rămână în Ierusalim sau s-au dus în Galileea, după cum se menționează în Matei 28:10, 16?

R: Mai întâi li s-a spus să meargă în Galileea, ceea ce au făcut după o întârziere de opt zile. Apoi s-au întors la Ierusalim, iar Isus le-a spus să rămână acolo până când vor primi puterea de sus. Iată ordinea evenimentelor din cele 40 de zile în care Isus a fost pe acest pământ, după învierea Sa și înainte de înălțarea Sa.

R2. „Mergeți în Galileea” – aceasta le-a spus un înger în dimineața în care Isus a înviat (Marcu 16:7). De asemenea, Isus S-a arătat femeilor și le-a spus să le transmită ucenicilor să meargă în Galileea (Matei 28:9-10).

R7. În Ierusalim, în seara aceleiași zile în care a înviat Isus, în timp ce cei doi vorbeau cu cei unsprezece, Isus S-a arătat celor zece ucenici (Ioan 20:19-23).

R9. Opt zile mai târziu, Isus S-a arătat din nou tuturor ucenicilor, inclusiv lui Toma (Ioan 20:19, 24-29).

R10. S-au dus în Galileea, lângă Marea Tiberiadei [Galileea] (Matei 28:19-20; Ioan 21:1-24).

R14. S-au întors la Ierusalim, rămânând fie acolo, fie în Betania, o suburbie. (implicit)

R15. În timp ce mâncau, Isus le-a poruncit să rămână în Ierusalim până când vor primi puterea de sus (Luca 24:49; Faptele Apostolilor 1:4). Ei s-au supus acestei porunci (Luca 24:52).

R16. Isus i-a condus la Betania, o suburbie a Ierusalimului situată pe versantul Muntelui Măslinilor (Luca 24:50).

R17. La patruzeci de zile după Înviere (Faptele Apostolilor 1:3), Isus S-a înălțat la Cer în nori (Marcu 16:19; Luca 24:50-51; Faptele Apostolilor 1:9-11).

R19. Ei au fost umpluți de puterea Duhului Sfânt la Rusalii, care a avut loc la 50 de zile după Paște (Faptele Apostolilor 2).

R20. După aceea, ei s-au deplasat liber între Ierusalim și alte orașe.

Vezi întrebarea privind armonizarea evenimentelor de după Înviere pentru o prezentare cuprinzătoare a succesiunii evenimentelor.

Î: Este „Testimonium Flavianum” al lui Iosifus din „Antichitățile iudeilor” 18.63-64 de încredere din punct de vedere istoric?

R: Mai întâi ce spune textul în greacă, apoi o discuție. Acesta spune: „Pe vremea aceea trăia Iisus, un om înțelept, dacă într-adevăr ar trebui să-l numim om. Căci era unul care săvârșea fapte uimitoare și era un învățător al celor care acceptă adevărul cu bucurie. El a câștigat de partea sa mulți iudei și mulți dintre greci. El era Hristosul. Când Pilat, auzindu-l acuzat de oamenii cu cea mai înaltă poziție dintre noi, l-a condamnat la crucificare, cei care îl iubiseră de la început nu și-au pierdut afecțiunea față de el. În a treia zi li s-a arătat înviat, căci profeții lui Dumnezeu profețiseră aceste lucruri și nenumărate alte minuni despre el. Iar tribul creștinilor, numit astfel după el, nu a dispărut nici până în ziua de azi.”

Michael J. Wilkins și J.P. Moreland, în lucrarea *Jesus Under Fire: Modern Scholarship Reinvents the Historical Jesus*, pp. 212-213, afirmă: „Opinia academică cu privire la acest pasaj poate fi împărțită în trei tabere: (1) cei care apără autenticitatea esențială a pasajului; (2) cei care resping întregul pasaj; (3) cei care cred că pasajul are un nucleu autentic, dar include și inserții creștine. Cercetările științifice cele mai recente au favorizat ultima opinie.” Versiunea arabă, realizată de Agapius, episcopul melchit al Hierapolisului din Siria din secolul al X-lea, menționează „conduită bună” în loc de „minuni”, după trei zile apare cuvântul „raport”, iar „poate” este inserat înainte de „el era Mesia”. Eusebiu de Cezareea (activ în jurul anului 325 d.Hr.) citează acest pasaj, dar Origen (225-254 d.Hr.) remarcă faptul că Iosifus a vorbit despre Iacov, dar NU a vorbit despre Hristos în lucrarea sa „Împotriva lui Celsus”, cartea 1, capitolul 47, p. 416; cartea 2, capitolul 13, p. 437.

