< Întrebare biblică din Exod

Î: În Exod, de unde știm că Cartea Exodului ar trebui să se afle în Biblie?

R: Printre alte motive, pentru că Isus și atât de mulți alții din Biblie au autentificat Vechiul Testament și s-au referit la această carte a Torei ca la Scriptură. Pentru studii suplimentare, consultați întrebările de la sfârșitul acestei secțiuni referitoare la scriitorii evrei și creștini timpurii care s-au referit la Exod. Vedeți, de asemenea, întrebările referitoare la Matei 22:32 și Luca 2:23.

Î: Care este valoarea Cărții Exodului?

R: Exodul este o carte care trebuie citită și trăită, nu folosită doar pentru a învăța faptele sale. Deși atât Exodul, cât și Deuteronomul prezintă Cele Zece Porunci, Exodul este unic prin ceea ce ne spune despre plăgile și eliberarea din Egipt. Acestea sunt mai mult decât simple istorii interesante; ele arată caracterul lui Dumnezeu și felul în care El se poartă cu poporul Său. Dumnezeu nu-Și eliberează poporul din vremuri grele, ci mai degrabă îl eliberează prin vremuri grele. Dumnezeu a folosit mijloace naturale (moașele), mijloace naturale cu o intensitate supranaturală (unele dintre plăgi), precum și mijloace supranaturale (despărțirea Mării Roșii la momentul potrivit) pentru a-Și elibera poporul.

Exodul arată cum Dumnezeu se raportează individual la Moise și Aaron, și chiar la Faraon. Dumnezeu a fost foarte răbdător cu nesiguranța lui Moise în ceea ce privește conducerea, dar totodată a părut „sever” față de faptul că Moise și-a pierdut cumpătul în fața tuturor israeliților.

Experiențele din Exod au fost esențiale în definirea identității lui Israel ca popor ales al lui Dumnezeu. Ei au rămas uniți în vremuri grele, au trăit o mare eliberare și binecuvântare, dar, cel mai important, au văzut lucrarea lui Dumnezeu în viețile lor prin toate acestea.

Fără Exodul, nu am avea nicio idee despre Paște și am pierde o mare parte din simbolistica Cinei Domnului. Așa cum israeliții au fost ocoliți de distrugere prin sângele mielului, tot așa și noi suntem ocoliți de distrugere prin sângele Mielului, care ia asupra Sa păcatele lumii.

Î: În cartea Exodului, care sunt diferitele moduri de a înțelege această carte?

R: Cartea Exodului este profundă și poate fi înțeleasă și studiată la multe niveluri diferite.

1) Pe lângă faptul că ne întărește în general credința, cartea Exodul dezvăluie câteva mici mistere, cum ar fi motivul pentru care existau atât de multe indicii semitice în Egipt și de ce acestea au dispărut ulterior; de asemenea, motivul pentru care Thutmose al IV-lea a devenit faraon, deși se indica că nu era primul în linia de succesiune; și cine erau acei „Habiru dezlănțuiți” care au distrus ulterior unele orașe canaanite.

2) Este o istorie exactă a israeliților și a modului în care aceștia au devenit o națiune pornind de la un clan.

3) Este o carte despre Dumnezeu, care dezvăluie caracterul Său în ceea ce privește modul în care El se poartă cu omenirea. Ea arată cum El a combinat mijloace atât naturale, cât și supranaturale pentru a acționa în istorie și a se ocupa de poporul Său și de asupritorii acestuia.

4) Este o carte a legii, a ceea ce Dumnezeu a poruncit poporului Său să respecte.

5) La fel ca Neemia, este o carte despre conducerea evlavioasă, despre cum un singur om, împreună cu Dumnezeu, a putut învinge o armată și a condus cu succes un popor atât de numeros timp de 47 de ani.

6) Este o carte pentru tot poporul lui Dumnezeu, pentru ca și noi să fim încurajați că Dumnezeu ne va izbăvi, și ca și noi să putem trăi o întâlnire cu El, și că Dumnezeu își poate face locuința în cortul inimilor noastre.

7) Este o carte a modelelor (Exodul 25:40), a eliberării, a întâlnirii și a unei vieți de închinare, precum și a ceea ce este plăcut și neplăcut lui Dumnezeu.

Î: Care este schița generală a cărții Exodul?

R: Deoarece există diferite moduri de a privi cartea Exodul, diferite comentarii prezintă schițe destul de diferite. Iată o schiță generală.

I. Robia în Egipt (Ex 1-14)

A. Calea către Faraon (Ex 1-4)

1. Aservirea poporului Israel (Ex 1)

2. Pericolul la care era expus Moise (Ex 2)

3. Chemarea lui Dumnezeu (Ex 3, 4)

B. Eliberarea – „Lasă poporul Meu să plece” (Ex 5-14)

1. Două confruntări (Ex 5-7:13)

2. Prima plagă – Sângele (Ex 7:14-25)

3. A doua plagă – broaștele (Ex 8:1-15)

4. A treia plagă – Păduchii (Ex 8:16-19)

5. A patra plagă – Muștele (Ex 8:20-32)

6. A cincea plagă – Moartea vitelor (Ex 9:1-7)

7. A șasea plagă – Furuncule (Ex 9:8-12)

8. A șaptea plagă – Grindină și foc (Ex 9:13-35)

9. A opta plagă – Lăcustele (Ex 10:1-20)

10. A noua plagă – Întuneric timp de trei zile (Ex 10:21-29)

11. A zecea plagă – Primii născuți și Paștele (Ex 11:1-12:30)

12. Trecerea Mării Roșii (Ex 12:31-14:31)

II. Viața în pustie (Ex 15-40)

A. Spre Sinai: o călătorie în care s-au bazat pe Dumnezeu (Ex 15:1-18:27)

1. Cântarea Miriei – amintirea eliberării lui Dumnezeu (Ex 15:1-21)

2. Mara și Elim – va asigura Dumnezeu cele necesare în țara aridă? (Ex 15:22-27)

3. Mana și prepelițele – va hrăni Dumnezeu poporul în locul sterp? (Ex 16)

4. Masa – eșecul la o încercare a credinței (Ex 17:1-7)

5. Amaliții – ne va proteja Dumnezeu? (Ex 17:8-15)

6. Pot face totul singur – alte atitudini de schimbat (Ex 18)

B. Întâlnirea cu Dumnezeu la Sinai (Ex 19-24)

1. Experiența lui Dumnezeu (Ex 19)

2. Cele 10 Porunci, altare, fără idoli (Ex 20)

3. Legile civile (Ex 21-23:10)

4. Sabatele și sărbătorile (Ex 23:11-19)

5. Promisiunea lui Dumnezeu pentru ascultare (Ex 23:20-33)

6. Cina cu Dumnezeu (Ex 24)

C. Închinarea în Cortul Întâlnirii – Pregătirea pentru venirea lui Dumnezeu printre voi

1. Dezvoltarea înțelegerii noastre

a. Materialele – dăruirea către Dumnezeu (Ex 25:1-9)

b. Chivotul – locul de întâlnire cu Dumnezeu (Ex 25:10-22)

c. Prezența lui Dumnezeu la masă (Ex 25:23-30)

d. Sfeșnicul – lumina lui Dumnezeu în viețile noastre (Ex 25:31-40)

e. Cortul întâlnirii – intimitate personală cu Dumnezeu (Ex 26)

f. Altarul jertfei arse – a renunța la lucruri pentru Dumnezeu (Ex 27:1-8)

g. Curtea Cortului – adunarea împreună pentru Dumnezeu (Ex 27:9-19)

h. Nu lăsa niciodată ca închinarea ta să rămână fără ulei (Ex 27:20-21)

2. Să te sfințești

a. Veșmintele preoților lui Dumnezeu (Ex 28)

b. Sfințirea preoților lui Dumnezeu (Ex 29)

3. Ce fac preoții

a. Altarul tămâiei – sunt rugăciunile tale pline de parfum? (Ex 30:1-10)

b. Să nu uităm niciodată că am fost răscumpărați cu un preț (Ex 30:11-16)

c. Lăvășile – nevoia noastră de spălare zilnică (Ex 30:17-21)

d. Uleiul de ungere (Ex 30:22-33)

e. Tămâia (Ex 30:34-38)

f. Meșterii (Ex 31:1-11)

g. Semnul respectării Sabatului (Ex 31:12-18)

D. Rebeliune, pocăință și restaurare (Ex 32-33)

1. Vițelul de aur – cum au putut? Am putea noi? (Ex 32)

2. Restaurarea – putem noi? (Ex 33)

3. Ascultarea și reîntâlnirea (Ex 34)

E. Reluarea închinării în Cortul Întâlnirii după pocăință (Ex 35:1-39:43)

F. Dumnezeu printre voi – cum este amenajat cortul vostru? (Ex 40)

1. Pregătirea pentru venirea lui Dumnezeu (Ex 40:1-33)

2. Dumnezeu vine în slavă (Ex 40:34-38)

Î: În cartea Exodului, cine a răspuns primul la întrebările referitoare la Exod?

R: Din câte știu, prima persoană care a scris răspunsuri la întrebări despre Exod a fost Filon, un evreu elenistic din Alexandria, care a trăit între aproximativ 20 î.Hr. și 50 d.Hr. Din păcate, astăzi au supraviețuit doar câteva fragmente din lucrarea sa despre Exod.

Î: În Exodul 1, cum a fost posibil să existe atât de mulți oameni în 430 de ani?

R: Pentru răspuns, consultați discuția despre Numeri 1.

Î: În Exodul 1, de ce ar permite un Dumnezeu iubitor ca evreii să fie sclavi timp de 400 de ani?

R: Durata de viață a unui om, sau chiar 400 de ani, nu este decât o clipă scurtă în comparație cu viața veșnică din Rai. Dumnezeu permite poporului Său să sufere pe pământ, chiar și suferințe nedrepte, deoarece aceasta este doar o etapă temporară, iar Dumnezeu ne va răsplăti în Rai.

Cu toate acestea, nu numai că Dumnezeu a permis acest lucru, dar acesta ar fi putut fi, de fapt, o mare binecuvântare pentru israeliți. Au avut loc multe bătălii în Canaan în această perioadă: iată câteva dintre ele:

Fiind sclavi în Egipt și păstori pe care egiptenii îi detestau, israeliții nu au putut fi asimilați de egipteni. Cartea „735 de întrebări biblice derutante și răspunsurile lor”, p. 49, exprimă bine acest lucru: „Adesea, lucrurile care par cele mai dureroase în viața noastră sunt de fapt binecuvântări ale lui Dumnezeu deghizate, recunoscute ca atare abia când trecerea timpului dezvăluie scopul pe care Dumnezeu l-a avut în minte.”

Î: În Exodul 1:7-8, câți ani avea Miriam?

R: Nu știm, dar se pare că era suficient de mare pentru a avea grijă de prunc, dar prea tânără pentru a fi nevoită să muncească. Poate era cu 8-12 ani mai mare decât Moise.

Î: În Exodul 1:8, din punct de vedere arheologic, cum se încadrau conducătorii hicsosi?

R: Hiksosii erau un popor din Orientul Mijlociu care a cucerit Egiptul datorită carelor lor superioare, între anii 1760 și 1640 î.Hr. Ei au stăpânit Egiptul o vreme și au fost alungați treptat între anii 1573/55 și 1540 î.Hr. Când Iacov și familia sa au emigrat în Egipt, egiptenii aflați la putere erau din perioada pre-hiksos, conform Genezei 46:34 și 43:32.

Geneza 46:34 spune că egiptenii nu se asociau cu păstorii, iar hiksosii erau numiți „regi păstori”.

Geneza 43:32 spune că acești egipteni nu mâncau împreună cu evreii [asiatici].

Astfel, dacă hiksosii nu puteau fi conducătorii egipteni atunci când familia lui Iacov a venit în Egipt, „noul faraon” ar fi fost suspicios față de cei care ocupaseră funcții înalte sub conducerea faraonului anterior. Mai mult, atunci când hiksosii au fost alungați, egiptenii autohtoni ar fi putut rămâne suspicioși față de asiaticii neegipteni, precum evreii.

Î: În Exodul 1:8-10, pe scurt, este adevărat că nu există dovezi arheologice care să susțină faptul că israeliții au fost în Egipt, așa cum a afirmat un ateu (Capella)?

R: Nu, există dovezi ample. Nu numai că există referiri la „Habiru”, dar Papirusul Brooklyn 35.1446 prezintă numeroase exemple de asiatici cărora li s-au dat nume egiptene. Unii dintre acești asiatici provin din triburile lui Isahar și Așer. A se vedea și următoarea întrebare pentru un răspuns mai detaliat, precum și discuția privind Exodul 11:5-12:30 pentru mai multe informații.

Î: În Exodul 1:8-10, a menționat vreun scriitor păgân precreștin numele lui Moise?

R: Pe de o parte, Origen (225-254 d.Hr.) afirmă că nimeni nu l-a menționat în „Comentariul la Cântarea Cântărilor”, prima omilie, p. 273, iar nota de subsol 37 a traducătorului confirmă acest lucru. („Scriitori creștini antici”, vol. 26.) Cu toate acestea, Iulius Africanus (235-245 d.Hr.) susține contrariul. El scrie: „Polemo, de exemplu, în prima carte a Istoriei sale grecești, spune: «Pe vremea lui Apius, fiul lui Phoroneus, o parte a armatei egiptenilor a părăsit Egiptul și s-a stabilit în Palestina numită Siriană, nu departe de Arabia: aceștia sunt, evident, cei care au fost alături de Moise.» Iar Apion, fiul lui Poseidonius, cel mai harnic dintre gramaticieni, în cartea sa Împotriva iudeilor și în cartea a patra a Istoriei sale, spune că, pe vremea lui Inachus, regele din Argos, când Amosis domnea peste Egipt, iudeii s-au răsculat sub conducerea lui Moise. Și Herodot menționează, de asemenea, această revoltă și pe Amosis în cartea a doua a operei sale și, într-un anumit fel, și pe evreii înșiși, numărându-i printre cei circumciși și numindu-i asirienii Palestinei, poate prin intermediul lui Avraam. Iar Ptolemeu din Mendes, care relatează istoria egiptenilor încă din cele mai vechi timpuri, oferă aceeași relatare despre toate aceste lucruri; astfel încât, în general, între ei nu există nicio diferență demnă de menționat în ceea ce privește cronologia.” Părinții ante-niceeni, volumul 6, Iulius Africanus, fragmentul 13, p. 124.

Î: În Exodul 1:8-10, în afară de Biblie, există vreo dovadă că israeliții au fost sclavi în Egipt sau că au ieșit din Egipt?

R: Unii „cercetători” critici încă mai cred în teoria depășită conform căreia nu există dovezi că israeliții ar fi fost vreodată în Egipt sau că ar fi ieșit din Egipt. Poate ar trebui să citească „scrisul de pe perete”. O pictură de pe peretele mormântului lui Khnumhotep (1892 î.Hr.) de la Beni Hasan, în Egipt, înfățișează 37 de „asiatici”, adică oameni neegipteni din Orientul Mijlociu. Aceștia aveau păr negru, bărbi ascuțite, mantale lungi multicolore, arcuri și sulițe.

Cercetătorii creștini care au scris în „Dicționarul Wycliffe de arheologie biblică”, în „Comentariul biblic al Expositorului” și în alte cărți au adunat o mulțime de dovezi care arată că israeliții au fost în Egipt. Nu numai că cercetătorii creștini susțin că israeliții au trăit în Egipt între aproximativ 1875 și 1445 î.Hr., dar și un arheolog laic, David M. Rohl, în cartea sa „Pharaohs and Kings: A Biblical Quest” (Crown Publishers, 1995), documentează dovezi care susțin ieșirea israeliților din Egipt. Iată o listă cu „Top 10” fapte care susțin ieșirea israeliților din Egipt.

10. Scheletele unor oi asiatice cu păr lung au arătat că acestea au apărut pentru prima dată în regiunea Deltei Egiptului în perioada lui Iosif (1900–1800 î.Hr.). Numele egiptean al lui Iosif, „Zaphenath-Paneah”, era probabil „Zat-en-aph” (cel care este chemat) și „Ipiankhu” (Ipu este viu). Numele Ipiankhu și variantele sale erau comune în vremea lui Iosif, dar nu erau foarte comune nici înainte, nici după aceea. Multe alte nume ebraice se regăsesc într-un papirus egiptean din Muzeul Brooklyn (35.1446). Sub domnia faraonului Sobekhotep al III-lea (aproximativ 1540 î.Hr.), un număr mare de sclavi a fost transferat în zona Tebei. Dintre cele 95 de nume, peste 50% erau ale unor asiatici, iar lângă ele erau menționate numele lor egiptene. Multe dintre numele egiptene au ca primă parte a numelui expresia „cel/cea care este numit(ă)”. Unii dintre acești oameni au fost înregistrați ca provenind în mod specific din triburile lui Isahar și Așer.

În plus, unele nume ebraice sunt Menahem și Shiphrah. Totuși, acest lucru s-a întâmplat cu 100 de ani înainte de apariția lui Shiphrah din Exodul 1. Walter Kaiser, în lucrarea sa *A History of Israel*, p. 84, și în *The Expositor’s Bible Commentary*, volumul 2, p. 307, menționează că, dintre cele două nume semitice, Shiphrah provine probabil de la *Sp-ra* (cea frumoasă), iar numele Puah este probabil derivat din cuvântul ugaritic „Pgt”, care înseamnă „fată” sau „cea splendidă”.

De asemenea, Papirusul de la Leiden 348 conține ordinul de a „distribui rații de cereale soldaților și «Apiru» care transportă pietre către marele pilon al lui Ramses”. «Apiru» erau probabil evreii.

9. Un secund neegiptean era o alegere înțeleaptă. Dacă Iosif ar fi încercat să se răzvrătească, egiptenii nu l-ar fi urmat. Se menționează că canaaniții, precum Meri-Ra și Ben-Mat-Ana, ocupau funcții înalte la curtea egipteană. Un semit pe nume Yanhamu era adjunctul lui Amenhotep al III-lea, cu sediul la Gaza.

8. Cărămizile erau folosite pentru construirea unor orașe egiptene, precum Pithom. La Pithom, s-au găsit cărămizi realizate cu paie la nivelul cel mai de jos. La nivelul intermediar, cărămizile conțineau doar miriște. La nivelul superior, arheologii au descoperit că cărămizile erau realizate fără niciun liant. Mormântul unui nobil egiptean pe nume Rekhmere / Rek-mi-Re de la Teba, din secolul al XV-lea î.Hr., prezintă o pictură cu sclavi care fabrică cărămizi.

7. Au fost găsite dovezi ale unui mare dezastru, cu un număr mare de cadavre îngropate în grabă. Cu toate acestea, numărul mare de decese nu dovedește și nici nu infirmă faptul că acesta s-a datorat unui eveniment brusc, petrecut peste noapte.

De asemenea, Tacitus, în cartea a 5-a din „Istorii”, enumeră diverse ipoteze conform cărora evreii ar fi provenit din Creta, din Egipt, din Etiopia sau ar fi fost asirieni, după care relatează o poveste interesantă. „Majoritatea scriitorilor sunt însă de acord că, odată ce în Egipt a izbucnit o boală care desfigură îngrozitor trupul, regele Bocchoris, căutând un leac, a consultat oracolul lui Hammon și i s-a poruncit să-și curățească regatul și să trimită într-o țară străină această rasă detestată de zei. Oamenii, care fuseseră adunați în urma unei căutări asidue, găsindu-se abandonați într-un deșert, au rămas în mare parte cufundați într-o stare de stupoare provocată de durere, până când unul dintre exilați, pe nume Moyses, i-a avertizat să nu caute niciun ajutor de la Dumnezeu sau de la oameni, fiindcă fuseseră părăsiți de amândoi, ci să se bazeze pe ei înșiși, considerându-l drept conducătorul lor trimis de cer pe acel om care îi va ajuta primul să scape de mizeria prezentă… Moise, dorind să-și asigure pentru viitor autoritatea asupra națiunii, le-a dat o formă nouă de cult, opusă tuturor celor practicate de alți oameni. … Ei sacrifică berbecul, aparent ca batjocură la adresa lui Hamon, și sacrifică boul, deoarece egiptenii îl venerează ca pe Apis.” (citat din „Analele și Istoriile” de P. Cornelius Tacitus, Encyclopedia Britannica, Inc. 1952.)

6. Un text egiptean datat în jurul anului 1350 î.Hr. descria un eveniment ciudat din trecut: „Soarele este acoperit și nu strălucește în fața oamenilor. Viața nu mai este posibilă când soarele este ascuns în spatele norilor. Ra [zeul] și-a întors fața de la omenire. De-ar străluci măcar o oră! Nimeni nu știe când este amiază. Umbra cuiva nu se distinge. Soarele de pe cer seamănă cu luna….” Aceasta s-ar putea referi la întunericul care a cuprins țara. Probabil nu se referă la erupția vulcanului de pe insula Thera, deoarece aceasta a avut loc cu aproximativ 200 de ani mai devreme. (Acest fragment provine din Papirusul lui Ipuwer).

5. Se pare că faraonul Thutmose al IV-lea nu era fiul întâi născut. În Stela Visului lui Thutmose al IV-lea (1421-1410 î.Hr.), găsită între labele din față ale Sfinxului de la Giza, zeul Harmakhis i-a promis lui Thutmose ajutor special pentru a deveni următorul faraon, în schimbul îndepărtării nisipului care se adunase în fața Sfinxului. Probabil că nu ar fi avut nevoie de ajutor special dacă ar fi fost primul în linia de succesiune a tatălui său, Amenhotep al II-lea (1450/1447–1401/1385). Walter Kaiser, în lucrarea sa *A History of Israel*, p. 90, menționează că fratele mai mare al lui Thutmose al IV-lea se numea Webensenu. Webensenu a fost înmormântat în mormântul regal și, probabil, el a fost cel care a murit în timpul celei de-a zecea plăgi. Al doilea fiu al lui Amenhotep al II-lea a fost Khaemwaset, care s-a căsătorit înainte de a muri. După cum spune Kaiser: „Astfel, deși Stela Sfinxului nu poate fi considerată o dovadă directă a morții primului născut, egiptologii au adus la lumină suficiente dovezi pentru a susține data timpurie a Exodului și faptul că, într-adevăr, Thutmose al IV-lea nu se aștepta să-i succedă tatălui său pe tron.”