Î: Care dintre scriitorii timpurii s-au referit la evanghelii ca fiind evanghelii?

R: Iată lista.

Către Diognet (c. 130-200 d.Hr.), capitolul 11, p. 29: „…credința evangheliilor este întemeiată, iar tradiția apostolilor este păstrată…”

Iustin Martirul (151-155 d.Hr.) „Căci Apostolii, în memoriile redactate de ei, numite Evanghelii, ne-au transmis astfel ceea ce li s-a poruncit;” Prima Apologie a lui Iustin, cap. 66, p. 185

Teofil către Autolic (168-181/188 d.Hr.), cartea 3, capitolul 12, p. 114, spune: „se găsesc atât la profeți, cât și în Evanghelii, deoarece toți au vorbit inspirați de un singur Duh al lui Dumnezeu.”

Hegesippus (c. 170 d.Hr.), în „Cele cinci cărți de comentarii asupra Faptelor Bisericii”, cap. 3, vol. 8, p. 764, menționează Scriptura Evangheliilor.

Claudius Apollinaris (160-180 d.Hr.) menționează pe Matei, Evangheliile și Legea. Părinții ante-niceeni, vol. 8, cap. 772

Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.) „Nu este posibil ca Evangheliile să fie mai multe sau mai puține decât sunt. … «stâlpul și temelia» Bisericii sunt Evanghelia și duhul vieții; se cuvine ca ea să aibă patru stâlpi, care să răspândească nemurirea în toate părțile.” Irineu, Împotriva ereziilor, cartea 3, cap. 11.8

Irineu menționează „examinarea Evangheliilor” în Irineu, Împotriva ereziilor, cartea 2, capitolul 22.3, p. 390.

Canonul Muratorian (c. 190-217 d.Hr.) A treia carte dintre Evanghelii este Luca. Canonul Muratorian 1. (Astfel, Matei și Marcu, care nu sunt numiți, sunt numărați ca doi.)

Clement din Alexandria (193-217/220 d.Hr.) menționează profețiile, evangheliile și cuvintele apostolice în *Cine este omul bogat care va fi mântuit*, capitolul 42, p. 604

Tertulian (198-220 d.Hr.) spune că Marcion „se străduiește din răsputeri să distrugă caracterul acelor Evanghelii care sunt publicate ca fiind autentice și sub numele apostolilor, pentru a asigura, într-adevăr, Evangheliei sale propria credibilitate pe care o ia de la ele.” Cele cinci cărți ale lui Tertulian împotriva lui Marcion, cartea 4, capitolul 3, p. 348. De asemenea, cartea 5, capitolul 2, p. 432 și „Despre învierea trupului”, capitolul 33, p. 568

Tertulian (c. 213 d.Hr.) „Sau poate că, până la urmă, el doar acuza Evangheliile de minciună, spunând de fapt: «Plecați, Matei; plecați, Luca!»” Împotriva lui Praxeas, cap. 1, p. 597

Ipolit (225-235/6 d.Hr.) menționează Evangheliile în „Refutarea tuturor ereziilor”, cartea 6, capitolul 24, p. 85.

Origen (225-254 d.Hr.) dedică două capitole întregi motivului pentru care doar Evangheliile și nicio altă carte sunt numite astfel în „Comentariul la Ioan”, cartea 1, capitolele 7 și 8, p. 300, 301

Origen (225-254 d.Hr.) a vorbit despre Noul Testament și a spus că existau doar patru Evanghelii. „Comentariul la Ioan” al lui Origen (225-231 d.Hr.), cartea 1, capitolul 1, p. 299.

Novatian (250-257 d.Hr.) „Căci atât profețiile străvechi, cât și Evangheliile mărturisesc că El este fiul lui Avraam și fiul lui David” – Tratat despre Trinitate, capitolul 9, p. 618

Tratat despre rebotezare, cap. 17, p. 677 (250-258 d.Hr.) „Căci în ceea ce privește acest botez adulterin, ba chiar ucigaș, dacă există vreun alt autor, atunci este cu siguranță o carte născocită de aceiași eretici în favoarea aceleiași erori, intitulată Predica lui Pavel, în care, contrar tuturor Scripturilor, vei găsi atât pe Hristos mărturisindu-și propriul păcat – deși El singur nu a păcătuit deloc –, cât și aproape constrâns de mama Sa, Maria, să primească împotriva voinței Sale botezul lui Ioan. De asemenea, că atunci când a fost botezat, s-a văzut foc deasupra apei, ceea ce nu este scris în niciuna dintre Evanghelii.”