4. Inscripțiile mixte egiptene/ebraice din peșterile de lângă Muntele Sinai descriu despărțirea mării, pe Moise și vânătoarea de prepelițe. Dar cel mai interesant lucru este că limba era un amestec de egipteană și ebraică. Istoricul Diodor din Sicilia (10 î.Hr.) știa și el acest lucru. De asemenea, la intrarea în minele de cupru din Sinai se găsesc sute de inscripții. Cele mai multe dintre ele sunt scrise cu hieroglife egiptene, dar aproximativ 40 de inscripții sunt într-un fel de scriere alfabetică proto-sinaitică din secolul al XV-lea î.Hr. Totuși, această dovadă este „discutabilă”, deoarece nu există nicio modalitate de a data momentul în care au fost realizate aceste inscripții.

3. Armata egipteană, care până atunci controlase Canaanul, era ciudat de absentă. Nu mai auzim prea multe despre armata egipteană până în timpul faraonului Seti I, care a distrus Hazor în 1300 î.Hr.

2. La Ierihon, Bryant G. Wood a descoperit ziduri solide, cantități mari de cereale (ceea ce indică un asediu de scurtă durată) și niciun semn de jefuire (deoarece cerealele se aflau încă acolo). John Garstang a fost cel care a descoperit pentru prima dată cantități abundente de cereale carbonizate. Cartea „Hard Sayings of the Bible”, paginile 182-183, menționează unele dovezi privind un cutremur de magnitudine 8 pe scara Richter, care ar fi putut lăsa fisuri în ziduri. Zidurile interioare din cărămizi de lut s-au prăbușit peste zidul exterior de piatră, formând o rampă convenabilă. Când a avut loc această cucerire? Ceramica provenită din Cipru indică o dată cuprinsă între 1450 și 1400 î.Hr. Amuletele egiptene poartă inscripționat numele faraonului de atunci, până în vremea lui Iosua. La începutul secolului al XX-lea, John Garstang a datat eronat zidurile Ierihonului în timpul lui Iosua, dar Kathleen Kenyon a demonstrat că Garstang s-a înșelat, conform „Wycliffe Bible Dictionary”, p. 575. Datarea cu carbon-14 situează distrugerea în anul 1410 î.Hr., cu o marjă de eroare de +/- 40 de ani.

1. În ceea ce privește distrugerea orașelor din Canaan, Iosua menționează doar că următoarele orașe au fost distruse: Debir, Eglon, Hazor, Hebron, Ierihon, Lachis, Libna, Makkeda și Ai. Arheologii au descoperit că, în acea perioadă, următoarele orașe au fost distruse: Arad, Debir, Hazor, situl de la el-Khalil (Hebron?), Ierihon și Lachis. Situl de la Beitin (Betel?), orașul Gabaon și situl de la Khirbet Nisya au fost abandonate. Poate că micul oraș Ai a fost distrus atât de complet încât situl nu va fi găsit niciodată. Cine a distrus aceste orașe? Tablele de la Tell el-Amarna ne spun clar. Scrisorile de la Tell el-Amarna au fost redactate din Canaan către faraonul egiptean în jurul anilor 1500-1370 î.Hr. Ele menționează temutii „Habiru care se dezlănțuiau”. Interesant este că ele menționează, de asemenea, un rege pe nume Lab’ayu din Sihem [un oraș gibeonit], care era un trădător deoarece se afla în alianță cu invadatorii habiru. Mai târziu, stela faraonului Merenpta/Merneptah (1229/1225 î.Hr.) menționează, de asemenea, un popor numit Israel în nordul Canaanului.

În plus, revista „Biblical Archaeology Review”, vol. 7 (septembrie-octombrie 1981), menționează că există dovezi ale unor vestigii siro-palestiniene lângă Qantir, în Egipt, datând din perioada 1700-1500 î.Hr.

În afară de aceasta, Iulius Africanus (care a scris între anii 235-245 d.Hr.) menționează istorici greci antici care au scris despre Exod. „Polemo, de exemplu, în prima carte a Istoriei sale grecești, spune: «Pe vremea lui Apius, fiul lui Phoroneus, o divizie a armatei egiptene a părăsit Egiptul și s-a stabilit în Palestina numită Siriană, nu departe de Arabia: aceștia sunt, evident, cei care au fost alături de Moise.» Iar Apion, fiul lui Poseidonius, cel mai sârguincios dintre gramaticieni, în cartea sa *Împotriva iudeilor* și în cartea a patra a *Istoriei* sale, spune că, pe vremea lui Inachus, regele din Argos, când Amosis domnea peste Egipt, iudeii s-au răsculat sub conducerea lui Moise. Și Herodot menționează, de asemenea, această revoltă și pe Amosis în cartea a doua a operei sale și, într-un anumit fel, și pe evreii înșiși, numărându-i printre cei circumciși și numindu-i asirienii Palestinei, poate prin intermediul lui Avraam. Iar Ptolemeu din Mendes, care relatează istoria egiptenilor încă din cele mai vechi timpuri, oferă aceeași relatare despre toate aceste lucruri; astfel încât, în general, între ei nu există nicio diferență demnă de menționat în ceea ce privește cronologia.” Părinții ante-niceeni, volumul 6, Iulius Africanus, fragmentul 13, p. 124.

Nu este prima dată când „cercetătorii” critici nu erau la curent cu descoperirile arheologice. De exemplu, arheologii au descoperit existența hitiților în 1892. Cu toate acestea, unii cercetători încă se îndoiau de existența lor zece ani mai târziu (1902, E.A.W. Budge).

Concluzie: Este greu să înoți împotriva curentului, când această teorie sceptică se îneacă într-o mare de fapte. Astfel, arheologia de astăzi indică faptul că relatarea biblică demonstrează credibilitatea Bibliei. Deoarece Biblia este exactă în redarea atâtor mici detalii, poate ar trebui să o considerăm exactă și în ceea ce privește ceea ce ea însăși pretinde a fi: comunicarea lui Dumnezeu către noi.

Alte surse de informații arheologice interesante despre israeliții din Egipt sunt: *Can Archaeology Prove the Old Testament?* de Ralph O. Muncaster, *Encyclopedia Britannica*, *Encyclopedia of Bible Difficulties* de Gleason Archer (Zondervan), „Evidențe pentru credință” de John Warwick Montgomery, „Noul dicționar internațional al Bibliei” de J.D. Douglas și Merrill C. Tenney, „735 de întrebări biblice derutante la care s-a răspuns”, p. 53, „Noile dovezi care cer un verdict” de Josh McDowell și „The Biblical Archaeology Review”.

Vedeți, de asemenea, un videoclip interesant despre datarea Exodului: https://www.youtube.com/watch?v=2JusQxiTXnE.

Î: În Exodul 1:8-10, este adevărat că „este bine stabilit faptul că egiptenii și-au construit singuri toate orașele și monumentele”, așa cum a afirmat un ateu (Capella)?

R: Deloc. Vezi răspunsul la întrebarea anterioară.

Î: În Exodul 1:8-10, de ce a permis Dumnezeu ca poporul Său să fie asuprit?

R: Uneori, Dumnezeu permite ca poporul Său să fie asuprit din diverse motive: ca măsură disciplinară (Cartea Judecătorilor), pentru a-i separa pe cei care nu doreau să-L urmeze, cum ar fi în cazul exilului etc. Însă în acest caz, deși Biblia nu menționează explicit acest lucru, putem face unele speculații.

Imaginați-vă că oamenii erau zidari bine plătiți și tratați cu bunătate, când Moise a apărut pe scenă spunând că Dumnezeu îi va elibera. De ce ar fi vrut să-l urmeze pe Moise, dacă Faraon fusese atât de prietenos cu ei? Chiar dacă libertatea în țara promisă ar fi fost mai bună, mulți dintre ei nu ar fi vrut să renunțe la confort. Imaginați-vă că unii dintre ei, în timp ce își făceau bagajele pentru a pleca, se întrebau cum ar putea supraviețui unei vieți grele în deșert, când nu cunoscuseră decât o viață de confort. Imaginați-vă că trebuiau să se încreadă în Dumnezeu chiar și pentru apă și hrană, când în deșert nu era nimic, în timp ce înainte trăiseră atât de confortabil încât nu trebuiau să se încreadă în Dumnezeu pentru nimic. Astfel, putem vedea cel puțin câteva motive pentru care Dumnezeu le-a permis să treacă prin aceste greutăți.

Chiar și așa, unii oameni încă se plângeau în pustie, unii voiau să se întoarcă în Egipt, iar alții contestau autoritatea lui Moise.

Poate că nu ne place să auzim asta, dar uneori Dumnezeu trebuie să ne pună în situații incomode înainte ca noi să ne ridicăm, să ne punem în mișcare și să facem ceea ce vrea Dumnezeu să facem.

Î: În Exod 1:11, ce știm din afara Bibliei despre stăpânii de sclavi egipteni?

R: Termenul egiptean „ser” apare pe o pictură murală din mormântul teban al lui Rekhmire, care era supraveghetorul fabricării cărămizilor pentru Thutmose al III-lea. Pictura murală înfățișează stăpâni de sclavi cu bice grele. Hierogliful egiptean este interesant: capul și gâtul unei girafe.

O pictură murală de la Abd-el-Gurnah înfățișează construirea templului lui Amon la Karnak cu sclavi care par a fi de origine semitică. Un supraveghetor al sclavilor se află deasupra lor, cu următoarea inscripție: „Supraveghetorul le spune muncitorilor săi: «Biciul este în mâna mea; nu stați degeaba.»” Curios, în Exodul 5:17, israeliții sunt acuzați în mod specific că „stau degeaba”.

Î: În Exodul 1:11, unde se aflau cele două orașe, Pithom și Ramses?

R: Pithom (casa [zeului] Atum) se află pe wadi Tumilat, chiar la est de Delta Nilului. Este vorba fie de ruinele de la Tell er-Rababeh, fie de Tell el-Maskhuta, situat la 8-9 mile spre est. La Tell el-Maskhuta s-au găsit cărămizi făcute fără paie. Septuaginta adaugă că acesta este același oraș cu „On” sau Heliopolis.

Se credea odinioară că orașul Ramses era situat la Tanis/Zoan. Totuși, în prezent se consideră că se află lângă Qantir, conform lui Hans Goedicke în „Biblical Archaeology Review”, vol. 7 (septembrie-octombrie 1981). Există dovezi ale unor vestigii siro-palestiniene din perioada 1700-1500 î.Hr.

Î: În Exodul 1:11, de unde provine termenul „Faraon”?

R: Sensul cuvintelor se schimbă uneori în timp. Între 2.500 și 2.000 î.Hr., „Faraon” însemna inițial „casă mare” (palat), dar a ajuns treptat să însemne regele Egiptului care locuia acolo.

Î: În Exodul 1:15, cum au putut două moașe evreice să se ocupe de atât de multe nașteri evreiești?

R: Evident, ele nu asistau la fiecare naștere, ci le supravegheau pe altele. Societatea egipteană era organizată de supraveghetori pentru diferite meserii.

Î: În Exodul 1:15-19, există vreo dovadă, în afară de Biblie, a existenței numelor Shiphrah și Puah?

R: Nu cunosc nicio dovadă privind numele Puah. Însă un papirus egiptean din Muzeul Brooklyn (35.1446), scris aproximativ în anul 1540 î.Hr., menționează o Shiphrah. Această Shiphrah a trăit cu peste un secol înaintea celei menționate în Exod.

Î: În Exodul 1:16-19, cum a putut Dumnezeu să le binecuvânteze pe moașele evreice Shiphrah și Puah pentru că l-au mințit pe Faraon?

R: Creștinii au păreri diferite cu privire la răspuns.

1. Mulți spun că Dumnezeu le-a binecuvântat credința de a apăra ceea ce este drept și le-a iertat minciuna pe care au spus-o pentru a face acest lucru. De asemenea, Cele Zece Porunci nu fuseseră încă date.

2. Alții spun că credincioșii nu ar trebui să spună adevărul în situații de viață și de moarte unor oameni răi care nu-l merită.

3. Shiphrah și Puah nu puteau să aducă pe lume personal toți acei copii: cel mai probabil, ele supravegheau o „armată” de moașe care făceau treaba. Moașele aflate sub conducerea lor ar fi putut minți sau ar fi putut întârzia în mod deliberat.

Î: În Exod 1:16, nu era oare nerezonabil ca Faraon să vrea să-i omoare pe israeliți, având în vedere că erau sclavi buni?

R: Probabil că erau aproximativ 4,1 milioane de egipteni (+/- un milion). Având în vedere că rata natalității israelitilor era mai mare decât a egiptenilor, populația lor ar fi putut fi de aproximativ 2 milioane, așa că Faraon a devenit îngrijorat.

Ca o notă marginală, în timp ce Faraon a poruncit să fie uciși toți băieții evrei nou-născuți, Dumnezeu, în mod ironic, a făcut ca unul dintre ei să crească chiar în propria Lui casă.

Î: În Exodul 1:16, de ce a vrut Faraon să ucidă băieții evrei în loc de fete în perioada în care s-a născut Moise? Te-ai aștepta ca lucrurile să stea invers, având în vedere că bărbații/băieții născuți anterior ar fi putut lăsa mai multe femei însărcinate în aceeași perioadă, provocând o creștere mai mare a populației. Sau de ce nu i-a ucis pe cei de ambele sexe?

R: Scriptura nu spune de ce Faraon a făcut această alegere. Cu toate acestea, putem observa o serie de motive posibile.
1) Egiptenii s-ar fi putut teme că băieții ar fi putut crește și deveni soldați și s-ar fi putut răscula. Egiptenii nu s-ar fi temut atât de mult de femei.

2) Fetele ar fi fost totuși muncitoare destul de utile, întrucât Egiptul era un important exportator de țesături, iar ele ar fi putut fi țesătoare.

3) Fetele ar fi putut deveni soții sau concubine pentru bărbații egipteni și ar fi putut avea copii crescuți în spiritul egiptean.

Î: În Exodul 1:16, de ce era Moise în pericol de a fi ucis de Faraon, având în vedere că fratele său mai mare, Aaron, aparent nu se afla în niciun astfel de pericol?

R: Potrivit lui Walter Kaiser în *A History of Israel*, p. 89, dacă Moise s-ar fi născut în 1526 (cu 80 de ani înainte de Exod), s-ar fi născut în primul an al domniei lui Thutmose I (1526-1512 î.Hr.), iar acesta era, aparent, faraonul care a emis acel decret.

Ca o notă marginală, faraonul care a vrut să-l omoare pe Moise după ce acesta a ucis un egiptean a fost probabil Thutmose al III-lea (1504-1450 î.Hr.). Niciun alt faraon nu a trăit suficient de mult, iar fie relatarea din Exod este exactă, fie ar trebui să spunem că a fost o „mare coincidență” faptul că singurul faraon care a trăit suficient de mult s-a întâmplat să domnească exact la momentul potrivit pentru a se potrivi cu povestea.

Î: În Exodul 1:17, credincioșii ar trebui să se teamă de Dumnezeu?

R: Da. Vezi a doua parte a răspunsului la Exodul 9:30.

Î: În Exodul 2:1, cât de asemănătoare este povestea lui Moise din coș cu povestea lui Sargon?

R: Sargon al Akkadului (c. 2355–2279 î.Hr.), conform legendei, a fost pus într-un coș de stuf acoperit cu smoală și lăsat pe un râu. Akki, grădinarul, l-a salvat și l-a crescut ca pe propriul fiu. Cu toate acestea, mama lui Moise a făcut acest lucru din cauza unei legi a regelui și nu l-a abandonat, ci a trimis-o pe Miriam să aibă grijă de el.

Î: În Exodul 2:2,3, ce este neobișnuit în legătură cu cuvintele ebraice de aici?

R: În Exodul 2:2, adjectivul din expresia „copil frumos/sănătos” este același cuvânt ebraic pentru „bun” care se găsește în Geneza 1. În Exodul 2:3, cuvântul ebraic pentru „coș” este același cuvânt folosit pentru arca lui Noe. Cuvântul ebraic pentru „stuf” (fără vocale) este același cuvânt ca și Marea Roșie/Marea de Stuf pe care Moise și israeliții au traversat-o.

Î: În Exodul 2:3, dacă Dumnezeu îl iubea pe Moise, de ce a permis ca Moise să se afle într-un pericol atât de mare de înec, de expunere la intemperii și de atacul crocodililor?

R: Dumnezeu vede totul, și este cert că El nu vede unele lucruri așa cum le vedem noi. Dumnezeu Atotputernicul era suficient de puternic pentru a se asigura că Moise era în siguranță. Chiar dacă ne aflăm în mijlocul celui mai îngrozitor potop, cel mai sigur loc în care putem fi este în centrul voinței lui Dumnezeu.

Sunt sigur că acea experiență i-a întărit lui Moise convingerea că a fost salvat pentru o misiune specială. Ceilalți au putut vedea că, așa cum Dumnezeu l-a putut ocroti pe Moise, El îi putea ocroti și pe ei.

Î: În Exod 2:5, de ce ar fi vrut fiica faraonului să se scalde în Nil, și cum rămâne cu crocodilii?

R: Astăzi, crocodilii nu se găsesc la nord de Asuan, dar în antichitate se întindeau până la Memphis. Prințesa ar fi vrut să se scalde în regiunea Deltei din nord (unde locuiau evreii), pentru a fi ferită de crocodili. Este probabil ca fiica faraonului să se fi scăldat într-un mic afluent, nu neapărat în cursul principal al Nilului. De asemenea, această scăldare era mai degrabă pentru purificarea rituală decât doar pentru a se curăța.

Î: În Exodul 2:7-10, știm ceva din afara Bibliei despre fiica faraonului?

R: Este posibil, deoarece ar fi putut fi vorba de regina Hatshepsut. Moise avea 80 de ani când a început Exodul, iar acesta a avut loc în jurul anului 1447 î.Hr., cu o marjă de eroare de 4-5 ani. Așadar, faraonul Thutmose al III-lea (1504-1450 î.Hr.) ar fi fost cel care i-a asuprit pe israeliți. Rătăcirile din timpul Exodului au avut loc în principal sub domnia fiului său, Amenhotep al II-lea (c. 1445–1425 î.Hr.). Apropo, pe Stela Visului lui Thutmose al IV-lea, Sfinxul îi apare acestuia în vis, spunându-i că el va fi următorul faraon, în ciuda faptului că nu era primul născut. Oricum, cu 80 de ani înainte de 1447 î.Hr. se află anul 1527 î.Hr. Regina Hatshepsut, fiica faraonului Thutmose I, a domnit ca regentă în timp ce Thutmose III era încă copil (1504-1482 î.Hr.). Așadar, nu este sigur că fiica faraonului menționată aici era regina Hatshepsut, întrucât faraonul a avut, fără îndoială, și alte fiice, dar ar putea fi ea. Dacă totuși era ea, a fost pentru o scurtă perioadă a doua cea mai puternică persoană din Egipt.

Î: În Exodul 2:10, numele Moise este egiptean sau ebraic?

R: Numele Moise este neobișnuit, deoarece este ambele. În ebraică, numele Mosheh provine de la masah, care înseamnă „a scoate afară”. În egipteană, verbul ms/mes înseamnă „scoasă afară, născută” sau „(un anumit zeu) s-a născut”. Din punct de vedere gramatical, este vorba de forma perfectivă veche egipteană. „ms” este o terminație comună în numele Ptahmose, Thutmose, Ahmose și Ramose. Dicționarul biblic al lui Unger menționează că numele egiptean „ms’” poate însemna „un copil sau un fiu”.

Î: În Exodul 2:14,15, cum a părăsit Moise Egiptul temându-se de mânia împăratului, având în vedere că în Evrei 11:27 Moise a părăsit Egiptul fără să se teamă de mânia împăratului?

R: În Exodul 2:14,15, când avea 40 de ani, Moise a părăsit Egiptul pentru prima dată temându-se de mânia împăratului. În Exodul 13-14, când avea 80 de ani, Moise a părăsit Egiptul pentru a doua oară fără să se teamă de mânia împăratului, iar Evrei 11:27 descrie această a doua ocazie. Moise s-a întors a doua oară pentru a-și înfrunta frica, dar de data aceasta știa că avea o misiune de îndeplinit și că Dumnezeu îl va proteja.

Pentru noi, dacă fugim de o încercare a credinței noastre din cauza fricii, uneori Dumnezeu ne face să ne întoarcem mai târziu și să înfruntăm același tip de încercare.

Î: În Exod 2:18, cum se face că socrul lui Moise se numea Reuel, din moment ce în Exod 3:1 și 4:18 era numit Ietro?

R: Chiar și socrul meu avea două nume fără legătură între ele (unul în chineză și unul în engleză), așa că nu cred că este ceva neobișnuit. Probabil că acest lucru nu era considerat neobișnuit de către Avram/Avraam, Sarai/Sara, Iacov/Israel, Ben-Oni/Beniamin, Zaphenath-Paneah/Iosif, Osea/Iosua, Ghedeon/Ierubbaal, Ammiel/Eliam, Bat-Șeba/Bat-Șua, Azaria/Ozia, Abiam/Abia, Ioahaz, fiul lui Iosia/Șalum, Eliakim/Ioiachim, Ioiachin/Ieconiah/Coniah, Zedechia/Matania, Hanania/Șadrac, Mișael/Meșac, Azaria/Abed-Nego, Daniel/Belteshazzar, Simon/Petru, Iosif/Barnaba, Sila/Silvanus și Saul/Pavel.

Oamenii aveau adesea nume diferite în limbi diferite, iar, aparent, dobândirea ulterioară a unui alt nume în aceeași limbă era, de asemenea, destul de obișnuită, după cum ar putea confirma Gideon/Ierubbaal și Osea/Iosua. O ipoteză este că acest fenomen este mai frecvent în culturile care nu au nume de familie. În acest caz, Walter Kaiser, în lucrarea sa *A History of Israel*, la pagina 92, referindu-se la *Ugaritic Textbook* de Cyrus H. Gordon (1965), afirmă că numele Ietro (precum și Hobab) se regăsește în limba ugaritică. Re’u’el înseamnă „prieten sau păstor al lui Dumnezeu”.

Și în alte culturi erau frecvente numele multiple. În Egipt, Osiris, Wennofer și Khent-amentiu erau toate numele aceluiași idol. Sebek-khu și Djaa erau aceeași persoană. În Mesopotamia, Ahiqar este aceeași persoană cu Aba’enlil-dari, iar Tiglath-Pileser este Pul. Legile lui Lipit-Ishtar numesc același zeu Enlil și Nunamnir, iar Legile lui Hammurapi menționează Inana/Ishtar/Telitum și Nintu/Mama. În „Expositor’s Bible Commentary”, volumul 2, p. 313, se menționează că numele duble pentru aceeași persoană sunt bine cunoscute și din surse din Arabia de Sud. Pe lângă prezentarea acestor exemple, Kenneth Kitchen, în lucrarea „Ancient Orient and Old Testament” (IVP 1966), pp. 121-124, menționează că numele duble erau comune în Canaan, în Arabia de Sud antică, la huriti și la hitiți.

Iosifus a oferit o explicație alternativă. El a speculat că Reuel era numele său, iar Ietro era titlul său.

Î: În Exodul 2:21-22, de ce ar trebui să-l admirăm pe Moise, care [se presupune că] a avut un copil nelegitim?

R: Scriptura nu spune nicăieri că Moise ar fi avut un copil nelegitim. Când Exodul 2:21 menționează că Reuel i-a dat lui Moise pe fiica sa, Zipporah, el i-a dat-o lui Moise ca soție. Ca dovadă a acestui fapt, Exodul 4:20 o numește pe Zipporah „soția lui”, iar în Exodul 4:25, Zipporah, soția lui, se referă la Moise ca fiind „mirele ei de sânge”.

Este totuși un studiu interesant din punct de vedere psihologic să observi până unde sunt dispuși unii oameni să interpreteze anumite pasaje din Scriptură (cum ar fi Exodul 2:21-22), ignorând în același timp versetele conexe (Exodul 4:20, 25), în încercarea de a găsi vreo acuzație împotriva lui Dumnezeu și a Bibliei Sale.

Î: În Exodul 2:23-25, de ce a așteptat Dumnezeu până când Moise a împlinit 80 de ani înainte de a-i elibera pe israeliți?

R: Scriptura nu spune acest lucru, dar putem găsi în ea indicii cu privire la câteva posibile motive.

Se pare că Moise era suficient de puternic fizic încât să ucidă un egiptean (Exodul 2:12) și să alunge mai mulți păstori (Exodul 2:17). Poate că a acționat impulsiv când a decis brusc să ia lucrurile în propriile mâini și să-l ucidă pe egiptean în Exodul 2:11-12. Poate că Moise trebuia mai întâi să învețe câteva lucruri despre a aștepta călăuzirea lui Dumnezeu și a face voia Lui în felul Lui, în loc să o facă în felul său.

Moise avea 80 de ani când Dumnezeu l-a chemat din rugul aprins. Poate că, după 40 de ani de viață în deșertul îndepărtat, a devenit mai priceput în a se baza pe puterea lui Dumnezeu.

Exodul 2:23 spune că a murit împăratul Egiptului (adică Faraonul). Deoarece a murit Faraonul care încercase să-l omoare pe Moise în Exodul 2:15, Moise putea să se prezinte din nou în fața curții.

Pe tot parcursul captivității lor, Biblia nu menționează nicăieri că evreii ar fi strigat către Dumnezeu după ajutor, până la Exodul 2:23-24. Abia atunci Dumnezeu l-a adus din nou pe Moise în prim-plan. Poate că sună elementar, dar dacă ai o problemă, știi că ai o problemă și ai nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, de ce ai ezita să strigi către Dumnezeu?

Î: În Exodul 3:2, de ce a apărut îngerul Domnului într-un tufiș în flăcări?

R: Deși Scriptura nu spune acest lucru, tufișul în flăcări ne oferă câteva aspecte la care să medităm.

Miracolul lui Dumnezeu, reprezentat de un tufiș în flăcări care nu se ardea, l-ar fi atras pe Moise de la distanță. În vremurile viitoare, lucrarea miraculoasă a lui Dumnezeu din Exod va fi ca o lumină care strălucește de-a lungul secolelor, atrăgând și ea oamenii către Dumnezeu. Când împărtășim mesajul lui Dumnezeu altora, să ne asigurăm că îi lăsăm să vadă lumina caracterului și a lucrărilor lui Dumnezeu, și nu doar focurile noastre mărunte, create de om.

Focul în deșert poate fi periculos, mai ales dacă trebuie să parcurgi multe mile pentru a găsi apă cu care să-l stingi. Nici nisipul nu este o soluție eficientă. Cu toate acestea, acel tufiș era în siguranță și nu a ars. Poporul lui Israel s-a aflat în situații periculoase, atât când egiptenii voiau să ucidă pruncii de sex masculin, cât și mai târziu, în pustie. Totuși, prin ascultarea față de Dumnezeu, ei au putut fi păstrați în siguranță.

Pe de altă parte, nu toți au fost în siguranță în pustie. Când unii au nesocotit porunca, unii au fost loviți de ciumă, uciși de foc sau înghițiți de pământ. Nu cădeți în capcana minciunii că „Dumnezeu este inofensiv”. Dumnezeu nu este inofensiv, ci Dumnezeu este bun. Să ne întoarcem la Dumnezeu cu credință și ascultare, ca prin harul Său să vedem latura bună și milostivă a lui Dumnezeu, nu latura severă și mâniată.

Î: În Exod 3:2, cine era mai exact îngerul Domnului din rugul aprins?

R: Cuvântul „înger” poate însemna mesager. Există trei posibilități, și să le examinăm pe toate.

O ființă angelică bună, creată de Dumnezeu: Exodul 3:2 vorbește despre „îngerul Domnului”. Totuși, dacă ar fi fost pur și simplu un înger, de ce ar fi trebuit Moise să-și scoată încălțările, având în vedere că acela era pământ sfânt, conform Exodului 3:5?

Dumnezeu (fie Trinitatea, fie Tatăl): Ființa a spus: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov.” Apropo, o apariție a lui Dumnezeu în Vechiul Testament se numește teofanie.

Iisus Hristos: Biserica primară a înțeles aceasta ca o apariție a lui Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu, înainte de întruparea Sa pe pământ. Iisus putea spune: „Eu sunt Dumnezeul...”, iar Iisus putea fi, de asemenea, mesagerul sau Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl. Apropo, o apariție specifică a lui Dumnezeu Fiul în Vechiul Testament se numește cristofanie.

Printre scriitorii bisericii primare care au afirmat că era vorba de Iisus se numără: „Prima Apologie” a lui Iustin Martirul, cap. 63, p. 184 (c. 150 d.Hr.), Irineu (182-188 d.Hr.), „Împotriva ereziilor” de Irineu, cartea 4, cap. 29.2, p. 502 (182-188 d.Hr.), Clement din Alexandria, „Îndemnul către păgâni”, cap. 1, p. 173 (193-217/220 d.Hr.), și Tertulian, „Răspunsul către iudei”, cap. 8, p. 163 (198-220 d.Hr.).

Î: În Exodul 3:8 și Geneza 23, cum se poate ca hitiții să fi fost în Palestina pe vremea lui Moise și a lui Iosua?

R: Hitiții erau un popor cu o arie de răspândire vastă, iar o colonie s-a stabilit în munții Palestinei. Hitiții indo-europeni au jefuit Babilonul în 1590 î.Hr. Alții cred că aceasta se referă la hatti, un popor neindo-european care a fost cucerit înainte de 2000 î.Hr. Cuvintele „hatti” și „hitti” se scriu la fel în ebraică.

Î: În Exod 3:8, 17 și Iosua 5:6, de ce este Canaan numit „țara laptelui și a mierii”?

R: Pentru israeliții păstori, era o țară cu dealuri și văi luxuriante, propice pentru creșterea animalelor bine hrănite și pentru flori care atrăgeau albinele.

Î: În Exod 3:10 și Exod 6:10-13, a fost Moise chemat de Dumnezeu în Midian sau în Egipt?

R: Moise a fost chemat pentru prima dată de Dumnezeu în Midian. Totuși, după ce s-a întors în Egipt, Moise a început să aibă îndoieli, iar Dumnezeu i-a reconfirmat chemarea în Egipt. Uneori, și astăzi, oamenii au nevoie de reconfirmarea a ceea ce știu că este adevărat.

Î: În Exod 3:10-4:17, de ce a avut Moise nevoie de o chemare și de ce avem nevoie și noi?

R: Înainte ca Moise să-și pună viața în pericol, Dumnezeu i-a confirmat că va împlini voia Lui. Când alți israeliți l-au întrebat pe Moise cine era și dacă le va spune ce era drept, semnele lui Moise i-au convins că era cu adevărat chemat. Când Moise a simțit furia lui Faraon și minunile demonice ale magilor lui Faraon, a avut nevoie să știe cu certitudine că se afla exact acolo unde trebuia să fie.

Uneori, creștinii sunt întrebați: „De ce credeți că dețineți monopolul asupra adevărului?” sau „Cine v-a chemat să le spuneți altora că vor ajunge în Iad dacă Îl resping pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu?” Dacă n-am avea nicio chemare și niciun mesaj de la Dumnezeu, ar putea avea dreptate. Dar toți creștinii au o chemare generală, dată chiar de Isus Însuși în Matei 28:18-20. Pavel reia această chemare în 2 Timotei 4:1-2. Cu toții trebuie să strălucim ca stelele în univers, în timp ce propovăduim Cuvântul vieții, conform Filipeni 2:15-16 și 2 Corinteni 5:18-20. Când oamenii îți pun la îndoială credibilitatea, nu înseamnă că au o problemă cu autoritatea ta, deși ar putea da impresia asta. Mai degrabă, dezacordul lor vizează cuvintele și pretențiile exclusive ale lui Hristos. Uneori, sarcina noastră nu este doar să convingem oamenii, ci să arătăm că există o diferență între ceea ce ei cred fără efort și ceea ce a spus Isus. Odată ce văd această diferență, atunci au de făcut o alegere cu privire la cine vor urma.

Unor creștini li s-a dat o chemare specifică, aceea de a se îndrepta către o anumită slujire, biserică sau grup de oameni. Nu fiecare creștin simte o chemare specifică, și nu fiecare creștin are aceeași chemare specifică. Este ușor să-ți imaginezi că chemarea ta se referă la cel mai important aspect al slujirii, iar celelalte chemări nu sunt la fel de importante, dar 1 Corinteni 12 arată că acest lucru este greșit. Indiferent dacă crezi sau nu că ai o chemare specifică, cu toții avem responsabilitatea de a asculta de chemările generale adresate tuturor credincioșilor în Biblie: să vestim Cuvântul, să-i iubim pe ceilalți și să trăim o viață care Îl slăvește pe Dumnezeu.

Î: În Exod 3:18, a fost Moise înșelător când i-a cerut lui Faraon să-i lase să plece într-o călătorie de trei zile pentru a aduce jertfe?

R: Nu. Iată șase puncte de luat în considerare și, apoi, un motiv probabil pentru care nu a fost așa.

1. Dumnezeu a spus că, în cele din urmă, îi va scoate definitiv pe israeliți (Exodul 3:17) și, la momentul potrivit, Dumnezeu a făcut acest lucru.

2. A fost porunca lui Dumnezeu, nu inițiativa proprie a lui Moise, ca, în acel moment, Moise să-i ceară faraonului doar o călătorie de trei zile, în loc de permisiunea de a părăsi Egiptul. (Exodul 3:18)

3. Dumnezeu știa cu certitudine și i-a spus lui Moise că Faraon nu ar fi îndeplinit nici măcar această cerere mai modestă. (Exodul 3:19)

4. Ipotetic vorbind, dacă Faraon ar fi îndeplinit această cerere, nu există niciun indiciu că Moise l-ar fi înșelat pe Faraon și nu s-ar fi întors.

5. Desigur, dacă ar fi plecat și s-ar fi întors în Egipt, asta nu i-ar fi împiedicat să ceară mai târziu să plece definitiv.

6. A tăcea cu privire la o chestiune nu înseamnă a minți. Mai precis, a formula o cerere mai modestă și a tăcea cu privire la o cerere mai amplă pe care o vei formula mai târziu nu înseamnă a minți.

De ce l-ar fi pus Dumnezeu pe Moise să ceară inițial doar această cerere mai modestă? Probabil că nu a fost o înșelăciune, ci o dovadă de bunătate. Dumnezeu le-a dat faraonului și egiptenilor șansa de a accepta mai întâi o cerere mai modestă și de a se obișnui treptat cu ideea de a-i lăsa pe israeliți să plece. Cu toate acestea, în același timp în care le-a oferit această oportunitate, Dumnezeu știa deja, cu certitudine, rezultatul alegerii libere a faraonului. Astăzi, Dumnezeu oferă tuturor minunata oportunitate a mântuirii, dar El cunoaște deja rezultatele alegerii libere a fiecăruia.

Î: În Exod 3:22 și Exod 12:33-36, cum a putut Dumnezeu să le spună israeliților să ceară lucruri de la egipteni?

R: Cuvântul ebraic sa’al înseamnă „a cere”, nu „a împrumuta”. Trei puncte de luat în considerare în răspuns.

1. Fără înșelăciune: Egiptenii știau că israeliții plecau și că păstrau bunurile respective: Exodul 12:31-36. Cuvântul ebraic pentru „pradă”, nissaltem, nu sugerează în mod specific furtul, frauda sau înșelăciunea. Se mai spune că „«împrumutat» este adesea considerat astfel din cauza influenței traducerilor greșite într-o epocă în care ebraica era necunoscută sau, așa cum se întâmplă acum, din cauza prejudecăților raționaliste.”

2. Fără constrângere: Egiptenii erau binevoitori față de ei și îi îndemnau să plece (Exodul 12:33-36).

3. Fără nedreptate: Bunurile respective reprezentau o mică compensație pentru uciderea copiilor și pentru cei 400 de ani de sclavie. Acest al treilea concept (precum și primele două, în mod indirect) a fost exprimat de Tertulian în „Cele cinci cărți împotriva lui Marcion”, cartea 2, capitolul 21, p. 313-314 (207/208 d.Hr.). Acest răspuns se regăsește și la Irineu (182-188 d.Hr.) în „Împotriva ereziilor”, cartea 5, capitolul 30, versetul 2.

Rezumat: Israeliții au formulat o cerere deschisă, iar egiptenii, care între timp simpatizau cu ei, le-au îndeplinit cererea.

Î: În Exod 3:22 și Exod 12:33-36, cum ar fi putut Dumnezeu [presupus] să-i învețe pe israeliți să fie necinstiți și să fure? (o întrebare pusă de un ateu)

R: Ai cerut vreodată ceva? Dacă da, asta te face hoț? Desigur că nu, este o prostie. La fel:

1. Egiptenii știau că israeliții plecau. De fapt, în Exodul 12:33, egiptenii îi rugau pe israeliți să se grăbească și să plece.

2. Israeliții le-au cerut egiptenilor acele lucruri (Exodul 12:35-36)

3. Egiptenii erau binevoitori față de israeliți și le-au dat (nu le-au împrumutat) acele lucruri. (Exodul 3:22; 12:36).

Așa cum s-a menționat în răspunsul anterior, „The Expositor’s Bible Commentary”, volumul 2, p. 324, spune că cuvântul ebraic pentru „pradă”, nissaltem, nu sugerează în mod specific furtul, frauda sau înșelăciunea.

Î: În Exodul 4, ce putem învăța din răspunsul lui Moise la chemarea lui Dumnezeu?

R: Mai întâi, Dumnezeu i-a arătat lui Moise puterea Sa minunată (Exodul 3:2), apoi a dat dovadă de răbdare față de scuzele pline de necredință ale lui Moise (Exodul 4:1-13), iar în cele din urmă mânia Lui s-a aprins împotriva lui Moise. Avem responsabilitatea de a asculta chemarea lui Dumnezeu și de a nu ne împotrivi din cauza fricii, a rebeliunii sau a convingerii că nu suntem la înălțimea așteptărilor. Sperăm că nu veți ajunge în situația de a-L mânia pe Dumnezeu înainte de a asculta chemarea Lui.

Când Moise a spus că nu este potrivit, putem observa două adevăruri și o minciună plină de neîncredere.

1. Moise a spus adevăruri concrete, și anume că oamenii ar fi puțin dispuși să creadă un străin necunoscut și că el era greoi la vorbire.

2. Moise știa cu adevărat că, în firea sa naturală, nu era în stare să ducă la bun sfârșit această sarcină.

3. Moise a crezut o minciună lipsită de credință, și anume că Dumnezeu nu era suficient de mare pentru a-Și împlini voia prin neputința lui Moise. Mă rog ca, dacă aveți această minciună în inima voastră, să o descoperiți, să mărturisiți acest păcat înaintea lui Dumnezeu și să decideți să credeți că măreția lui Dumnezeu este mai mare chiar și decât cele mai grave slăbiciuni ale voastre.

Î: În Exodul 4:3-5, cum poate un toiag fără viață să se transforme într-un șarpe?

R: Nu este vorba doar de o simplă iluzie optică, căci în Exodul 7:12 șarpele putea să înghită. Dumnezeu este mai mare decât legile fizice și biologice naturale, nu invers.

Î: În Exodul 4:11, Dumnezeu nu numai că permite, ci și face oamenii muți, surzi și orbi?

R: Fie că ne place sau nu, Dumnezeu permite în mod conștient orice rău și orice handicap care apare. În plus, de multe ori Dumnezeu are un scop special pentru a-i face pe oameni într-un anumit fel. Atâtea minuni puternice au fost săvârșite prin Moise, și totuși Dumnezeu a ales atât să-l facă cu un defect de vorbire (Exodul 4:10-13, 6:12,30), cât și să nu-l înlăture. La fel, atâtea minuni au fost săvârșite prin Pavel, și totuși, în 2 Corinteni 12:7-9, Dumnezeu a ales să nu înlăture „țepușa” lui Pavel.

Î: În Exodul 4:18, de ce numele „Ietro” a fost scris în moduri diferite?

R: Multe limbi, inclusiv araba, au o terminație diferită pentru un substantiv, în funcție de modul în care este folosit în propoziție. Numele Ietro a fost transliterat în ebraică într-un loc cu o terminație, iar într-un alt loc cu o altă terminație. Același lucru s-a întâmplat și cu Geshem/Gashmu, arabul, în Neemia 2:19; 6:1-2, 6. Ceea ce este deosebit de interesant în Exodul 4:18 este faptul că ambele terminații sunt prezente în același verset. Se pare că scriitorii nu erau prea pretențioși în ceea ce privește ortografia consecventă a numelor, și nici noi nu ar trebui să fim.

Î: În Exodul 4:18, de ce a spus Moise că voia să meargă în Egipt „ca să vadă dacă mai erau acolo”?

R: Indiferent dacă motivele sale erau corecte sau greșite, Moise a ales să fie vag și să-și ascundă motivul principal pentru care voia să se întoarcă în Egipt. Biblia nu apără secretomania lui Moise; ea doar o consemnează.

Î: În Exodul 4:22, în ce sens era Israelul primul născut al lui Dumnezeu?

R: Un întâi-născut avea drepturi, privilegii și responsabilități speciale. Israelul era poporul ales al lui Dumnezeu; prin el, Cuvântul lui Dumnezeu urma să se răspândească pe tot pământul. Israelul avea următoarele privilegii:

Adoptați ca fii (Romani 9:4)

Încredințați cu cuvintele lui Dumnezeu (Romani 3:2), primirea Legii (Romani 9:4)

Patriarhii (Romani 9:5)

Strămoșii umani ai lui Hristos (Romani 9:5).

Î: În Exod 4:24, de ce a fost pe punctul de a-l ucide pe Moise?

R: Patru puncte de luat în considerare în răspuns:

Situația: Deși Dumnezeu știa că Moise nu va muri, lucrurile păreau disperate pentru Moise și Zippora.

Cauza: Nu se spune cum a ajuns Moise în pragul morții, poate din cauza unei boli, dar ei știau că Dumnezeu nu numai că a permis acest lucru, ci l-a provocat în mod deliberat.

Disciplină: Zippora și Moise nu respectaseră legământul circumciziei făcut cu Avraam, iar Dumnezeu i-a disciplinat până când au respectat legământul sau până când Moise a fost adus în pragul morții.

Avertisment: După cum a descoperit Moise, nimeni nu poate deveni atât de mare încât să nu mai fie nevoit să se supună lui Dumnezeu.

Î: În Exod 4:30, ar trebui oamenii să creadă din cauza semnelor?

R: Oamenii nu ar trebui să creadă în Dumnezeu doar datorită semnelor. Semnele au un rol adecvat în confirmarea credinței în mesagerii lui Dumnezeu. Aceste semne nu au servit pentru a dovedi existența lui Dumnezeu acestor oameni; mai degrabă, semnele au servit pentru a verifica faptul că Moise era trimis de Dumnezeul cel Viu.

Î: În Exodul 4:31 și Exodul 6:9, oamenii l-au crezut pe Moise sau nu?

R: Inițial, au crezut în Moise în Exodul 4:31, dar ulterior au avut îndoieli în Exodul 6:9, după ce Faraon le-a mărit volumul de muncă.

Î: În Exodul 5:2, cine era faraonul Egiptului și când a avut loc Exodul?

R: Faraonul care a murit aici a fost probabil Thutmose al III-lea. Regina sa principală era Hatshepsut Meritre (diferită de mama sa, celebra Hatshepsut). Exodul a avut loc în jurul anilor 1446/1445 î.Hr. Motivul pentru această dată, 1446/1445, este 1 Regi 6:1, care spune că Solomon a început să construiască Templul la 480 de ani după ce israeliții au ieșit din Egipt, iar arheologii sunt convinși că acest moment ar fi fost în anul 966 î.Hr.

Ca o notă marginală, istoricul Eusebiu din Cezareea (318-339/340 d.Hr.) menționează în *Praeparatio Evangelica* 9.27 că numele fiicei faraonului care l-a scos pe Moise din apă era Merris. Iosifus menționează numele Thermuthis în „Antichitățile iudeilor” 2, 224 (9.5), iar Cartea Jubileelor 47:5 spune că numele ei era Tharmuth.