Ciprian al Cartaginei (246-258 d.Hr.) menționează Evangheliile în Scrisoarea 72, cap. 17, p. 383

Dionisie din Alexandria (246-265 d.Hr.) menționează pe nume cei patru „evangheliști”. Scrisoarea către episcopul Basilides, canonul 1, p. 94

Adamantius (c. 300 d.Hr.) menționează patru persoane care au propovăduit Evanghelia, dar aceștia au propovăduit același lucru, așa că cele patru Evanghelii constituie o singură Evanghelie. „Dialogul despre credința adevărată”, prima parte, cap. 6, p. 43.

Victorinus din Petau (martirizat în 304 d.Hr.) spune că lumea este alcătuită din patru elemente, la fel cum există patru Evanghelii, patru generații de la Adam la Noe, de la Avraam la Moise, patru râuri în paradis, patru soldați la răstignire, patru ființe vii și patru anotimpuri. Despre Creația Lumii, p. 341

Metodiu (280-312 d.Hr.): „Din acest motiv, de asemenea, au fost date patru Evanghelii, pentru că Dumnezeu a dat de patru ori Evanghelia neamului omenesc”, „Oaspeția celor zece fecioare”, Discursul 10, cap. 2, p. 348

Atanasie (318 d.Hr.) citează din Luca 19:10: „așa cum El [Iisus] Însuși spune în Evanghelii: «Am venit să caut și să mântuiesc pe cei pierduți.»” Întruparea Cuvântului, cap. 14, p. 43

Atanasie (318 d.Hr.) citează Luca 19:10: „El [Iisus] spune Însuși în Evanghelii: «Am venit să caut și să mântuiesc pe cei pierduți.»” „Întruparea Cuvântului”, cap. 14, p. 43

Alexandru din Alexandria (313-326 d.Hr.) menționează pe Dumnezeu care ne-a dat Legea, profeții și Evangheliile. „Epistole privind erezia ariană”, Epistola 1, cap. 12, p. 295

După Niceea

„Istoria ecleziastică” a lui Eusebiu (318 d.Hr.), cartea 3, capitolul 24, p. 152, discută despre cele patru Evanghelii: Matei, Marcu, Luca și Ioan. „Părinții niceni și post-niceni”, seria a doua, vol. 1, p. 152

Juvencus (329 d.Hr.) (parțial) a scris un poem epic folosind cele patru Evanghelii, dar nu le-a numit Evanghelii.

Hegemonius (sec. al IV-lea) menționează „evangheliile” în *Disputa cu Manes*, cap. 5, p. 182

Diodor (262-278 d.Hr.) face apel la „Apostolul Pavel și Evanghelii” în Disputa cu Manes, cap. 45, p. 221

Hilariu de Poitiers (355-367/368 d.Hr.): „Din nou, Evangheliile completează ceea ce lipsește una față de cealaltă: învățăm unele lucruri dintr-una, altele din alta și așa mai departe, deoarece toate sunt vestirea aceluiași Duh.” *Trinitatea*, cartea 10, capitolul 42, p. 193

Atanasie (367 d.Hr.) „Din nou, nu este plictisitor să vorbim despre [cărțile] Noului Testament. Acestea sunt cele patru Evanghelii, după Matei, Marcu, Luca și Ioan.” (Scrisoarea festivă a lui Atanasie, 39, cap. 5, p. 552)

„Synopsis Scripturae Sacrae” (350-370 d.Hr. sau secolul al V-lea)

Canonul de la Cheltenham (= Catalogul Mommsen) (c. 360-370 d.Hr.) menționează Evangheliile.

Efraim/Efrem, compozitor de imnuri sirian (350-378 d.Hr.)

Vasile din Capadocia (357-378/379 d.Hr.)

Sinodul de la Laodiceea (în Frigia) (343-381 d.Hr.), canonul 60, p. 159, enumeră cărțile Vechiului Testament și ale Noului Testament. Canonul 59, p. 158, precizează că în biserică pot fi citite doar cărțile canonice ale Vechiului și Noului Testament.