Acest eveniment ar fi avut loc fie sub domnia lui Thutmose al III-lea, fie, mai probabil, sub domnia faraonului Amenhotep al II-lea (1450/20-1401/1385 î.Hr.). Regina sa principală se numea Tia. Alți creștini obișnuiau să creadă că Exodul a avut loc mult mai târziu, sub domnia lui Ramses al II-lea (1290-1224 î.Hr.). Data de 1446/1445 î.Hr. se potrivește deoarece:

1. 1 Regi 6:1 menționează 480 de ani înainte de construirea Templului lui Solomon.

2. Sub domnia lui Amenhotep al II-lea, semitii erau obligați să fabrice cărămizi.

3. Stela visului lui Thutmose al IV-lea. A se vedea discuția privind Exodul 12:29.

4. Judecători 11:26 menționează 300 de ani înainte de Ieftae.

5. Hazor nu a mai fost locuit după secolul al XIII-lea.

6. Tăblițele de la Tell el-Amarna, datând din perioada 1400-1370 î.Hr., menționează temutii „Habiru” sau „Abiru” care făceau ravagii. Ele menționează că orașele Arad, Gezer, Așkelon și Lachiș fuseseră deja cucerite.

7. Clement din Alexandria, în lucrarea *Stromata* (193-202 d.Hr.), cartea 1, capitolul 2, menționează o perioadă de 450 de ani de la vremea lui Iosua până la David.

8. Numele Ramses era folosit încă dinainte de secolul al XIII-lea. A se vedea „CHRONOLOGICAL AND BACKGROUND CHARTS OF THE OLD TESTAMENT”, pp. 29-30, și „When Critics Ask”, pp. 67-68. Ramose era numele unui nobil din timpul lui Amenhotep al III-lea.

Datarea cu carbon-14 a stabilit că distrugerea Ierihonului a avut loc în jurul anului 1410 î.Hr. Faraonul care domnea cu 40 de ani înainte de acea dată ar fi fost Thutmose al III-lea.

Î: În Exodul 5:2, era vorba despre același faraon ca cel din Exodul 15?

R: Nu era același faraon. Faraonul din Exodul 1, probabil Thutmose al III-lea, dorea fie să extermine, fie să reducă populația israeliților. Faraonul din Exod, probabil Amenhotep al II-lea (1450/1420–1401/1385), s-a concentrat pe folosirea lor ca sclavi. Rețineți că a existat un interval de 80 de ani între Exodul 1 și Exodul 5.

Î: În Exodul 5:3, Exodul 8:26-27 și Exodul 10:26, Moise inventa oare motive pentru a pleca?

R: Scriptura nu precizează dacă Dumnezeu i-a spus lui Moise să-i prezinte faraonului aceste motive pentru plecare sau dacă Moise le-a menționat din proprie inițiativă. Dacă ar fi fost vorba de cea de-a doua variantă, rețineți că Scriptura nu menționează dacă Moise a spus totul corect.

Î: În Exodul 5:6, de ce au folosit paie pentru a face cărămizi?

R: Paie confereau cărămizilor o rezistență mai mare la tracțiune, deoarece argila lipită de paie era mai puțin susceptibilă să se desprindă.

Î: În Exodul 5:6-7, cum s-au descurcat israeliții cu faptul că trebuiau să-și adune singuri paiele?

R: Mai întâi trebuie să înțelegeți că paiele erau importante pentru a face cărămizi rezistente, deoarece acționau ca un liant care împiedica cărămizile să se sfărâme pur și simplu. De asemenea, deși cărămizile erau mai răspândite în Mesopotamia decât în Egipt, unele orașe egiptene, precum Pithom, erau construite din cărămidă. Mormântul unui nobil egiptean numit Rekhmere / Rek-mi-Re, situat la Teba în secolul al XV-lea î.Hr., prezintă o pictură în care sclavi fabrică cărămizi. O imagine a acesteia se găsește în „The New International Dictionary of the Bible”, p. 174.

Ruinele de la Pithom prezintă cărămizi cu paie la nivelul inferior, cărămizi cu doar miriște la nivelul intermediar și cărămizi fără material fibros la nivelul superior. Dimensiunile cărămizilor variau de la 13 pe 13 pe 3,5 inci (33 pe 33 pe 9 cm) la 16 pe 8 pe 6 inci (41 pe 20 pe 15 cm).

Î: În Exodul 6:1, de ce a fost menționată în mod specific „mâna puternică” a lui Dumnezeu?

R: În acea perioadă, faraonii egipteni foloseau în mod obișnuit expresia „cel cu brațul [puternic]” ca parte a titlurilor lor. Exodul 6:1 sublinia faptul că brațele lor mândre nu erau nimic în comparație cu brațul lui Dumnezeu.

Î: În Exodul 6:3 și în alte pasaje, care sunt unele dintre problemele legate de teoria JEPD?

R: Teoria JEPD a fost concepută pentru prima dată în secolul al XIX-lea, înainte ca cercetătorii să poată dovedi că oamenii de rând știau să scrie în vremea lui Moise. Aceasta susține că primele cinci (sau, uneori, șase) cărți ale Bibliei au fost compilate din patru surse anterioare, numite J (de la Iehova), E (de la Elohim), P (de la preoțesc) și D (de la Deuteronom).

Există multe probleme legate de teoria JEPD, dar iată trei dintre ele.

1. Cercetătorii liberali nu sunt de acord asupra versetelor care aparțin surselor J, E, P și D.

2. Această teorie se bazează pe utilizarea unor nume diferite pentru Dumnezeu în Geneza 1 și Geneza 2. Dar și alte lucrări fac același lucru. În cartea Evreilor, Isus și Hristos nu sunt menționați în capitolul 1, ci doar „Fiul”. Totuși, Hristos și Isus sunt menționați frecvent după aceea. Cu toate acestea, nu am auzit niciodată de cineva care să pună la îndoială unitatea cărții Evreilor. Cartea lui Iona folosește doar numele divin, cu excepția momentelor în care vorbesc marinarii, până la Iona 3:4. După aceea, narațiunea folosește și termenul „Elohim” pentru a se referi la Dumnezeul Adevărat.

3. Multe versete trebuie împărțite la mijloc. Conform lucrării *Evidence that Demands a Verdict*, volumul II, p. 134, versiunea teoriei JEPD din *Interpreter’s One-Volume Commentary on the Bible* împarte următoarele versete în două sau mai multe surse.

Gen 2:4; 7:16,17; 8:2,3,13; 10:1; 12:4; 13:11,12; 16:1; 19:30; 21:1,2,6; 25:11,26; 31:18; 32:13; 33:18; 35:22; 37:25,28; 41:46; 42:28; 45:1,5; 46:1; 47:5,6,27; 48:9,10; 49:1,28

Exodul 1:20; 2:23; 3:4; 4:20; 7:15, 17, 20, 21; 8:15; 9:23, 24, 35; 10:1, 13, 15; 12:27; 13:3; 14:9,19,20,21,27; 15:21,22,25; 16:1,15; 17:1,2,7; 19:2,3,9,11,13; 24:12, 15, 18; 25:18; 31:18; 32:8, 34, 35; 33:5, 19; 34:1, 11, 14

Numeri 13:17, 26; 14:1; 16:1, 2, 26, 27; 20:22.

(Deuteronomul nu este menționat deoarece este considerat în întregime „D”.)

Câte versete ar trebui să fie despărțite în mijloc conform acestei teorii, înainte ca aceasta să nu mai fie susținută? Nouăzeci și unu de versete sunt probabil prea multe.

Î: Înainte de Exod 6:3, de ce 197 de pasaje folosesc numele Yahweh, având în vedere că Exod 6:3 spune că Dumnezeu nu S-a revelat cu acest nume lui Avraam, Isaac și Iacov?

R: Mai întâi, ce nu este răspunsul, iar apoi răspunsul.

a) Fapte reale, care nu fac parte din răspuns.

a1. Deoarece Moise a scris Geneza în timpul său, nu în timpul lui Iacov, Moise putea folosi orice nume dorea. De exemplu, oamenii scriu corect că Columb a ajuns în America, chiar dacă Columb nu cunoștea numele „America”. Acest lucru explică de unul singur toate cazurile, cu excepția a 53, care sunt citate directe sau similare.

a2. Compararea textului Septuagintei cu cel masoretic arată că scribii aveau o oarecare libertate în a schimba numele lui Dumnezeu. Julius Wellhausen a spus că aceasta era cea mai mare slăbiciune a propriei sale ipoteze documentare.

a3. Numele lui Dumnezeu era cunoscut de Avraam, Isaac și Iacov, dar Dumnezeu nu era cunoscut în primul rând ca Yahweh. Dumnezeu îi revela lui Moise un înțeles pe care nu-l dezvăluise celor trei bărbați dinaintea lui.

b) Răspunsul se găsește chiar în Exodul 6:3.

b1. Exodul 6:3 nu spune că a fost revelat „înainte de vremea lui Moise”. Spune doar „lui Avraam, Isaac și Iacov”.

(Acest lucru elimină 5 dintre cele 53 de pasaje.)

b2. Exodul nu spune că ei nu cunoșteau numele divin al lui Dumnezeu. Spune doar: „M-am arătat… dar prin numele Meu, Yahweh, nu M-am făcut cunoscut niciodată lor.” Deși Dumnezeu le-a vorbit sau li s-a arătat lui Avraam, Isaac și Iacov de cel puțin (8, 1, 6) 15 ori, El nu li s-a arătat niciodată acestor oameni într-un mod special asociat cu numele Său divin, așa cum i s-a arătat lui Moise. De fapt, când Iacov a cerut un nume după lupta din Geneza 32:29, i s-a evitat în mod deliberat să i se răspundă.

Î: În Exod 6:3, având în vedere că Dumnezeu nu S-a revelat personal ca Yahweh lui Avraam, Isaac și Iacov, ce putem spune despre pasajele următoare în care Dumnezeu Se numește pe Sine Yahweh? Geneza 15:7 „Eu sunt Yahweh, Cel care te-a scos din Ur”; Geneza 18:14 „Este oare ceva prea greu pentru Yahweh?”; Geneza 28:13 „Eu sunt Yahweh, Dumnezeul tatălui tău…”

R: Acestea sunt probabil modificări ulterioare aduse de scribi. În toate cele trei cazuri din Septuaginta greacă, se folosește cuvântul „Dumnezeu” (theos), nu cuvântul grecesc pentru „Eu sunt” din Exodul 3:14 (o v) sau cuvântul grecesc din Exodul 6:3 (kurios). A se vedea și întrebarea anterioară.

Î: În Exodul 6:16-20, cum au putut israeliții să rămână în Egipt timp de 430 de ani, având în vedere că între Levi și Moise sunt menționate doar trei generații?

R: Au existat mai mult de trei generații, deoarece genealogiile aveau adesea lacune, întrucât „copil” înseamnă și „descendent”, iar „tată” înseamnă și „strămoș”.

Î: În Exodul 6:20, de ce s-a căsătorit Amram cu Iochebed, mătușa sa, având în vedere că acest lucru este interzis în Leviticul 18:12?

R: În răspuns trebuie luate în considerare două aspecte.

1. Leviticul nu fusese încă scris, așa că ei nu puteau fi trași la răspundere pentru o lege viitoare.

2. De asemenea, Biblia nu aprobă acest lucru, ci relatează cu sinceritate ceea ce s-a întâmplat.

Î: În Exod 6:20, au fost Iochebed și Amram, nepotul lui Levi, părinții lui Moise?

R: Nu neapărat, întrucât termenul „fiu” poate însemna „descendent”, iar Iochebed nu a fost menționată pe nume în Exodul 2:1-9. Având în vedere că Kehat avea 8.600 de descendenți de sex masculin în vremea lui Moise (Numeri 3:28), este puțin probabil ca Amram, fiul lui Kehat, să fi fost Amram, tatăl lui Moise.

Î: În Exodul 6:26-27, a scris Moise această carte, având în vedere că este scrisă despre Moise la persoana a treia?

R: Nu există niciun motiv să ne îndoim că Moise a scris această carte. Scrierea la persoana a treia nu era neobișnuită în literatura antică. Alte exemple includ următoarele:

1. Iulius Cezar, autorul lucrării „Războaiele galice”.

2. Iulius Cezar scriind „Războaiele civile”.

3. Xenofon scriind „Anabasis”.

4. Iosifus scriind „Războaiele iudeilor”.

5. Apostolul Ioan scriind Evanghelia după Ioan.

Î: În Exodul 7-11, de ce a trimis Dumnezeu mai întâi plăgile asupra egiptenilor, în loc să-i influențeze pur și simplu pe egipteni să-i elibereze?

R: Exodul 9:16 (și Romani 9:17) spun că Dumnezeu a făcut acest lucru pentru a-Și arăta puterea și pentru ca numele Său să fie proclamat pe tot pământul. Șase puncte de luat în considerare.

a) Dumnezeu este suveran și are „dreptul” de a alege orice mijloc dorește.

b) Dumnezeu nu a fost nedrept față de egipteni, care au trăit timp de 400 de ani sub „norma culturală” a sclaviei evreilor.

c) De multe ori, oamenii aflați sub conducerea unui lider suferă consecințele deciziilor liderilor lor.

d) Dumnezeu le-a dat ocazia să aleagă să-și elibereze sclavii. Cu toate acestea, ei au preferat avantajele economice ale aservirii altora în locul tratării celorlalți așa cum ar fi dorit să fie tratați ei înșiși.

e) Aceasta a fost o judecată nu doar asupra Egiptului, ci și asupra zeilor egipteni. Ea a arătat atât că acei zei erau falși, cât și că El era singurul Dumnezeu Adevărat cu putere.

f) Numele lui Dumnezeu a fost slăvit pe tot pământul. De fapt, egiptenii de astăzi îl privesc pe Moise ca pe un erou și profet al lui Dumnezeu.

Î: În Exod 7:1, cum putea Moise să fie ca Dumnezeu pentru Faraon?

R: Această comparație nu spune că Moise era divin, ci că toată comunicarea și interacțiunea pe care Faraon o avea cu adevăratul Dumnezeu se făcea prin Moise, asistat de Aaron în calitate de profet. Vezi și 2 Corinteni 3:2-3, unde suntem noi înșine epistole (scrisori) de la Dumnezeu către alții. Așa cum a spus o doamnă: „S-ar putea ca noi să fim singurele Biblii pe care unii oameni le vor citi vreodată.”

Î: În Exod 7:11, 22 și Exod 8:7, cum au putut magii lui Faraon să-și arate puterile magice?

R: Ca o notă marginală, un truc de magie practicat astăzi, care folosește trei cupe pentru a acoperi bile, era practicat și în Egiptul antic. În timp ce oamenii pot păcăli pe alții cu trucuri ingenioase, nesupranaturale, Satana are putere miraculoasă, așa cum arată 2 Tesaloniceni 2:9 și Apocalipsa 13:13. Acești magi probabil făceau lucrurile prin puterea lui Satana.

Î: În Exod 7:17-22, cum s-a putut transforma apa în sânge?

R: Deși egiptenii erau probabil familiarizați cu sedimentul roșu din Etiopia, pământul roșu nu ar fi afectat apa din ulcioare și găleți de piatră. Există două puncte de vedere. Deoarece nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu, nu are rost să ne întrebăm în ce fel „a trebuit” Dumnezeu să facă acest lucru. Mai degrabă, ne-am putea întreba care dintre aceste puncte de vedere are cele mai bune dovezi care să susțină modul în care Dumnezeu a ales să procedeze.

1. Sângele este sânge propriu-zis.

2. Apa era roșie, așa cum se întâmplă din cauza algelor toxice care provoacă „mareea roșie” observată în diverse oceane și în Nil. Algele produc o neurotoxină care ucide peștii și face apa nepotabilă.

Î: În Exodul 7:19 și Exodul 8:16,24, plăgile au lovit „tot” Egiptul și „peste tot” în Egipt, sau au ocolit Goshen în Exodul 8:20,22?

R: Exodul 9:6 răspunde la această întrebare arătând că, atunci când se spunea „tot Egiptul”, se înțelegea implicit că Goshen era exclus.

Î: În Exodul 7:20, cum au putut vrăjitorii să transforme o parte din apă în sânge, având în vedere că Moise transformase deja apa din râu în sânge?

R: Exodul 7:20 spune doar că apa din râu, în fața lui Faraon, s-a transformat în sânge imediat. Cealaltă apă s-ar fi putut transforma puțin mai târziu.

Uneori, când Satana cunoaște momentul ales de Dumnezeu, el poate încerca să-și atribuie meritul pentru ceea ce face Dumnezeu. Vezi discuția despre Exodul 12:29 pentru un alt exemplu posibil. Cu toate acestea, unii au o perspectivă diferită, conform căreia „toată” se referea la cea mai mare parte a apei.

Î: În Exodul 7:22 și Exodul 4:21, cine a împietrit inima lui Faraon?

R: Faraon a fost primul care a făcut acest lucru, iar Dumnezeu i-a împietrit-o și El. Aceste versete spun cine i-a împietrit inima:

Domnul va împietri: Exodul 4:21

Faraon și-a împietrit propria inimă: Exodul 8:15, 32; Exodul 9:34; 1 Samuel 6:6.

S-a împietrit (adică inima lui Faraon însăși s-a împietrit): Exodul 7:13-14,22; 8:19; 9:7; 9:35

Domnul i-a împietrit-o: Exodul 9:12; 10:1, 20, 27; 11:10; 14:4-5, 17

Pe scurt, creștini precum Clement din Roma, care a scris în 1 Clement, capitolul 51, p. 20 (96-98 d.Hr.), nu au considerat aceasta ca fiind o situație de tip „ori una, ori alta”, ci au recunoscut că ambele aspecte erau implicate.

O situație similară se regăsește în Romani 1:21-32, unde Dumnezeu i-a lăsat pe oamenii necredincioși și depravați să se afunde într-o depravare și mai mare. Dumnezeu a împietrit chiar și inima poporului Israel în Isaia 63:17.

Ca o notă marginală, Dumnezeu a împietrit, de asemenea, inimile canaaniților în Iosua 11:20 și a lui Sihon, împăratul Hesbonului, în Deuteronom 2:30.

Î: În Exod 8:10, de ce i-a cerut Faraon lui Moise să îndepărteze broaștele mâine și nu astăzi?

R: Poate pentru că se făcuse târziu, dar chiar și așa, broaștele ar fi putut fi îndepărtate imediat. Acest lucru ar putea arăta cât de împietrită era inima lui Faraon. El voia să se asigure că broaștele nu plecaseră deja până în momentul în care urma să vorbească cu Moise.

Î: În Exod 8:16-19, ce erau acești „țânțari”?

R: Acestea ar fi putut fi ceea ce numim astăzi „țânțari mici”, care sunt enervanți, dar nu înțeapă. Alternativ, ar fi putut foarte bine să fie țânțari. Oamenii nu sunt siguri de sensul precis al cuvântului ebraic kinnim, deoarece acesta este singurul loc din Biblie în care este folosit acest cuvânt.

Î: În Exod 8:19, Exod 31:18, Deuteronom 9:10, Psalmul 8:3 și așa mai departe, are Dumnezeu un deget?

R: Nu. Aceasta este o expresie antropomorfă menită să indice puterea lui Dumnezeu. Ca o notă marginală, termenul lingvistic care se referă la utilizarea unei părți a unui lucru pentru a desemna întregul este o figură de stil numită sinecdocă. Pentru un exemplu similar într-o altă religie, islamul, Hadisul lui Bukhari, vol. 9, cartea 93, capitolul 26, nr. 543, p. 409, menționează degetul lui Allah.

Î: În Ex 8:19, Ex 31:18, Dt 9:10, Ps 8:3 și așa mai departe, având în vedere că era greșit să se facă vreo imagine a lui Dumnezeu, de ce folosește Biblia antropomorfisme referitoare la Dumnezeu, cum ar fi faptul că are mâini etc.? (Cu mulți ani în urmă, John L. MacKenzie a spus acest lucru.)

R: Diferența dintre cele două este diferența dintre comunicare și închinare. Dumnezeu a ales să comunice în moduri pe care oamenii le pot înțelege, inclusiv prin poezie și expresii antropomorfe, cum ar fi „mâna Sa dreaptă”.

Cu toate acestea, Dumnezeu este foarte clar în privința faptului că nu dorește ca noi să realizăm imagini sau să desenăm pentru a-L venera sau a-L adora.

Î: În Exodul 8:20-32, ce fel de muște erau acestea?

R: Există câteva teorii. Acestea ar fi putut fi ceea ce se numește „muște de câine”, ale căror înțepături sunt dureroase. Acestea ar fi putut să-l reprezinte pe zeul egiptean Ra. Alternativ, ar fi putut fi muște Ichneumon, care îl reprezentau pe zeul Uatchit. Muștele ar fi putut fi atrase de broaștele în descompunere.

Î: În Exod 9:4, Exod 11:7 și Exod 12:13, cum se face că plăgile nu i-au afectat pe israeliți așa cum i-au afectat pe egipteni?

R: Dumnezeu are puterea să facă după cum dorește. De asemenea, în Exodul 15:26, Dumnezeu a promis că, dacă israeliții Îl vor asculta, nici ei nu vor suferi de acele boli în viitor.

Î: În Exodul 9:6, 19-20, având în vedere că toate vitele și caii au murit, cum au supraviețuit caii menționați în Exodul 14:9?

R: În Exodul 9:6, „toate” se referă fie la vitele din întreaga Egipt, fie la toate vitele de pe câmpurile Egiptului, fie la ambele. În context, apropierea dintre Exodul 9:19-20 și Exodul 9:6 arată clar că autorul nu a intenționat ca acest lucru să fie înțeles ca referindu-se la fiecare animal în parte, din interior sau din exterior, ci la animalele de pe câmp.

Î: Din Exodul 9:6, 19-20, ce știm despre creșterea vitelor în Egipt?

R: Vitele egiptene erau de obicei ținute în grajduri din mai până în decembrie, în timpul inundațiilor Nilului, când pășunile erau inundate. Comentariul biblic „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 2, p. 357, afirmă că este probabil ca această plagă să fi avut loc în ianuarie, când o parte din vite erau scoase la pășune. Deoarece inundațiile au părăsit Delta mai târziu decât restul Egiptului, vitele ar fi rămas în grajduri mai mult timp. Dacă vitele au murit de febră aftoasă din cauza broaștelor în descompunere, acest lucru ar fi afectat în principal vitele care se aflau pe câmp.

Î: În Exod 9:16 și Exod 11:9, a ridicat Dumnezeu pe Faraon doar pentru a-l pedepsi?

R: Nu, Scriptura nu spune acest lucru. Ea spune că Dumnezeu l-a ridicat pe Faraon, cu încăpățânarea și răutatea lui, pentru a demonstra puterea Sa de a-i scoate pe israeliți din robie. Pe lângă faptul că folosește răul pentru a-Și demonstra altora puterea și judecata, Dumnezeu permite, de asemenea, răului să avanseze, pentru o vreme, iar Dumnezeu judecă rodul care se produce.

Î: În Exod 9:19 și Exod 9:27, cum a putut Moise să iasă afară pentru a se întâlni cu Faraon în timpul plăgii distrugătoare a grindinei?

R: Evident, grindina nu era peste tot în același timp. Chiar și într-un uragan, în ochiul furtunii este liniște. Moise s-ar fi putut duce la Faraon în timpul unei acalmie temporare care a cuprins o parte din Egipt. Alternativ, Dumnezeu l-ar fi putut proteja pe Moise în timp ce se ducea la Faraon.

Î: În Exod 9:20, Isaia 28:25 și Ezechiel 4:9, ce fel de alimente cultivau fermierii pe atunci?

R: Dieta oamenilor de atunci era foarte diferită de cea a societăților industrializate de astăzi, având o mai mare varietate de alimente naturale. În Lumea Veche nu existau porumbul (maize) sau cartofii, deoarece aceștia proveneau din America. Aveau grâu și secară, la fel ca noi astăzi, dar cultivau cantități semnificative de alte cereale antice pe care noi le cultivăm astăzi doar ca specialități. De exemplu, einkornul, emmerul și spelta sunt denumite uneori „grâu acoperit”; acestea nu se treieră la fel de bine ca grâul. Secara, sorgul și meiul nu sunt la fel de nutritive ca grâul, deși sorgul și meiul sunt încă folosite în Africa. Se cultiva și grâul kamut, care are un gust delicios. Alte cereale antice sunt amarantul și quinoa. Nu aveau o altă cereală, triticala, un hibrid între grâu și secară, deoarece aceasta a fost cultivată pentru prima dată în Scoția în 1875. Pentru mai multe informații, consultați http://www.hort.purdue.edu/newcrop/proceedings1996/V3-156.html#EINKORNOrigin.

În ceea ce privește îndulcitorii, pe lângă sfecla de zahăr din Europa și trestia de zahăr din țările tropicale îndepărtate, oamenii dispuneau practic doar de miere. Mierea conține un număr mare de substanțe chimice diferite, iar fiecare lot de miere sălbatică este puțin diferit, deoarece depinde de florile pe care le-au vizitat albinele. Cineva a spus odată despre miere că, dacă astăzi ar exista un aliment nou care să conțină mii de substanțe necunoscute și să aibă compoziții chimice diferite de fiecare dată când ar fi produs, acesta nu ar avea nicio șansă să obțină aprobarea Administrației pentru Alimente și Medicamente din SUA!

Î: În Exodul 9:23, cum este posibil ca focul să se amestece cu grindina?

R: În mod natural, acest lucru se întâmplă tot timpul în timpul furtunilor severe de grindină, însoțite de fulgere și tunete. Pe baza textului din Exodul 9:29, probabil că acesta era focul. Cu toate acestea, Dumnezeu putea să facă acest lucru în orice fel dorea.

Î: În Exodul 9:30, cum ar trebui oamenii să se teamă de Dumnezeu?

R: Nu ne temem de Dumnezeu în același mod în care ne-am teme de o persoană nedreaptă și rea. Totuși, trebuie să ne temem de Dumnezeu în două moduri.

1. Necredincioșii ar trebui să se teamă de judecata și mânia lui Dumnezeu.

2. Teama înseamnă, de asemenea, respect. Toți ar trebui să-L respecte pe Dumnezeu, Cel care ne-a creat, Cel care este scopul existenței noastre și Cel care îi va judeca pe toți și le va acorda oamenilor viața veșnică sau îi va condamna la pieirea veșnică în Iad, groapa de gunoi cosmică. Unii necreștini ar putea considera că Dumnezeu nu se conformează cu ceea ce ei își doresc ca un zeu să fie. Adevăratul Dumnezeu se conformează propriului Său caracter, dar poate că nici măcar nu-I pasă să se conformeze standardelor voastre. Vezi și răspunsul la Exodul 20:20.

Î: În Exodul 10:21-23, cum a putut să fie întuneric doar peste Egipt?

R: Dumnezeu a creat lumina și El o poate controla. Fie că a fost vorba de o schimbare temporară a soarelui, de legile naturii, de un nor întunecat, de cenușă vulcanică, de alt obstacol sau de niciuna dintre acestea, Dumnezeu poate lucra așa cum dorește.

Î: În Exodul 10:21-33, există vreo dovadă arheologică a întunericului care a cuprins Egiptul?

R: Poate. Revista „Biblical Archaeology Review”, ianuarie/februarie 1991, p. 50, spune:

„Un text egiptean datat după sfârșitul dinastiei a XVIII-a (c. 1350 î.Hr.) descrie o calamitate după cum urmează:

«Soarele este acoperit și nu strălucește în fața ochilor oamenilor. Viața nu mai este posibilă când soarele este ascuns în spatele norilor. Ra [zeul] și-a întors fața de la omenire. De-ar străluci măcar o oră! Nimeni nu știe când este amiază. Umbra cuiva nu se distinge. Soarele de pe cer seamănă cu luna…»”

Aceasta s-ar putea referi la întunericul care a cuprins țara, dar nu s-ar referi la erupția vulcanului de pe insula Thera, deoarece aceasta a avut loc cu aproximativ 200 de ani mai devreme.

Î: În Exodul 10:29, Moise spune că nu se va mai înfățișa niciodată înaintea lui Faraon. Cu toate acestea, Faraon îi cheamă pe Moise și pe Aaron la el în Exodul 12:31. Cum se poate asta? A greșit Moise în Exodul 10:29 și, dacă da, a fost Dumnezeu cel care i-a spus să spună asta, sau a fost din propria lui inițiativă?

R: În Exodul 10:29, era evident că Faraonul începuse să se sature să-l vadă pe Moise, așa că intenția lui Moise era să nu mai vină niciodată în fața lui Faraon. Când Faraonul i-a poruncit să vină, Moise a fost nevoit să se prezinte. Să analizăm acest lucru din trei perspective:

a) Dacă aceasta ar fi fost o profeție, atunci nu era adevărată.

b) Dacă aceasta exprima intenția lui Moise, atunci era adevărată; Moise nu a venit din proprie inițiativă; a fost chemat.

c) Dacă aceasta era o promisiune, atunci această promisiune umană (nu divină) a fost anulată de faptul că a trebuit să se supună poruncii faraonului.

Pe scurt, Moise nu mințea și nu era înșelător, dar se aștepta în mod clar să nu mai vină niciodată în fața lui Faraon, iar în această privință s-a înșelat.

Un aspect important de reținut este că profeții erau oameni și că și ei puteau spune și face lucruri greșite. Exemplul clasic este cel al lui Natan, care i-a spus lui David că poate construi templul, iar apoi Dumnezeu l-a corectat pe Natan în 2 Samuel 7:3-17. Un profet al lui Dumnezeu este fără greșeală doar atunci când vorbește în calitate de profet, adică „așa vorbește Domnul” sau ceva echivalent. Când Moise și-a pierdut cumpătul, a lovit stânca de mai multe ori și i-a numit pe israeliți rebeli, fără îndoială că a regretat acele cuvinte mai târziu.

Î: În Exod 11:3 și Numeri 12:3, a scris Moise despre sine însuși că era foarte respectat și smerit?

R: Există trei puncte de vedere diferite:

a) Moise oferea pur și simplu informații de fond despre reputația sa.

b) Pe măsură ce textul era consemnat de un scrib pentru Moise, scribul, sub inspirație divină, a adăugat acest lucru.

c) Aceasta a fost o adăugire ulterioară a textului făcută de un scrib, pe care Dumnezeu a permis să fie păstrată de-a lungul veacurilor. Vezi și discuția despre Numeri 12:3.

Î: În Exod 11:5-12:30, în afară de Biblie, există vreo dovadă că au avut loc vreun fel de plăgi în Egipt în acea perioadă?

R: Poate că da. David M. Rohl, în lucrarea sa *Pharaohs and Kings: A Biblical Quest* (1995), pp. 278-279, menționează că existau dovezi ale unui mare dezastru, cu un număr mare de cadavre îngropate în grabă. Cu toate acestea, numărul mare de decese nu dovedește și nici nu infirmă faptul că acesta s-a datorat unui eveniment brusc, petrecut peste noapte. Această descoperire a fost făcută de Manfred Bietak la Tell ed-Daba. Informația se regăsește în lucrarea „Avaris and Piramesse: Archaeological Exploration of the Eastern Nile Delta” (Londra, 1979), p. 295.

În plus, Iosifus îl citează pe Manetho spunând că „o suflare a lui Dumnezeu ne-a lovit”. Totuși, aceasta se află în contextul invadatorilor din est care au pătruns în Egipt, așa că ar putea fi un eveniment fără legătură, sau ar fi putut exista invadatori ai Egiptului în perioada lui Moise, despre care Exodul nu menționează nimic.

Î: În Exodul 12:19, expresia „a fi tăiat din Israel” înseamnă a fi expulzat din comunitate sau, eventual, moartea, respectiv execuția?

R: Cercetătorii creștini nu sunt de acord, după cum menționează „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 2, p. 375.

Alungare: „The Bible Knowledge Commentary: Vechiul Testament”, p. 128. „The Believer’s Bible Commentary”, p. 98, precizează: „adică, exclus din tabără și de la privilegiile acesteia. În anumite contexte, expresia «a fi tăiat» înseamnă a fi condamnat la moarte”. Majoritatea comentatorilor ar spune că aceasta înseamnă moarte.

Î: În Exod 12:29, cum ar fi putut un Dumnezeu [presupus] atot iubitor, care este cât se poate de iubitor, să-i omoare pe întâii născuți ai egiptenilor?

R: Niciun verset din Biblie nu spune că Dumnezeu este atot iubitor, și niciun verset nu spune că Dumnezeu este cât se poate de iubitor. Iubirea lui Dumnezeu este echilibrată de celelalte atribute ale Sale. În ceea ce privește modul în care Dumnezeul Bibliei ar fi putut să-i omoare pe întâii născuți ai egiptenilor, vezi răspunsul la următoarea întrebare.

Î: În Exod 12:29-30, de ce a fost Dumnezeu [presupus] nedrept să-i omoare pe toți întâii născuți egipteni în loc de Faraon însuși, având în vedere că Faraon a păcătuit?

R: Dumnezeu nu a fost nedrept. Trei puncte de luat în considerare în răspuns.

Toți egiptenii i-au înrobit pe israeliți. Faraonul însuși nu i-a biciuit pe sclavi; supraveghetorii egipteni au făcut-o. Timp de 400 de ani, societatea egipteană a considerat normal să profite de sclavii evrei.

Oamenii suportă adesea consecințele acțiunilor altora. Mamele dependente de cocaină dau naștere la copii cu creierul mai mic, dependenți de cocaină. Milioane de oameni au murit din cauza nebuniei ucigașe a lui Hitler și a altora. Aceste lucruri se întâmplă într-o lume căzută și nedreaptă. Vedeți însă următorul punct.

Dreptatea deplină este amânată până în Ziua Judecății. De exemplu, în Luca 13:1-5, lui Isus i s-a povestit despre galileeni al căror sânge Pilat îl amestecase cu jertfele lor. Isus a spus că acest lucru nu s-a întâmplat pentru că ei erau mai răi decât alți galileeni, ci că, dacă nu vă pocăiți, veți pieri și voi. Unii sunt pedepsiți mai sever decât alții pentru aceleași fapte în această viață. Cu toate acestea, în Ziua Judecății, Dumnezeu va judeca cu dreptate și va îndrepta totul.

Î: În Exodul 12:29, ce dovezi arheologice indică faptul că fiul lui Faraon a murit chiar înainte de Exod?

R: Pe Stela Visului lui Thutmose al IV-lea (1421-1410 î.Hr.), găsită între labele din față ale Sfinxului de la Giza, zeul Harmakhis i-a promis lui Thutmose ajutor special pentru a deveni următorul faraon, în schimbul îndepărtării nisipului care se adunase în fața Sfinxului. Probabil că nu ar fi avut nevoie de ajutor special dacă ar fi fost primul în linia de succesiune a tatălui său, Amenhotep al II-lea (1450/1447–1401/1385)

Walter Kaiser, în lucrarea sa *A History of Israel*, p. 90, afirmă că fratele mai mare al lui Thutmose al IV-lea se numea Webensenu. Webensenu a fost înmormântat în mormântul regal și probabil că el a fost cel care a murit în timpul celei de-a zecea plăgi. Al doilea fiu al lui Amenhotep al II-lea a fost Khaemwaset, care s-a căsătorit înainte de a muri. După cum spune Kaiser: „Astfel, deși Stela Sfinxului nu poate fi considerată o dovadă directă a morții primilor născuți, egiptologii au adus la lumină suficiente dovezi pentru a susține data timpurie a Exodului și faptul că, într-adevăr, Thutmose al IV-lea nu se aștepta să-i succedă tatălui său pe tron.”

Î: În Exodul 12:29-30, cum ar fi putut un Dumnezeu drept și iubitor să-i omoare pe primii născuți egipteni, când aceștia nu aveau niciun control asupra deciziei faraonului?

R: Patru puncte de luat în considerare în răspuns.

1. Moartea acestora nu dovedește că egiptenii sau animalele lor erau vinovați pentru decizia faraonului.

2. Se pare că poporul egiptean nu s-a ridicat împotriva uciderii copiilor și a opresiunii și nu a făcut nimic până la Exodul 12:33. Chiar și în Exodul 14:5, poporul egiptean dorea ca israeliții să se întoarcă ca sclavi.

3. Este important să ne opunem, deoarece oamenii, inclusiv copiii, suferă adesea consecințe disproporționate din cauza deciziilor liderilor politici.

4. Multe lucruri sunt nedrepte în această viață. Dar va veni o zi, Ziua Judecății, când totul va fi făcut drept. Dumnezeu este drept, iar bogații și săracii, asupritorii și asupriții, naziștii, cambodgienii, sudanezii și toți ceilalți vor primi dreptate deplină la sfârșitul timpurilor, deși cine poate spune că tot ce își doresc este doar dreptate, fără milă?

Î: În Exod 12:30, cum era posibil să nu existe nicio casă fără vreo victimă, având în vedere că israeliții au fost cruțați?

R: În context, aceasta se referă la casele din Egipt în care nu s-a sărbătorit Paștele.

Î: În Exodul 13, ce reprezintă cele patru pahare de Paște?

R: Deși Paștele a fost instituit în Cartea Exodului, cele patru cupe oferite în timpul Paștelui nu sunt menționate în Vechiul Testament, ci făceau parte dintr-o tradiție evreiască care a început în perioada romană. Ele sunt menționate în Talmud (Pesachim 10:1).
Se pare că au existat diferite interpretări ale simbolismului, dar iată una dintre ele: cele patru pahare reprezentau diferite tipuri de răscumpărare.

Primul pahar era pentru binecuvântarea de kiddush rostită la începutul Paștelui. Acest pahar este pentru a sărbători faptul că Dumnezeu i-a scos din Egipt.

Al doilea pahar era servit înainte de masa principală, pentru a sărbători eliberarea din sclavia egipteană.

A treia cupă era băută după „Rugăciunea de mulțumire după masă” pentru a sărbători manifestarea puterii lui Dumnezeu.

A patra cupă era la încheierea Hallelului, pentru a sărbători faptul că au devenit un popor.
Unii aveau și un al cincilea pahar, „Paharul lui Ilie”, care nu era băut.

O parte din aceste informații provin de pe un site evreiesc: http://2-passover.tripod.com/thefourcupsofwineforpassover.html.

Î: În Exod 13:2,13, trebuiau oare israeliții să-și sfințească copiii întâi-născuți (fii și fiice), sau doar pe fiii întâi-născuți, așa cum spune Exod 22:29?

R: Atât textul ebraic, cât și traducerile moderne menționează „fii”:

Exodul 13:2 „cel care iese primul din pântecele fiecărei femei dintre fiii lui Israel”

Exodul 13:13 „fiecare întâi-născut dintre fiii tăi”

Î: În Exodul 13:4, prima lună era Abib sau era Nisan, așa cum se menționează în Neemia 2:1?

R: În acea vreme (1445 î.Hr.), israeliții o numeau Abib. Secole mai târziu (c. 500 î.Hr.), sub stăpânirea persană, era numită Nisan. Iranienii (persanii) de astăzi, indiferent de religie, sărbătoresc Anul Nou numit Nowruz.

Î: În Exodul 13:19, păstrarea oaselor lui Iosif implică oare că creștinii ar trebui să venereze relicve sacre, așa cum susțin unii catolici?

R: Nu. Faptul că oasele au fost păstrate pentru înmormântare nu înseamnă că erau venerate. Nu există nicio dovadă în Biblie că oasele lui Iosif, sau ale oricui altcuiva, de altfel, erau considerate obiecte sacre de închinare.

A doua poruncă este aceea de a nu avea niciun chip înaintea lui Dumnezeu. De-a lungul Evului Mediu, diverși catolici au încercat să clasifice păcatele, cele mai faimoase fiind „cele șapte păcate capitale”. Ceea ce este interesant în legătură cu aceste diverse liste este faptul că autorii tuturor acestora au uitat de a doua poruncă.

Î: În Ex 13:21-22; Ex 14:19-20; Ex 40:38, cum a putut Dumnezeu să însoțească poporul lui Israel sub forma unui nor și a unui stâlp de foc?

R: Deoarece Dumnezeu se arătase deja sub forma a trei vizitatori lui Avram și sub forma unui foc într-un tufiș lui Moise, a se arăta sub forma unui nor sau a unui stâlp de foc nu ar fi deloc dificil pentru Dumnezeu. Probabil că este mai dificil pentru noi să ne depășim tiparele mentale despre ceea ce credem că trebuie să facă Dumnezeu, decât este pentru Dumnezeu să se arate sub o anumită formă.

Î: În Exodul 14:6-7, de ce i-a urmărit Faraon pe toți israeliții cu doar 600 de care de război?

R: Deși carele erau arme de război redutabile în vechime, iar majoritatea israeliților nu aveau arme, răspunsul este că Exodul 14:7 spune că Faraon a luat 600 dintre cele mai bune care, precum și toate celelalte care, iar Exodul 14:9 menționează „și oastea”. Exodul 15:4 menționează, de asemenea, carele lui Faraon și oastea sa.

Î: În Exodul 14:6-7, cum arătau carele egiptene în acea vreme?

R: Arheologii ne spun că carele din nordul Mesopotamiei erau asemănătoare cu căruțele, având în componență trei sau patru persoane și până la patru măgari sau cai. Egiptenii aveau câteva care de acest fel, până când hicsosii au cucerit cea mai mare parte a Egiptului, după anul 1586 î.Hr., cu carele lor superioare. După această perioadă, carele egiptene au devenit foarte ușoare, având doi cai și doi oameni. Unul dintre bărbați era vizitiul, iar celălalt era arcașul. Roțile erau mari, având de obicei șase spițe. Până în perioada persană, osiile carelor nu aveau țepi. Carele erau arme importante de război pe teren plat și uscat, dar nu erau foarte utile pe munte sau pe teren umed și noroios.

Î: În Exod 14:9-28 și Iosua 24:6, cum de avea faraonul „călăreți”, având în vedere că armatele din acea vreme nu aveau cavalerie?

R: Este posibil ca aceștia să se refere la „conducători de care de război”, nu la cavalerie. Când este folosit acest cuvânt, el se află întotdeauna în contrast cu armata regulată.

Î: În Exod 14:14, având în vedere că Dumnezeu a luptat atunci pentru israeliți, de ce nu a luptat Dumnezeu întotdeauna pentru israeliți mai târziu?

R: Dumnezeu nu era obligat să lupte întotdeauna pentru israeliți. El putea să lupte pentru ei și să se abțină de la a lupta pentru ei oricând dorea. Adesea, se pare că Dumnezeu i-a lăsat să-și ducă singuri bătăliile.

Î: În Exod 14:17; 15:21, cum îl slăvește pe Dumnezeu și îi aduce glorie înecarea egiptenilor?

R: A arătat, în ochii israeliților, că Dumnezeu avea puterea să-i salveze chiar și de o armată puternică și că Dumnezeu avea să vegheze asupra lor.

Î: În Exod 14:17; 15:21, de ce a fost Dumnezeu atât de nedrept încât a înecat armata egipteană în Marea Roșie, când soldații doar se supuneau ordinelor?

R: Aici se află o lecție importantă: soldații nu ar trebui să asculte de ordine care sunt rele. Pe atunci, când soldaților egipteni li s-a poruncit să-i omoare pe cei care se închinau pașnic lui Dumnezeu, ei erau pasibili de judecată pentru „ascultarea lor rea”. Astăzi, când „războinicii sfinți” musulmani primesc ordin să-i omoare pe cei care se închină pașnic lui Dumnezeu doar pentru că sunt creștini, și ei sunt pasibili de judecata lui Dumnezeu prin focul iadului.

Î: În Exodul 14:18, au traversat israeliții Marea „Roșie” sau Marea „a Stufului”, care era foarte puțin adâncă?

R: În ebraică se spune „Yam Suph”, și ar putea fi vorba de oricare dintre ele; nu știm exact unde au traversat. Cartea „When Critics Ask”, paginile 75-76, sugerează că ar putea fi Lacul Ballah, care era o „mare” puțin adâncă, cu o lățime de 10-15 mile (16-24 km). (Lacul Ballah a fost distrus când s-a construit Canalul Suez.)