Chiril al Ierusalimului (c. 349-386 d.Hr.) afirmă că existau doar patru evanghelii în Predica 4:36, p. 27

Grigorie de Nazianzen (330-391 d.Hr.)

Pacian din Barcelona (342-379/392 d.Hr.)

Amfilochie, în „Iambi ad Seleucum” (înainte de 394 d.Hr.)

Grigorie de Nyssa (c. 356-397 d.Hr.) menționează Evangheliile în „Împotriva lui Eunomius”, cartea 2, capitolul 4, p. 104, și în „Despre moartea prematură a copiilor”, p. 378

Catalogul sirian al Sfântei Ecaterina (c. 400 d.Hr.) menționează Evangheliile.

Epifanie al Salamisei (360-403 d.Hr.) menționează cele patru Evanghelii, cele 14 epistole ale lui Pavel, Iacov, Petru, Ioan, Iuda, Faptele Apostolilor, Apocalipsa lui Ioan, Înțelepciunea lui Solomon și Sirach (= Ecleziasticul).

Papa Inocențiu I al Romei (ca. 405 d.Hr.) menționează cele patru evanghelii.

Comentariul lui Rufinus la Crezul Apostolic (374-406 d.Hr.) menționează cele patru Evanghelii.

Ioan Gură de Aur (martirizat în 406 d.Hr.) discută despre faptul că există patru Evanghelii, nu doar una, în „Evanghelia după Matei”, Omilia 1.6, p. 3 (vol. 10).

Orosius/Hosius din Braga (414-418 d.Hr.) menționează evangheliile. „Apărarea împotriva pelagianilor”, cap. 7, p. 123

Sinodul de la Cartagina (218 de episcopi) (393-419 d.Hr.)

Sulpicius/Sulpitius Severus (363-420 d.Hr.) menționează Evangheliile în „Dialogul 1” al lui Sulpitius Severus, capitolul 26, p. 37, și în „Dialogul 2”, capitolul 13, p. 45

Ieronim (417-420 d.Hr.) menționează fiecare dintre cele patru Evanghelii pe nume ca fiind „echipa de patru a Domnului” în Scrisoarea 53.9, p. 101.

Sozomen (370-380/425 d.Hr.) menționează Evangheliile în „Istoria ecleziastică” a lui Sozomen, cartea 2, capitolul 14, pagina 267.

Augustin din Hippo (388-430 d.Hr.) menționează Epistolele lui Pavel și apoi cele patru cărți ale Evangheliei. În „Despre folosul credinței”, capitolul 7, pagina 350

Ioan Casian (419-430 d.Hr.)

Vincențiu din Lerins (c. 434 d.Hr.)

„Istoria ecleziastică” a lui Socrate (c. 400-439 d.Hr.), cartea 3, capitolul 16, pagina 87, menționează că Apollinaris a expus Evangheliile.

„Istoria ecleziastică” a lui Socrate (c. 400-439 d.Hr.), cartea 3, capitolul 20, pagina 89, menționează evreii, Legea lui Moise și pe Hristos în sfintele Evanghelii.

Dovezi privind ereticii și cărțile apocrife

Ereticul encratit Tatian (c. 172 d.Hr.) a scris o armonizare a celor patru Evanghelii numită Diatessaron, care înseamnă „prin cele patru”.

X Megethius (c. 300 d.Hr.), un autoproclamat adept al lui Marcion, în dezbaterea sa cu Adamantius, afirmă că respinge cele patru Evanghelii. „Dialogul despre credința adevărată”, prima parte, capitolul 1, p. 36

Ereticul pelagian Teodor din Mopsuestia (392-423/429 d.Hr.) citează Matei 5:23-24 așa cum a fost dat de Domnul în Evanghelii. Comentariu la Maleahi, cap. 2, p. 410

Ereticul pelagian Teodor din Mopsuestia (392-423/429 d.Hr.) citează Marcu 10:2-9 ca fiind „de la Domnul în Evanghelii”. Comentariu la Maleahi, capitolul 2, p. 412

Ereticul pelagian Teodor din Mopsuestia (392-423/429 d.Hr.) face aluzie la Luca 11:42 ca fiind „în Evanghelii”. Comentariu la Osea, cap. 5, p. 63