Chiar și Marea Stufului s-ar putea să nu fi fost puțin adâncă pe atunci. Exodul 14:22 spune că apele au format un „zid” de ambele părți, așa că trebuie să fi fost o cantitate considerabilă de apă acolo. Dacă marea pe care au traversat-o era puțin adâncă, iar israeliții au traversat-o, atunci, așa cum a glumit cineva, ar fi fost un miracol cu atât mai mare dacă ar fi traversat Marea Stufului, care era puțin adâncă, pentru a îneca toți acei cai și conducătorii de care în doar câteva inci de apă.

Î: În Exodul 14:21-29, cum a putut Dumnezeu să despartă marea?

R: Atotputernicul putea să o facă în orice fel dorea. Exodul 14:21 menționează un vânt puternic dinspre est, dar ar putea exista și alți factori.

Î: În Exodul 14:21-29, ar fi putut uriașa erupție vulcanică de la Thera să fi provocat despărțirea Mării Roșii?

R: Această opinie a fost susținută de cartea „Biblia ca istorie” și de Hans Goedicke. Această teorie a părut populară la un moment dat, deoarece erupția vulcanului de pe insula Thera părea să fi avut loc în jurul anului 1500 î.Hr., ceea ce se apropia de opinia lui Goedicke conform căreia Exodul a avut loc în 1477 î.Hr. (În prezent se consideră că Exodul a avut loc în 1445 î.Hr.) Cu toate acestea, studiul datării cu radiocarbon calibrate a inelelor de creștere atât ale stejarilor din Irlanda, cât și ale pinilor bristlecone din California indică, în mod independent, o răcire climatică la nivel mondial, care a dus la încetinirea creșterii copacilor, în jurul anului 1628 î.Hr. ± 20 de ani. Datarea calotelor glaciare din Groenlanda indică o răcire în jurul anului 1645 î.Hr. Astfel, erupția vulcanică de pe insula Thera a avut loc cu aproximativ 200 de ani mai devreme.

Î: În Exodul 14:21-29, cum au putut 2 milioane de israeliți să traverseze Marea Roșie în doar 24 de ore?

R: Să presupunem că cei 602.000 de bărbați reprezintă aproximativ 2 până la 2,5 milioane de oameni. Dacă lățimea traversării era probabil de 2 până la 2,5 mile (3,2 – 4 km), iar oamenii se aflau la o distanță medie de două yarzi unul de celălalt, ar fi rezultat 1.760 de coloane în șir indian, fiecare cu 1.136 de persoane. Luând în calcul căruțele și animalele, dacă se aflau la o distanță medie de zece yarzi față de persoana din fața lor, iar oamenii mergeau încet, cu o viteză de 1 milă (1,6 km) pe oră, ar fi putut trece de un anumit punct în 6,5 ore.

Î: În Exodul 15, există vreo dovadă că evreii au rătăcit în Peninsula Sinai?

R: Da, există câteva dovezi. În peșterile descoperite pe Muntele Sinai au fost găsite inscripții care descriu despărțirea mării, pe Moise și vânătoarea de prepelițe. Cel mai interesant aspect este limba: era un amestec de egipteană și ebraică. Istoricul Diodor din Sicilia (10 î.Hr.) știa, de asemenea, despre acest lucru. Cu toate acestea, autenticitatea inscripțiilor nu poate fi dovedită sau infirmată. Probabil că acest lucru se datorează faptului că nu există nicio modalitate de a data inscripțiile de pe pereții stâncoși.

Dicționarul Wycliffe de arheologie biblică, la pagina 535, menționează că la intrarea în minele de cupru din Sinai există sute de inscripții. Majoritatea sunt scrise cu hieroglife egiptene, dar aproximativ 40 de inscripții sunt scrise într-un fel de scriere alfabetică proto-sinaitică din secolul al XV-lea î.Hr. Acestea reprezintă unele dintre cele mai vechi artefacte ale scrierii alfabetice păstrate până în prezent.

Î: În Exodul 15:1-21, această secțiune ar trebui să fie asociată cu secțiunea anterioară din Exod sau cu cea următoare?

R: Deoarece este vorba de o narațiune, poate fi asociată cu oricare dintre cele două. Mulți comentatori o plasează alături de secțiunea anterioară, întrucât probabil a fost cântată la scurt timp după eliberarea lor. Cu toate acestea, în organizarea cărții Exodul, prefer să o plasez în secțiunea următoare, deoarece prima jumătate a capitolului 15 din Exodul și ultima jumătate a acestui capitol formează o imagine oglindă foarte armonioasă. Pe măsură ce călătoreau prin pustie, trebuie să ne amintim că israeliții nu puteau „citi mai departe” în Cartea Exodului pentru a afla unde se îndreptau sau ce li se va întâmpla. Pe parcursul călătoriei, practic nu aveau decât două opțiuni. Puteau să-și amintească măreția și harul lui Dumnezeu față de ei sau puteau să se plângă de condițiile lor actuale.

Și în viețile noastre de astăzi, practic, nu putem face decât două lucruri: să-L mulțumim pe Dumnezeu, slăvindu-L și ascultându-L cu recunoștință, sau să ne îndreptăm afecțiunea spre lume și să ne plângem sau să mergem pe drumul nostru, punând la îndoială providența sau grija lui Dumnezeu.

Î: În Exod 15:1, cum se face că erau „călăreți”, având în vedere că armata egipteană probabil nu avea cavalerie pe atunci?

R: Cuvântul „călăreți” nu specifică ce anume călăresc. Armatele din acea vreme se bazau pe care, iar aceștia sunt călăreți de care, numiți și vizitii.

Î: Deoarece Exodul 15:11 spune: „Cine dintre zei este ca Tine?”, există mai mult de un Dumnezeu?

R: Nu. Acest verset, la fel ca Isaia 40:18, arată că Dumnezeu este incomparabil. 1 Corinteni 8:1-7 arată că există mulți idoli, dar există un singur Dumnezeu Adevărat, așa cum se arată în Deuteronom 4:35-39; 6:4; Marcu 12:29-33; Isaia 43:10-12; 44:6,8; 45:5-6,14,21; 46:9; Ioel 2:27; 1 Timotei 1:17; 2:5; și 6:15-16.

Î: În Exod 15:16, cum i-a „răscumpărat” Dumnezeu pe israeliți?

R: Unul dintre motivele pentru care ei aparțin lui Dumnezeu este faptul că Dumnezeu le-a mântuit viețile.

Î: În Exod 15:22-27, ce putem învăța din apele de la Mara și Elim?

R: Dumnezeu îi punea la încercare pe oameni, conform Exodului 15:25. Oamenii aveau nevoie disperată de apă și au găsit apă din belșug la Mara, dar acest lucru ar fi putut părea o glumă crudă, deoarece apa era amară și nepotabilă. Apa amară este adesea așa deoarece este foarte alcalină. Așadar, nu numai că are un gust neplăcut, dar este și dăunătoare pentru organism. Dumnezeu nu numai că a făcut apa amară suportabilă și suficient de sănătoasă pentru a fi băută, ci a făcut-o de fapt dulce și cu un gust plăcut.

Poate Dumnezeu să-ți asigure cele necesare într-un ținut uscat și însetat? Dumnezeu îți cunoaște nevoile, dar ce se întâmplă dacă te afli în nevoie, iar singura provizie pare să nu fie altceva decât o glumă crudă? Vei rămâne totuși credincios și vei aștepta ca Dumnezeu să-ți ofere altă apă sau, așa cum s-a întâmplat în acest caz, să transforme în mod miraculos aparenta „lipsă de soluție” la problema ta într-o soluție atât adecvată, cât și care să-ți aducă chiar mulțumire?

Israeliții au fost încercați de multe ori, la fel ca David, evreii din vremurile ulterioare, Isus și primii creștini. Nu ar trebui să fim surprinși când și noi suntem încercați.

Î: În Exod 16:1-36, ce putem învăța din mană și din prepelițe?

R: Nevoia urgentă de apă a poporului a fost satisfăcută, dar cum rămâne cu supraviețuirea lor pe termen lung? În loc să-L întrebe pe Dumnezeu despre nevoia lor, au murmurat împotriva lui Moise. Când ai o nevoie legitimă, iar Dumnezeu nu ți-a îndeplinit-o încă, ce faci? Te plângi sau continui să te rogi lui Dumnezeu? Poate Dumnezeu să te hrănească într-un loc sterp? Când nu există hrană, fie ea fizică, emoțională, de prietenie sau spirituală, crezi că Dumnezeu este suficient de puternic să aibă grijă de tine pe termen lung? Trebuie să ne facem planuri pentru viitor (ca furnica înțeleaptă din Proverbe 30:25), dar poți privi spre viitor cu încredere în El, nu cu teamă?

Î: În Exod 16:23-30, de ce trebuiau israeliții să țină Sabatul într-un loc numit „Pustia Sin”, având în vedere că porunca a fost dată mai târziu, odată cu cele Zece Porunci, la Sinai?

R: Dumnezeu le-a dat această poruncă înainte de a le da toate cele zece porunci.

Î: În Exod 16:23, „Pustia Sin” este aceeași cu „Pustia Zin”?

R: Nu. Pustia Sin se afla chiar la vest de Muntele Sinai, în timp ce Pustia Zin se afla chiar la sud de Iuda și la nord-est de Cades-Barnea. Comentariul biblic „The Expositor’s Bible Commentary”, volumul 2, p. 404, menționează că consoana inițială din ebraică este diferită.

Î: În Exod 16:31, Numeri 11:7-9, Deuteronom 8:3, 15, Iosua 5:12, Psalmul 78:24, 25, 105:40 și Neemia 9:15, ce este mai exact mana?

R: Scriptura spune doar că era o hrană oferită în mod miraculos de Dumnezeu.

Unii au emis ipoteza că ar fi fost secreția comestibilă a tamariscului din Sinai, secreții de insecte etc., dar o explicație naturală este insuficientă. Manna venea șase zile pe săptămână, dar nu și în ziua de Sabat. În plus, nu ar fi existat suficiente insecte sau secreții de tamarisc pentru a hrăni o populație atât de numeroasă.

Evrei 9:4 menționează că un vas cu mană a fost pus în chivot.

Î: În Exodul 17:1-7, de ce s-a mâniat Dumnezeu pe oamenii care I-au ascultat porunca?

R: Exodul 17:1 spune că poporul călătorea din loc în loc, așa cum poruncise Domnul. Dar ei se plângeau în timp ce se supuneau. Supunerea nu este suficientă; trebuie să avem o supunere plină de bucurie, fără să ne plângem sau să ne certăm, așa cum spune Filipeni 2:14.

Î: În Exodul 17:2 și Deuteronomul 6:16, cum pot oamenii să-L ispitească pe Dumnezeu, având în vedere că, în Iacov 1:13, se spune că Dumnezeu nu poate fi ispitit de rău?

R: O traducere mai potrivită decât „să-L ispitească pe Dumnezeu” este „să-L pună pe Domnul la încercare”. Dumnezeu nu poate fi cu adevărat ispitit de rău, dar oamenii pot totuși să încerce. Aceasta este o expresie a păcatului oamenilor care îi spun lui Dumnezeu: „fă așa și săvârșește această minune, altfel...”.

Î: În Exod 17:8, când israeliții învingeau doar atunci când Aaron și Hur îi țineau mâinile lui Moise ridicate, nu pare asta o superstiție?

R: Toți știau că puterea era în Dumnezeu, nu în mâini. Dumnezeu folosește uneori acțiuni fizice pentru a-Și canaliza puterea. Pentru alte exemple, vezi 2 Regi 13:21 (oasele lui Elisei), Numeri 21:4-9 (șarpele de aramă) și Ioan 9:6-7 (Isus făcând noroi pentru a-l pune pe ochii unui orb).

Î: În Exod 17:15-16, care este importanța numelui lui Dumnezeu în acest context?

R: Este foarte semnificativ faptul că Moise L-a numit pe Dumnezeu Yahweh Nissi, „Domnul este steagul meu”. Într-o bătălie militară, steagul reprezenta onoarea armatei sau a diviziei, iar soldații luptau până la capăt pentru a-l salva cu orice preț. Acest lucru înseamnă mult mai mult decât faptul că Dumnezeu este puternic și atotputernic. Când o armată numeroasă, hotărâtă să-i învingă pe israeliți, s-a îndreptat direct spre ei, israeliții NU s-au mulțumit doar să creadă că Dumnezeu era o ființă puternică și îndepărtată, care le-ar fi putut oferi ajutor dacă ar fi avut chef. Dimpotrivă, ei credeau nu numai că Dumnezeu era puternic, ci și că Dumnezeu îi va ajuta în momentele critice și îi va salva pe cei care Îi chemau numele. Astăzi, toți creștinii cred că Dumnezeu este Atotputernic, dar trăiești cu adevărat ca și cum ai crede că Dumnezeu te va ajuta în momentele critice? Dacă da, atunci nu numai că crezi că Dumnezeu este steagul tău și că te vei lupta până la capăt pentru a rămâne ferm în credință pentru Dumnezeu, ci știi, de asemenea, că tu ești steagul lui Dumnezeu, în sensul că porți Numele Lui și ești lumina ochilor Lui (Deuteronom 32:10; Psalmul 17:8), și că Dumnezeu va fi cu siguranță alături de tine. Chiar dacă ești ucis pentru Dumnezeu, știi că „Prețioasă este în ochii Domnului moartea sfinților Săi.” (Psalmul 116:15 NIV)

Î: În Exod 18:7, având în vedere că ar trebui să ne închinăm numai lui Dumnezeu, de ce i s-a închinat Moise socrului său?

R: A te înclina în semn de respect nu înseamnă închinare. Chiar și astăzi, oamenii se înclină sau fac reverențe în fața monarhului Angliei din respect. Avraam s-a înclinat în fața regilor, iar a face o plecăciune este în regulă atâta timp cât nu este interpretată ca închinare. În contrast cu aceasta, se estimează că până la 50.000 de creștini au pierit în timpul persecuției romane, iar mulți oameni înțeleg greșit motivul. Romanii nu aveau nicio problemă cu faptul că creștinii îl venerau pe Isus. Romanii nu tolerau refuzul creștinilor de a se închina altcuiva în afară de Dumnezeu, în special împăratului roman. Ca să adauge insultă la rănire, păgânii romani îi etichetau pe creștini drept „atei” pentru că nu credeau în idolii lor.

Î: În Exod 18:17-26, de ce a urmat Moise sfatul lui Ietro în loc de cel al lui Dumnezeu?

R: Nu era contrar voinței lui Dumnezeu, dar Moise a recunoscut că era un sfat bun pentru a-L urma pe Dumnezeu. Trebuie să fim practici și să acceptăm sfaturile bune și drepte atât de la alții, cât și de la Dumnezeu.

Î: În Exodul 19:3,20; 24:9,13,15,18; 34:4, de ce s-a urcat Moise pe munte de șapte ori și s-a întors să-L vadă pe Domnul (Exodul 32:31), deși se menționează că Moise a coborât doar de patru ori în Exodul 19:14,24; 32:15; 34:29?

R: Unii au folosit acest lucru pentru a încerca să susțină ipoteza existenței mai multor autori ai cărții Exodul, dar „The Expositor’s Bible Commentary”, volumul 2, p. 416, spune că acest lucru nu ajută cu adevărat la răspunsul la întrebare. Cartea Exodul nu trebuie neapărat să fie în ordine cronologică; nu este nicio problemă ca aici să fie în ordine cronologică; secvența este, de fapt, destul de simplă.

Exodul 19:3 Moise s-a suit singur

Exodul 19:14 Moise a coborât singur

Exodul 19:20 Moise s-a urcat singur până în vârf

Exodul 19:24 Moise a coborât pentru scurt timp ca să-l ia pe Aaron

Exodul 24:9 Moise și alți 73 de oameni s-au urcat

Exodul 24:12-13 Dumnezeu îi spune lui Moise să urce, așa că Moise îi lasă pe bătrâni acolo unde se aflau, iar Moise și Iosua au urcat mai sus.

Exodul 24:15 spune că Moise s-a urcat, aparent singur, așa că s-a urcat mai sus.

Exodul 24:18 spune că apoi Moise a intrat în nor pe măsură ce urca, așa că aceasta este aceeași călătorie ca în Exodul 24:15.

Exodul 32:15 Moise a coborât [până jos] cu cele două table, întâlnindu-l pe Iosua. (Moise a spart tablele în Exodul 32:19)

Exodul 32:31 Moise s-a întors la Domnul. Acest lucru nu înseamnă neapărat că a urcat și a coborât de pe munte, deși ar fi putut să o facă.

Exodul 34:4 Moise s-a urcat cu două table de piatră goale

Exodul 34:29 Moise a coborât de pe munte cu două table de piatră.

Vorbind despre Moise și munți, o secvență similară a avut loc în timpul transfigurării lui Isus. Călătorind împreună cu cei doisprezece ucenici, El s-a separat și a urcat pe munte doar cu trei dintre ei. Luca 9:32-33 arată că Isus se afla la o oarecare distanță de cei trei când a avut loc transfigurarea. Apoi, un nor i-a învăluit. Luca 9:36-37 arată că ceilalți ucenici s-au alăturat din nou lui Isus înainte ca mulțimile să-L întâlnească la poalele muntelui.

Rezumat: Recunoscând că se poate urca o parte din munte cu un grup mai mare și mai sus cu un grup mai mic, și recunoscând că nu este necesar să se menționeze întoarcerea de la fiecare călătorie, nu există nicio dificultate în ceea ce privește numărul călătoriilor lui Moise.

Î: În Exod 19:4, cum ar fi putut poporul să aibă aripi de vultur?

R: Aceasta este o metaforă a modului în care Dumnezeu a lucrat pentru a-i purta mai departe, fără niciun efort din partea lor. (Când ne confruntăm cu încercări uriașe, Dumnezeu ne poartă și astăzi pe aripile vulturilor.)

Î: În Exodul 19:11, unde se află exact Muntele Sinai?

R: Regiune: Peninsula Sinai este un triunghi orientat spre sud, cu munții în partea sudică, pe care Exodul 19:2 și Numeri 3:14; 9:1,5; 10:12 o numesc Pustia („Deșertul”) Sinaiului. Deșertul Sin separă Elim de Sinai. Numeri 33:3-50 menționează fiecare loc în care au tăbărât israeliții. Din păcate, nu cunoaștem locația multora dintre aceste locuri de tabără, dar analizându-le, putem observa ce se află între ele.

În Pustia Sinaiului există, de fapt, doi munți, apropiați unul de celălalt, care corespund locației Muntelui Sinai.

Gebel Musa/Mousa (7.363 ft) Aceasta este viziunea tradițională, cel puțin încă din jurul anului 500 d.Hr. Are stânci foarte abrupte. Mănăstirea Sfânta Ecaterina se află la poalele acestui munte. Mulți musulmani, dar nu toți, consideră că acesta este și Muntele Sinai. „New International Dictionary of the Bible”, p. 674, conține o imagine a lui Jebel Musa.

Ras es-safsafeh (6.540 ft, 1.993 metri) se află la două mile (3,2 km) nord de Gebel Musa, pe aceeași creastă. La poalele sale se întinde o câmpie mai largă.

Gebel Serbal (puțin probabil): Eusebiu de Cezareea (325 d.Hr.) credea acest lucru. Cu toate acestea, „The New Bible Dictionary” (1978), p. 1193-1194, menționează că nu există nicio pustie în apropierea poalelui său.

Unii oameni cred că Muntele Sinai se află în Jebel al-Lawz, în Arabia, probabil pentru că

a) consideră în mod eronat că Peninsula Sinai făcea parte din Egipt în timpul Exodului

b) uită că Muntele Sinai se afla în afara țării Madian, conform Exodului 18:27 și Numeri 10:29-30

c) Pavel a spus că Muntele Sinai se afla în Arabia (Galateni 4:25), iar ei uită că Peninsula Sinai se afla în provincia romană Arabia.

www.christiananswers.net/abr/scoop.html, după ce a prezentat motivele anterioare, mai spune că distanța până în Arabia ar fi prea mare față de Cades-Barnea, întrucât oamenii cu turme și cirezi ar fi parcurs doar aproximativ 6 mile pe zi. Cu toate acestea, distanța de la Jebel al-Lawz la Cades-Barnea este de aproximativ 150 de mile, iar ei au mers de la Sinai la Cades-Barnea în doar 11 zile.

Musulmanii încearcă uneori să susțină că Muntele Sinai este Mecca. La urma urmei, Galateni 4:25 spune că Muntele Sinai se află în Arabia. Totuși, nu este vorba de țara modernă a Arabiei Saudite, ci mai degrabă de Peninsula Sinai, care făcea parte din provincia romană Arabia. De asemenea, o călătorie de 11 zile, de aproximativ 800 de mile, de la Mecca la Kadesh Barnea, cu turme și cirezi, animale tinere și copii mici, pe jos, ar fi de necrezut. Consultați fie cartea „The Roman World”, p. 107, fie „Enciclopedia Britannica”, la secțiunea „Istoria Romană”, pentru o hartă.

Dacă Muntele Sinai ar fi într-adevăr Mecca, acest lucru nu ar face nicio diferență pentru creștini, cu excepția faptului că etapele călătoriei poporului Israel nu ar mai avea sens. Totuși, acest lucru pare important pentru unii musulmani, deoarece ar da credibilitate ideii că Mecca a avut un rol în lucrarea lui Dumnezeu înainte de Mahomed. Cu toate acestea, alți musulmani, precum nota de subsol 2504 din „Coranul Sfânt: Traducere în engleză a sensurilor și comentariilor”, identifică Muntele Sinai cu Gebel/Jabal Musa, la fel ca majoritatea creștinilor.

Î: În Exodul 20:4-5, este în regulă ca creștinii să poarte și să dețină cruci și alte obiecte de artă religioasă?

R: Ca memento-uri, este în regulă, la fel cum evreii au copiat Scriptura ca memento-uri, conform Deuteronomului 6:8-9. Cu toate acestea, nici crucile, nici Scriptura, nici orice altceva nu trebuie venerate în locul lui Dumnezeu.

Î: De vreme ce Exodul 20:4-5 spune să nu avem chipuri cioplite, de ce existau atât de multe chipuri în cortul întâlnirii (Exodul 25-27) și, mai târziu, în templu (1 Regi 6:1-38; 7:13-51)?

R: Era permis să se facă imaginile poruncite de Dumnezeu pentru decor, nu pentru închinare. Cu toate acestea, atunci când chiar și imaginile pe care Dumnezeu poruncise să fie făcute erau folosite pentru închinare, ele trebuiau distruse. Ca exemplu, citiți despre șarpele de aramă din Numeri 21:4-9 și 2 Regi 18:1-4. Pentru mai multe informații, consultați cartea a doua, capitolul 22, din lucrarea lui Tertulian „Cele cinci cărți împotriva lui Marcion” (207/208 d.Hr.).

Î: În Exod 20:5; Deuteronom 4:24; 6:15; Ioel 2:18; Țefania 1:18, este Dumnezeu un Dumnezeu gelos, având în vedere că 1 Corinteni 13:4 spune că dragostea nu este geloasă?

R: Trei puncte de luat în considerare în răspuns:

1. Multe versete arată că nu trebuie să-i invidiem pe alții pentru ceea ce au, nici măcar pentru lucrurile cu care Dumnezeu i-a binecuvântat.

2. Dumnezeu nu este o creatură, iar conform propriilor Sale reguli, este în regulă ca El să fie gelos pe închinarea și devotamentul care I se cuvin de drept. Acest lucru este similar cu faptul că cineva se așteaptă la devotament și credincioșie din partea unui soț sau a unei soții, sau cu faptul că un părinte se așteaptă la respect și ascultare din partea unui copil.

3. Dincolo de aceasta, 2 Corinteni 11:2 arată că ar trebui să avem o gelozie sfântă pentru ca ceilalți să rămână devotați adevăratului Isus, în loc să se îndrepte spre un fals.

Î: În Exod 20:5, pe scurt, de ce un Dumnezeu drept pedepsește nelegiuirea părinților asupra copiilor până la a treia și a patra generație?

R: Ezechiel 18 și Deuteronomul 24:16 arată că Dumnezeu nu îl declară pe fiu vinovat pentru păcatele tatălui, dar Exodul 20:5 și alte versete indică faptul că copiii suportă consecințe negative pentru păcatele altora. Mulți cred că judecata lui Dumnezeu ține cont de locul de unde au pornit și de ceea ce le-a fost la îndemână, iar nu toată lumea pornește de la același punct sau are aceleași oportunități.

Î: În Exodul 20:5; Exodul 34:7; Numeri 14:18; și Deuteronomul 5:9, cum îi pedepsește Dumnezeu pe copii pentru păcatele taților lor până la a treia și a patra generație, când Ezechiel 18:4, 18-19 și Deuteronomul 24:16 spun că fiecare va muri pentru propriul său păcat, nu pentru cel al tatălui său, iar Ezechiel 18:19 spune că fiul nu împărtășește vina tatălui?

R: Se pare că Dumnezeu a considerat acest lucru un concept important, deoarece cele patru versete din Lege repetă același lucru folosind aceleași două cuvinte ebraice.

„A pedepsi” este paqad (Strong 6485), care este un cuvânt neutru ce poate însemna „a pedepsi” fie cu intenție prietenoasă, fie cu intenție ostilă.

Nelegiuirea este „’avon” (Strong 5771), care înseamnă perversitate, rău, greșeală, nelegiuire, răutate, pedeapsă (pentru nelegiuire), păcat.

Unii oameni au crezut că păcatul lor nu are niciun efect asupra copiilor lor; alții au crezut că un copil poate fi vinovat doar din cauza părinților săi. Ieremia 31:29-30 și Ezechiel 18:2 mustră oamenii pentru că spun: „Părinții mănâncă struguri acri, iar dinții copiilor se strâng de durere.” În Iov 21:19, Iov spune ceva similar. Adevărul nu se află, de fapt, în niciuna dintre aceste extreme. Mai întâi, două lucruri care nu reprezintă răspunsul, iar apoi răspunsul.

Revelația timpurie vs. cea târzie (nu este răspunsul): Tora (Legea) a fost dată în jurul anului 1440 î.Hr., iar cartea lui Ezechiel a fost scrisă după anul 587 î.Hr. Așa cum modul în care Dumnezeu se purta cu oamenii era diferit în mare măsură în vremea lui Noe, în vremea lui Avraam, sub Legea lui Moise și după Hristos, modul în care Dumnezeu se purta cu oamenii era diferit într-o măsură mai mică între Moise (când aveau doar Legea) și Ezechiel (când aveau și scrierile profetice). Cu toate acestea, ambele perioade se aflau sub Legea lui Moise și nu a existat o schimbare explicită a legământului/dispensației între cele două. Mai mult, Deuteronomul 24:16 spune, de asemenea, că tații și copiii nu trebuie omorâți unul pentru celălalt, iar acest verset a fost scris în același timp cu restul cărții Deuteronomului.

Păcatul va fi pedepsit vs. Moartea pentru păcate (nu este răspunsul): Versetele din Lege nu spun că copiii vor muri pentru păcatele părinților/strămoșilor lor, ci doar că nelegiuirea va cădea asupra lor. Ezechiel 18 și Deuteronomul 24:16 spun doar că un copil nu va muri pentru păcatele tatălui său. Cu toate acestea, deși Deuteronomul 24:16 și Ezechiel 18 arată că moartea [fizică și spirituală] și consecințele veșnice nu sunt responsabilitatea părinților, ci a persoanei însăși, nu poți ignora faptul că celelalte versete dovedesc că păcatul are efecte generaționale. Există cel puțin trei efecte diferite.

Consecințe: Consecințele fizice sunt cele mai ușor de observat: bebelușii născuți din mame dependente de droguri se nasc dependenți de droguri. Unii bebeluși sunt afectați de sindromul alcoolic fetal din cauza mamelor alcoolice. Dacă încep să consume alcool, vor dezvolta o dependență deosebit de puternică față de acesta. Dar Dumnezeu stabilește uneori și consecințe nefizice. Canaan și descendenții săi au fost blestemați cu consecințe din cauza păcatului lui Ham, menționat în Geneza 9:25-27. Descendenții lui Eli au fost blestemați în 1 Samuel 2:31-33 din cauza păcatelor grave ale fiilor lui Eli. Descendenții lui Ioiachin nu vor mai domni niciodată, conform Ieremia 22:28-30. Dar există și consecințe generaționale pozitive pentru ascultare, cum ar fi în cazul descendenților recabiților din Ieremia 35:18-19 și al descendenților lui Avraam din Geneza 12:2 etc. În cele din urmă, Romani 8:28 promite că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu. Când suportăm cu răbdare blestemele, Dumnezeu este suficient de puternic încât să le transforme chiar și pe acestea în binecuvântări.

Creșterea în păcat: Exodul 20:5 și Deuteronomul 5:9 spun că Dumnezeu pedepsește nelegiuirea asupra copiilor celor care Îl urăsc pe Dumnezeu. Copiii cresc adesea învățând valorile părinților lor. Dacă părinții cuiva L-au urât pe Dumnezeu, probabil că și acea persoană a crescut învățând acest lucru, fie direct, fie implicit. Cu toate acestea, la fel ca Avraam din Ur, gabaoniții din Canaan, Rut moabita și păgânii cărora le predicau primii creștini, putem urma chemarea lui Dumnezeu de a depăși orice fel de educație greșită și de a trăi o viață nouă plăcută Lui.

Trebuie să alegem să ne împotrivim păcatului: Când părinții unui copil au fost implicați într-un păcat, și mai ales dacă părinții L-au urât pe Dumnezeu, copilul va primi o ocazie legată de acel păcat. Fiul sau fiica trebuie să aleagă să se împotrivească modelelor părinților lor, sau chiar normelor culturii lor, și să-L urmeze pe Dumnezeu. La fel cum lui Avraam i s-a spus să-și părăsească familia și poporul pentru a merge acolo unde îl conducea Dumnezeu, cu toții, într-un fel sau altul, trebuie să renunțăm la anumite aspecte ale culturii și educației noastre și să-L urmăm pe Hristos.

Un exemplu simplu al celor trei aspecte: Israeliții au păcătuit adesea, închinându-se la idoli, până la Exil. Copiii israeliți născuți după aceea au suferit consecințele exilului din cauza păcatelor părinților și strămoșilor lor. În timpul creșterii lor, era deosebit de tentant să aleagă calea ușoară și să se închine zeilor babilonieni din jurul lor, așa cum făceau toți ceilalți; mulți au făcut acest lucru și s-au asimilat în acea cultură. Dar unii, confruntați cu idolii în timpul perioadei de blestem petrecute în Babilon, au ales să fie de partea lui Dumnezeu și împotriva păcatului și s-au întors în țara lui Israel. După acea perioadă, Israelul nu a mai avut niciodată probleme cu idolii.

Concluzie: Fie că le place oamenilor sau nu, Dumnezeu a arătat că păcatul are aspecte generaționale. Dumnezeu este drept, iar noi putem înțelege ceea ce El a revelat despre dreptatea Sa. Cu toate acestea, dreptatea lui Dumnezeu este definită de Cuvântul Său; nu avem libertatea de a ignora Cuvântul Său și de a cere ca Dumnezeu să se conformeze propriilor noastre idei despre dreptate. În cultura „independentă și autonomă” a societății occidentale, am putea dori să evităm faptul că păcatul are aspecte generaționale, dar dreptatea lui Dumnezeu este definită de ceea ce a spus El, nu de ceea ce ne dorim noi.

Î: Deoarece Exodul 20:8 spune că trebuie să cinstim ziua Sabatului (sâmbăta), de ce cred creștinii de astăzi că este în regulă să lucreze sâmbăta?

R: Creștinii autentici au trei puncte de vedere diferite:

Sâmbătă: În Vechiul Testament, Sabatul era de la apusul soarelui de vineri până la apusul soarelui de sâmbătă. Unul dintre motivele pentru care poporul lui Iuda a fost exilat în Babilon timp de 70 de ani a fost faptul că, timp de 70 × 7 = 490 de ani, nu a respectat Sabatul. (Anul lor avea 360 de zile.) Vezi Leviticul 26:31-36; Ieremia 25:11-12; 29:10, 16; și Daniel 9:2.

Duminica: După ce Isus a înviat din morți, duminica a devenit ziua Domnului și era sărbătorită de primii creștini. Pavel nu le-a explicat corintenilor de ce prima zi a săptămânii în 1 Corinteni 16:2; Pavel a presupus că ei știau deja. Apocalipsa 1:10 se referă, de asemenea, fie la duminică, fie la o viziune a zilei Domnului. Prima Apologie a lui Iustin (c. 138-165 d.Hr.), cap. 67, p. 185-186, menționează, de asemenea, închinarea duminică. Irineu (182-188 d.Hr.), în fragmentul 7 (p. 569), menționează, de asemenea, că Irineu a vorbit despre Paște și despre ziua Domnului.

Toate zilele: În vremurile Vechiului Testament, credincioșii trebuiau să se odihnească în odihna lui Dumnezeu o zi pe săptămână. Cu toate acestea, Evrei 4:11 indică faptul că astăzi avem o odihnă diferită și mai bună. Ar trebui să dedicăm fiecare zi a săptămânii pentru a ne afla în odihna lui Dumnezeu. În Coloseni 2:16, Pavel îi mustră pe coloseni pentru că continuau să țină ziua de Sabat. Romani 14:5 vorbește, fără dezaprobare, despre creștinii care tratează toate zilele la fel. În 1 Corinteni 16:2, ei strângeau colectele duminica.

Vezi întrebarea referitoare la Romani 14:5 pentru a afla ce făcea biserica din Noul Testament. Biserica din perioada post-Noul Testament se închina duminica, după cum arată

Ignatie, ucenicul apostolului Ioan (110-117 d.Hr.)

Epistola lui Barnaba (c. 70-130 d.Hr.)

Prima Apologie a lui Iustin Martirul (150 d.Hr.), capitolul 67, p. 185-186

Dionisie din Corint (175 d.Hr.)

Melito din Sardes (175 d.Hr.)

Constituțiile Apostolice (sec. al II-lea)

Clement din Alexandria (193-217/220 d.Hr.)

Apologeticus al lui Tertulian (198-220 d.Hr.)

Chiar și ereticul Bardesanes (180 d.Hr.)

Augustin a spus că nu era necesar să se respecte Sabatul în vremurile Noului Testament.

Abaterile de la această regulă au fost menționate de Iustin Martirul (care a scris în jurul anilor 138-165 d.Hr.) (Dialogul cu Trypho, capitolul 47, p. 218), care îi numește pe cei care păzesc Sabatul „frați mai slabi”, iar Eusebiu de Cezareea (324 d.Hr.) menționează că ereticii ebioniți păzeau Sabatul.

Î: De vreme ce Exodul 20:13 și Deuteronomul 5:17 spun: „Să nu ucizi!”, de ce au fost uciși atât de mulți oameni și animale?

R: Aceasta este o întrebare bună referitoare la un aspect adesea înțeles greșit. Dacă Exodul 20:13 ar fi însemnat cu adevărat să nu ucizi niciodată pe nimeni, aceasta ar fi fost o noutate pentru Moise. În mai multe rânduri, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să ducă războaie și să-i execute pe cei care încălcau legea. Dacă Exodul 20:13 ar fi însemnat cu adevărat să nu ucizi niciodată nimic, aceasta ar fi fost o noutate pentru Dumnezeu, care poruncește jertfirea animalelor.

Cuvântul ebraic „râtsach” ar putea însemna „a ucide oameni”, dar cartea „Hard Sayings of the Bible” (p. 148-149) precizează că, dintre cele șapte cuvinte ebraice care se referă la ucidere, acest cuvânt, care apare de 47 de ori în Vechiul Testament, este cel care înseamnă „crimă”. Contextul din Exodul indică faptul că unele războaie și execuțiile legale nu sunt doar permise, ci chiar poruncite.

Ca o notă interesantă, un fost guvernator al statului Pennsylvania a exercitat dreptul de veto asupra unui proiect de lege care viza reinstaurarea pedepsei cu moartea, citând acest verset și interpretându-l greșit.

Î: În Exodul 20:13 și Deuteronomul 5:17 se spune: „Să nu ucizi”. El ne-a poruncit să nu ucidem și totuși L-a trimis pe Fiul Său unic să fie sacrificat (adică ucis) de poporul Său, evreii, ceea ce mă derutează. … Vă rog să-mi explicați de ce a trebuit ca Isus să moară pentru păcatele mele. De ce a trebuit să-L omor pe Isus? De ce a trebuit să încălcăm una dintre poruncile Sale pentru a îndrepta lucrurile în fața Dumnezeului nostru și a sufletelor noastre?

R: Porunca interzicea uciderea; totuși, israeliții aveau războaie și execuții. Vezi răspunsul la întrebarea anterioară privind uciderea animalelor, execuțiile și războaiele. În ceea ce privește ispășirea, Dumnezeu L-a trimis pe Isus știind că va fi ucis de cei răi. Cu toate acestea, aceștia se aflau într-o stare de neascultare față de Dumnezeu când au făcut acest lucru. Totuși, Dumnezeu folosește chiar și rebeliunea și răutatea oamenilor pentru scopurile Sale. Romani 8:28 este într-adevăr un verset uimitor. Acesta spune: „...în toate lucrurile Dumnezeu lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc, care au fost chemați potrivit scopului Său.” NU spune că Dumnezeu lucrează doar toate lucrurile bune împreună. Ci spune că Dumnezeu lucrează toate lucrurile (bune și rele) împreună spre binele celor ce-L iubesc.

Desigur, nu noi L-am ucis pe Isus; soldații romani au făcut-o. Cu toate acestea, Dumnezeu a permis ca Isus să fie ucis pe nedrept pentru a purta pedeapsa pentru păcatele noastre.

Î: De vreme ce Exodul 20:13 și Deuteronomul 5:17 spun să nu ucidem, de ce Dumnezeu ucide uneori oameni?

R: Cele Zece Porunci au fost date oamenilor; iar Dumnezeu, care este atotștiutor, nu este limitat de ceea ce ne-a dat El. De exemplu, Dumnezeu acceptă închinarea, iar noi nu trebuie să acceptăm închinarea.

Î: De vreme ce Exodul 20:14,17 spune să nu comiți adulter, de ce au existat căsătorii poligame după aceea?

R: Căsătoria poligamă nu este adulter. Poligamia era permisă, dar nu încurajată în Vechiul Testament, iar în Noul Testament nu este permisă pentru conducătorii bisericii.

Deși Exodul 20:17 spune să nu poftești soția aproapelui tău (singular), această poruncă este valabilă indiferent dacă aproapele tău avea una sau mai multe soții. Dacă ar fi spus să nu poftești soțiile aproapelui tău (plural), unii ar fi putut interpreta asta în sensul că a pofti doar una dintre soțiile lui ar fi fost în regulă. Desigur, nu asta a vrut să spună Dumnezeu.

Î: În Exodul 20:20, de ce nu trebuia poporul să se teamă, din moment ce în același verset li se spunea să se teamă?

R: Nici ei, nici noi nu trebuie să fim speriați și plini de teamă față de Dumnezeu, care are o iubire atât de mare pentru noi. Dar trebuie să ne temem de Dumnezeu, în sensul de a-L respecta pe Dumnezeu, puterea și sfințenia Lui. Astăzi, trebuie să ne temem și pentru cei pierduți, adică să ne temem de mânia lui Dumnezeu care îi va distruge dacă nu se pocăiesc, așa cum ne învață Iuda 23.

Totuși, întrucât Hristos a fost revelat, noi nu mai avem aceeași teamă pe care o aveau ei în Vechiul Testament, așa cum ne învață Evrei 12:18. Vezi și discuția despre Exodul 9:30.

Î: În Exodul 20:24, altarul trebuia să fie făcut din pământ sau din lemn de salcâm, așa cum spun Exodul 27:1; 30:1; 37:1 și 38:1?

R: La Muntele Sinai au făcut un altar din pământ. Mai târziu, pentru cortul întâlnirii, au făcut un altar portabil din lemn de salcâm.

Vezi „When Critics Ask”, p. 79, și „Haley’s Alleged Discrepancies of the Bible”, p. 427-428, pentru un răspuns diferit.

Î: În Exod 20:25-26 și Iosua 8:31, de ce nu trebuia poporul să folosească pietre cioplite?

R: Biblia nu spune de ce a poruncit Dumnezeu acest lucru, ci doar că a făcut-o. Cu toate acestea, pietrele cioplite cu dălți de fier ar prezenta, în timp, urme roșii de rugină. Urmele albastru-verzui ar fi vizibile în cazul uneltelor din bronz sau cupru.

Î: De ce Exodul 21:2-21 și Leviticul 25:46 tolerează sclavia?

R: Sclavia din Biblie era similară cu servitutea pe termen determinat. Toți sclavii evrei trebuiau eliberați la fiecare șapte ani, conform Exodului 21:2-5. Când sclavul era eliberat, fostul stăpân trebuia să-l dăruiască cu generozitate din ceea ce avea, conform Deuteronomului 15:13-15. Singura excepție de la eliberarea unui sclav evreu era cazul în care sclavul își iubea stăpânul atât de mult încât alegea să rămână sclav pe viață, conform Exodului 21:5-6. Cu toate acestea, evreii nu-și eliberau întotdeauna sclavii, așa cum arată Ieremia 34:8-22; Dumnezeu i-a mustrat pentru aceasta. Următorii deveneau sclavi:

Hoții care nu puteau să-și plătească datoriile (Exodul 22:3)

Femeile vândute de părinți ca concubine (Exodul 21:7-11)

Oamenii care se vindeau ca sclavi dacă mureau de foame

Î: În Exodul 21:13, ce înseamnă aici „o întâmplare de la Dumnezeu”?

R: Este foarte asemănător cu utilizarea juridică occidentală a expresiei „forță majoră”, care înseamnă ceva ce depășește controlul uman. Comentariul biblic „The Expositor’s Bible Commentary”, volumul 2, p. 432, menționează că expresii similare se regăsesc în Codul de legi al lui Hammurabi, 249:38-39; 266:77.

Î: În Exodul 21:17, a fost aceasta o pedeapsă aspră pentru copiii neascultători?

R: Patru puncte de luat în considerare în răspuns.

1. Deși astăzi ni s-ar părea aspră, faptul că părinții aveau această putere îi împiedica pe adolescenți să disprețuiască total autoritatea părinților lor. Totuși, aceasta era blândă în comparație cu canaaniții și fenicienii, care practicau sacrificiul de copii. Imaginați-vă doar un copil canaanit sau fenician care se purta neascultător, iar părintele spunând: „Comportamentul tău începe să mă facă să mă simt foarte religios.” Singurii israeliți care practicau sacrificiul copiilor erau adoratorii de idoli pe care Dumnezeu i-a condamnat.

2. În ceea ce privește israeliții evlavioși, având în vedere orientarea lor foarte puternică către familie, nu există dovezi că copiii ar fi fost vreodată atât de neascultători încât părinții să recurgă la acest lucru.

3. Chiar dacă ar fi existat copii neascultători, Exodul 21:17 nu specifică că părinții erau obligați să facă acest lucru; era doar o opțiune. Nu există dovezi că vreun părinte ar fi ales să facă acest lucru.

4. În epoca romană târzie, tații romani aveau „dreptul de paterfamilias”. Acesta era dreptul legal al unui tată roman de a-și ucide copilul nou-născut din orice motiv.

Rezumat: Uneori, crearea unei legi care oferă o opțiune severă duce la rezultatul dorit fără să existe vreun caz în care aceasta să trebuiască aplicată.

Î: În Exodul 21:20, de ce este cineva doar „pedepsit” dacă lovește un sclav și îl omoară?

R: Exodul 21:12 specifică pedeapsa: moartea pentru omor intenționat și fuga la un refugiu pentru omor din neatenție. Acest lucru se aplică atât sclavilor, cât și celor liberi.

Nu se menționa o pedeapsă diferită pentru un sclav și nu era nevoie să se menționeze că pedeapsa era aceeași, întrucât uciderea unui om liber sau a unui sclav era considerată la fel în Egipt, unde trăiau aceștia. Această lege egipteană este menționată în cartea „Viața în Egipt în vremurile antice” de Bernard Romant, tradusă de J. Smith (Minerva 1978/81), p. 124.

Î: În Exodul 21:21, de ce Exodul tolerează bătaia sclavilor?

R: Anumite comportamente din Vechiul Testament nu erau încurajate, ci mai degrabă permise, deoarece inimile oamenilor erau împietrite. De exemplu, divorțul era permis în Vechiul Testament din cauza inimilor împietrite ale oamenilor (Matei 19:8), însă în Maleahi 2:16 Dumnezeu a spus că urăște divorțul. Bătăile aplicate unei persoane, fără a-i provoca leziuni permanente, erau pedepsite cu o amendă bănească pentru timpul pierdut, conform Exodul 21:18-19. Exodul 21:21 subliniază doar că proprietarul unui sclav nu este obligat să plătească o amendă pentru timpul pierdut, deoarece proprietarul era cel care (poate din nechibzuință) a făcut ca sclavul să-și piardă timpul. Cu toate acestea, fie că este vorba de un sclav sau nu, dacă un om lovește pe cineva astfel încât victima să moară, acel om va fi condamnat la moarte, conform Exodului 21:12,20. La fel, dacă un om provoacă o vătămare permanentă, se va aplica fie o amendă, fie eliberarea unui sclav, fie legea „ochi pentru ochi”.

Î: Oare Exodul 21:22-23 demonstrează că avortul este greșit sau că un făt este mai puțin decât un copil?

R: În cartea „When Critics Ask”, la pagina 79, se menționează că, potrivit eruditului ebraist Umberto Cassuto, în „Comentariul său la Cartea Exodului” (Magnes Press, 1967): „…Dar dacă se întâmplă vreun rău, adică dacă moare femeia sau copiii, atunci vei da viață pentru viață.”

De asemenea, cuvântul ebraic (yatsa’) înseamnă atât nașterea unui copil viu, cât și avortul spontan. Există un alt cuvânt ebraic pentru avort spontan care nu înseamnă nașterea unui copil viu, dar acesta nu a fost folosit aici. În cele din urmă, cuvântul „copil” se referă la bebeluși.

Ca o notă marginală, avortul prin substanțe chimice era practicat în vremurile biblice. Potrivit revistei Discover (septembrie 1998), o plantă care creștea în Cirenaica, numită Silphium, putea induce avortul. Minucius Felix (210 d.Hr.) a explicat de ce avorturile chimice erau greșite în lucrarea *Octavius al lui Minucius Felix*, cap. 30, p. 192, la fel cum a făcut și Hippolytus în *Refutarea tuturor ereziilor*, cartea 9.7, p. 131 (225-235/6 d.Hr.). Silphium se vindea la prețul argintului, în funcție de greutate.

Avorturile chirurgicale au fost, de asemenea, descrise în detaliu și condamnate de Tertulian (198-220 d.Hr.) în *Tratat despre suflet*, cap. 25, p. 206

„Apologia” lui Tertulian, cap. 9, p. 25 (198-220 d.Hr.): „În cazul nostru, crima fiind interzisă odată pentru totdeauna, nu avem voie să distrugem nici măcar fătul din pântece, cât timp ființa umană își trage sângele din alte părți ale corpului pentru a se hrăni. A împiedica o naștere nu este decât o ucidere mai rapidă a unui om; și nu contează dacă iei o viață care s-a născut sau dacă distrugi una care urmează să se nască. Acela este un om care urmează să devină unul; ai deja rodul în sămânța sa.”

Tertulian (198-220 d.Hr.) spune: „Legea lui Moise, într-adevăr, pedepsește cu sancțiunile cuvenite pe cel care provoacă un avort, în măsura în care există deja rudimentul unei ființe umane, căreia i se atribuie chiar acum condiția de viață și de moarte, întrucât este deja supusă consecințelor ambelor, deși, trăind încă în pântecele mamei, își împarte în mare parte propria stare cu mama.” Tratat despre suflet, cap. 37, p. 218

Tertulian menționează, de asemenea, avortul chimic ca fiind greșit în *Îndemnul la castitate*, cap. 12, p. 57

Î: În Exodul 21:29-30, de ce nu s-a aplicat pedeapsa cu moartea pentru unele crime?

R: La fel ca în legislația modernă, adesea nu se aplică pedeapsa cu moartea în caz de omor din neatenție. Una este să ucizi o persoană în mod deliberat și alta este să ucizi o persoană din imprudență.

Î: În Exodul 21-22, cum se comparau aceste legi cu alte legi din aceeași perioadă?

R: Iată câteva comparații.

Ex 21:2-4 Când un bărbat necăsătorit devenea sclav, iar stăpânul său îi dădea o soție, iar bărbatul era eliberat, soția și copiii rămâneau în continuare sclavi ai stăpânului, conform textelor akkadiene de la Nuzi.

Ex 21:9 Un document asirian menționa că, dacă un bărbat cumpăra o fată ca soție pentru fiul său, iar căsătoria nu se realiza, cumpărătorul nu o putea returna ca sclavă, „el trebuie să o trateze ca pe propria sa fiică, o asiriană”.

Ex 21:18-19 Codul lui Hammurabi (206) prevede că, dacă un bărbat rănește accidental pe altul și jură că așa s-a întâmplat, el trebuie totuși să plătească onorariul medicului. Legile hitite (10) stipulează că el trebuie să aibă grijă de bărbatul pe care l-a rănit, să plătească onorariul medicului și, de asemenea, să-i plătească șase (mai târziu, zece) sicli de argint.

Ex 22:16-17: dacă un bărbat seducea o femeie care nu era logodită, Legea asiriană mijlocie nr. 56 prevedea că bărbatul trebuia să plătească 1/3 din prețul miresei, iar tatăl putea decide după bunul său plac dacă îi permitea bărbatului să se căsătorească cu ea sau nu.

Ex 22:19, Legile hitite (187-188, 199:16-18) prevedeau, de asemenea, executarea cuiva care întreținea relații sexuale cu o oaie, o vacă sau un porc, dar nu și cu un cal sau un catâr. Se pare că această practică era răspândită printre canaaniți.

Î: În Exod 22:8-9 și 1 Samuel 2:25, oamenii se prezentau în fața judecătorilor sau în fața lui Dumnezeu?

R: Nu există nicio îndoială cu privire la cuvântul ebraic; acesta este „elohim”. Cu toate acestea, „elohim” poate însemna Dumnezeul Adevărat, zei falși sau judecători. În Psalmul 82:6, acesta înseamnă judecători.

Rezumat: Iată ce declară „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 3, p. 586, cu privire la 1 Samuel 2:25: „Așa cum indică nota marginală din NIV, nu putem fi întotdeauna siguri dacă (elohim) înseamnă «Dumnezeu» sau «(judecătorii)» în anumite contexte. … Aici, în versetul 25, și în pasajele din Exod, este probabil mai bine să lăsăm întrebarea deschisă, întrucât, în orice caz, «judecătorii» (dacă aceștia sunt) sunt considerați reprezentanți ai lui Dumnezeu care reflectă voia Lui și împlinesc dorințele Lui.”

Î: În Exodul 22:18, de ce erau condamnate la moarte vrăjitoarele, iar [se pare că] bărbații nu?

R: Interdicția privind vrăjitoria, mediumii și practicile oculte se aplica în mod egal atât bărbaților, cât și femeilor. Indiferent de gen, Dumnezeu consideră că încercarea de a practica vrăjitoria este o faptă foarte gravă. Creștinii nu ar trebui să dezonoreze numele pe care îl poartă implicându-se în ședințe de spiritism, folosind plăci Ouija, practicând ghicitul viitorului sau alte încercări de vrăjitorie.

Î: În Exodul 22:18, o învățătoare de la școala duminicală a povestit odată că poate afla cum să trateze afecțiunile fizice ținând un lanț metalic cu un pandantiv metalic deasupra încheieturii mâinii și punând întrebări corpului ei. Acesta se va balanșa diferit, semnificând „nu” sau „da”. Ce părere aveți despre acest lucru?

R: Acest lucru este împotriva Bibliei. Înseamnă a cere răspunsuri de la [un fel de] spirit. Sună vag similar cu practica ocultă (satanică) a tablei Ouija. Întreab-o cum știe ce fel de spirit face acest lucru. 1 Ioan 4:1-2 spune că nu trebuie să credem orice spirit. 2 Corinteni 6:17 spune că nu trebuie să ne atingem de nimic necurat.

Am auzit odată un pastor spunând [pe bună dreptate] de la amvon că nu trebuie să urmăm astrologia. Totuși, pentru a dovedi că nu era nimic adevărat în asta, și-a cerut să i se citească horoscopul și voia să le arate tuturor că totul era fals. Ei bine, s-a dovedit că lucrurile au început să se împlinească. S-a speriat și s-a pocăit în fața congregației pentru ceea ce făcuse. Abia după aceea restul predicțiilor nu s-au mai împlinit.

Satana are într-adevăr abilități care ne depășesc și, uneori, poate prezice corect lucrurile (sau poate face în așa fel încât acestea să se întâmple). El se folosește de asta pentru a-i determina pe oameni să aibă încredere în această sursă de sfaturi, astfel încât să-i poată înșela mai ușor mai târziu.

Iată ce aș face dacă aș fi membru al clasei de școală duminicală.

1. M-aș duce la învățătoare și i-aș explica că îmi pun încrederea în Hristos, nu în duhuri familiare. I-aș arăta versetele împotriva ocultismului, și s-ar putea să înțeleagă și să se pocăiască. Iată câteva versete care spun că nu trebuie să avem nimic de-a face cu ocultismul, comunicarea cu morții etc.:

Nu aveți de-a face cu magia și ocultismul, cum ar fi canalizarea, vrăjitoria, proiecția astrală, mediumii, ghicitorii, astrologia, plăcile Ouija, Meditația Transcendentală (TM), EST sau Qi-gong. Lev 19:26,31; 20:6-8,27; Fapte 19:19; Ezechiel 13:18; 22:18; Deuteronom 18:9-14; Mica 5:12; Apocalipsa 9:21

Nu încercați să comunicați cu morții. Deuteronom 18:10-12; Isaia 8:19; 1 Samuel 28:3,7-12 + Leviticul 20:6-8

În ceea ce privește răul, trebuie să fim ca niște prunci. 1 Corinteni 14:20; Matei 10:16, dar să fim totuși cu băgare de seamă. Matei 10:16-17

2. Dacă ea nu este convinsă să se pocăiască, spune-i pastorului și bătrânilor bisericii că acest lucru nu ar trebui să se întâmple într-o biserică care se încrede în Hristos și sugerează-le să o înlăture din funcția de învățătoare la școala duminicală.

3. Dacă acest demers eșuează, membrul are datoria să părăsească acea biserică și să spună tuturor celor care doresc să afle de ce pleacă. Plecarea ta va fi o mărturie mai bună decât rămânerea ta și încercarea de a-i convinge în continuare. Atâta timp cât rămâi, spui implicit că acest lucru nu este atât de grav.

Apropo, nu aș da acest sfat în cazul unui profesor de școală duminicală care crede și predă o eroare cu privire la o chestiune secundară. Dar nu trebuie să avem nimic de-a face cu folosirea „dispozitivelor” pentru a comunica cu lumea spiritelor în scopul de a primi sfaturi.

Î: În Exod 23:19, 34:26 și Deuteronom 14:21, de ce nu ar trebui oamenii să fiarbă un ied în laptele mamei sale?

R: Pur și simplu pentru că Dumnezeu le-a spus să nu o facă. Faptul că o acțiune este idolatră, magică, profană, crudă sau disprețuitoare nu este punctul principal; motivul fundamental este că lui Dumnezeu nu I-a plăcut și a spus să nu o facă.

Exista, de asemenea, o practică străveche canaanită și siriană în acest sens, care datează cel puțin din secolul al XV-lea î.Hr. Epopeea păgână ugaritică intitulată „Nașterea zeilor frumoși și milostivi” descrie practica de a găti un ied în laptele mamei sale pentru a cere zeilor ploaie în Canaan. Acest lucru este documentat în tăblițele de la Ras Shamra din secolul al XV-lea.

Ulterior, evreii au extins această regulă, interzicând servirea cărnii și a laptelui în cadrul aceleiași mese sau chiar prepararea lor folosind aceleași ustensile.

Î: În Exod 23:28, Deuteronom 7:20 și Iosua 24:12, cum au alungat „viespile” pe canaaniți?

R: Mai întâi, două lucruri care nu constituie răspunsul, iar apoi răspunsul.

Nu este răspunsul: viespi în sens literal: Un exemplu este cel al istoricului grec Aelian, care în „Hist. anim.” 11,28 spune că faselienii, niște canaaniți care locuiau lângă solimiți, au fost alungați de pe pământul lor de viespi. Bochart (Hieroz. iii. p. 499) oferă exemple de triburi care și-au părăsit pământurile din cauza broaștelor, șoarecilor și a altor animale. Cu toate acestea, în toate detaliile furnizate, Iosua nu menționează niciun animal, insectă sau altceva, care să-i fi alungat pe canaaniți. „The Bible Knowledge Commentary: Old Testament”, p. 145, spune că unii susțin această opinie, iar alții că este vorba de Egipt.

Nu este răspunsul, ci chiar israeliții înșiși: Deși unii consideră că „viespile” la care se referea Dumnezeu erau chiar israeliții înșiși, Exodul 23:28 se referă în mod clar la „ajutorul din exterior” pe care Dumnezeu l-a oferit în mod providențial.

Răspunsul: Egiptul. Totuși, simbolul faraonului Thutmose al III-lea era viespea. El a condus 17 campanii, în mare parte în Palestina. Succesorii săi, Amenhotep al II-lea și Thutmose al IV-lea, au condus, de asemenea, campanii în Palestina. Aceasta reprezintă o recunoaștere a faptului că armata israelită nu a fost singura care i-a slăbit pe canaaniți; și egiptenii au jucat un rol.

Biblia este în întregime adevărată, dar asta nu înseamnă că Dumnezeu nu poate comunica cu oamenii folosind propriile lor metafore.

Î: În Exodul 23:31, cum se poate ca filistenii să fi fost în Canaan pe vremea lui Moise?

R: Vezi discuția despre Geneza 20 pentru răspuns.

Î: În Exod 24:1, ce putem învăța de la Nadab și Abihu?

R: Fiind fiii lui Aaron, ei erau în linie de succesiune pentru a deveni următorul mare preot. Dar faptul că erau copiii unei persoane evlavioase nu îi făcea mai „în siguranță” față de pericol; de fapt, este o poziție și mai periculoasă dacă cineva nu dorește să-L urmeze pe Dumnezeu. Cu cât știi mai mult, cu atât vei fi tras la răspundere mai mult pentru neascultare, așa cum arată 2 Petru 2:21.

Î: În Exodul 24:4, cum a putut Moise să scrie „și Moise a scris toate cuvintele Domnului”?

R: În același mod în care a scris Exodul 6:26-27. Vezi discuția referitoare la acest subiect. Alternativ, este posibil ca scribul lui Moise să fi scris acest lucru.

Î: În Exodul 24:9-11, cum au putut bătrânii să vină la Muntele Sinai, având în vedere că oamenii ar fi fost loviți de moarte dacă s-ar fi apropiat de Muntele Sinai, conform Exodului 19:12-13?

R: Ei puteau veni la Muntele Sinai doar atunci când erau invitați. În mod similar, trebuiau să meargă în Țara Promisă, dar, după raportul descurajator al iscoadelor, au refuzat să meargă. După ce Dumnezeu i-a pedepsit și le-a spus că vor muri în deșert, au decis să meargă în Țara Promisă pe cont propriu. Au fost respinși de dușmanii lor. A face lucrurile corecte nu este cel mai important lucru. Cel mai important este să-L iubim și să-L ascultăm pe Dumnezeu, ceea ce include a face lucrurile corecte în modul corect, la momentul potrivit.

Î: În Exod 24:10, cum au putut ei să vadă chipul lui Dumnezeu, având în vedere că Dumnezeu nu are un trup fizic?

R: Dumnezeu poate lua orice formă fizică dorește.

Î: În Exod 25:18, de ce i-a poruncit Dumnezeu lui Moise să facă chipuri cioplite de heruvimi?

R: Acestea erau chipuri care împodobeau Cortul Întâlnirii, dar nu erau venerate, nu se rugau la ele și nu erau adorate. Heruvimii aveau rol decorativ; nu erau chipuri ale lui Dumnezeu și nu erau destinați nici închinării, nici venerării.

Î: În Exod 28:30, ce sunt „Urim și Tumim”?

R: Erau un mijloc pe care Dumnezeu l-a dat preoților pentru a trage la sorți, în scopul de a afla voia Lui. O descriere exactă a aspectului lor s-a pierdut, cu excepția faptului că Iosifus susține că erau pietre așezate pe un pieptar. Cartea „1001 de întrebări biblice cu răspunsuri”, p. 357, spune că „Urim și Tumim” pot însemna „lumini și perfecțiune”.

Î: În Exod 28:34-35, cum îi feresc clopoțeii pe Aaron și pe urmașii săi de moarte?

R: În sine, clopoțeii nu fac acest lucru. Dar forma corectă de închinare în acest Cort al Întâlnirii era o chestiune serioasă pentru Dumnezeu, iar ignorarea acestei porunci ar fi dus la moarte. Vezi și următoarea întrebare.

Î: În Exod 28:34-35 și Exod 39:22-26, care era scopul clopoțeilor de pe mantia preotului?

R: Scriptura nu spune, dar putem specula asupra a două motive.

1. În timp ce oamenii din afară ascultau, îl puteau auzi pe preot, pe care nu-l puteau vedea, aducând jertfa de ispășire pentru ei.

2. Dacă clopoțeii se opreau, acest lucru putea indica faptul că Dumnezeu era nemulțumit de preot și îl omorâse. Atunci oamenii îl puteau scoate pe preot afară cu ajutorul frânghiei care era înfășurată în jurul lui.

Î: În Exod 29:20 și Leviticul 8:23-24, de ce s-a pus sângele pe urechea dreaptă, pe degetul mare al mâinii drepte și pe degetul mare al piciorului drept al lui Aaron?

R: Deși Scriptura nu precizează în mod expres de ce a dorit Dumnezeu acest lucru, simbolismul nu este greu de înțeles. Acesta reprezintă o legătură cu jertfa. Un alt exemplu este cazul unei persoane curățate de o boală de piele, care își aducea jertfa de curățire în fața preotului. (Leviticul 14:1-2, 14-17)

Î: În Exodul 30, care este semnificația obiectelor și ce reprezintă ele?

R: În primul rând, s-ar putea să existe încă unele taine pe care nu le cunoaștem; Dumnezeu nu ne-a revelat neapărat fiecare motiv pentru care totul a fost exact așa. Evrei 8:5 spune: „Locul unde slujesc ei este o schiță și o umbră a sanctuarului ceresc, așa cum a fost avertizat Moise de Dumnezeu când era pe punctul de a termina cortul întâlnirii. Căci El spune: «Vezi să faci totul după planul care ți-a fost arătat pe munte.»” (NET Bible) Vezi capitolele 9 și 10 din Epistola către Evrei pentru mai multe informații despre semnificația Cortului întâlnirii și a obiectelor din interiorul acestuia.

Iată mai multe detalii despre Exodul 30.

Exodul 30:1-9 Altarul din lemn de salcâm era mic, având aproximativ 3 picioare înălțime și 18 inci lățime, dar foarte greu, deoarece era acoperit cu aur. Aurul poate reprezenta sfințenia și pe Dumnezeu, iar aurul a fost unul dintre cele trei daruri pe care magii le-au adus lui Isus. Acest altar este un simbol al jertfei lui Hristos pentru noi. Curios, niciun ornament al templului nu a fost menționat ca fiind „sfântul sfintelor”, cu excepția altarului.

O aplicație secundară în viețile noastre este că, la fel cum preotul trebuia să ardă tămâie pe altar în fiecare dimineață și seară, și noi ar trebui să vorbim cu Dumnezeu cel puțin în fiecare dimineață și seară. Așa cum Hristos Și-a jertfit viața pentru noi, într-o măsură mai mică, ar trebui să fim dispuși să suferim pentru alții, așa cum a arătat Pavel în Coloseni 1:24.

Exodul 30:10 O dată pe an, marele preot al israeliților era obligat să facă ispășire pe coarnele altarului.

La fel cum israeliții aveau un mare preot în Exodul 30, noi avem un Mare Preot care a adus o jertfă pentru noi în Evrei 4:14: Isus.

Exodul 30:17-21 Ligheanul de aramă pentru spălare. Aaron și fiii săi [descendenții] trebuiau să-și spele mâinile și picioarele înainte de a intra în Cortul Întâlnirii și înainte de a se apropia de altar.

În primul rând, nu trebuie să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu gândindu-ne că nu este nevoie să fim curați. Trebuie să fim spălați. Desigur, creștinii sunt preoți și împărați, și suntem spălați în sângele lui Isus, așa că El a împlinit aceasta pentru noi. Dar trebuie să trăim o viață curată, spălată. Vezi 1 Petru 1:15-16; 2:11-12.

Apropo, bronzul provenea din oglinzile de bronz donate de femei, menționate în Exodul 38:8. O aplicație secundară pentru viețile noastre este că ceea ce odinioară era folosit pentru vanitate și împodobire a fost topit din nou pentru a fi folosit la curățire. I-ar face plăcere lui Dumnezeu dacă am fi dispuși să lăsăm ca unele dintre obiceiurile și obiceiurile noastre familiare să fie „topite din nou”, astfel încât să poată fi transformate în lucrarea Lui. Vezi Romani 12:1-2 și Iacov 1:23-25.

Exodul 30:22-33 Uleiul de ungere pe lucrurile sfinte. Cred că rețeta a fost concepută pur și simplu pentru că are un rezultat plăcut la miros. Uleiul de ungere este un simbol al Duhului Sfânt și reprezintă sfințirea de către Dumnezeu. Smirna era foarte scumpă și a fost unul dintre darurile pe care magii le-au adus lui Isus.

În primul rând, așa cum parfumul uleiului de ungere „crea atmosfera” pentru toate lucrurile, curățirea și sfințirea noastră prin Duhul Sfânt ne conferă aroma lui Hristos din cap până în picioare. Vezi 2 Corinteni 2:14-16 pentru mai multe detalii despre faptul că suntem aroma lui Hristos.

O aplicație secundară în viețile noastre este că acest ulei de ungere nu trebuia luat ca ceva de la sine înțeles și „banalizat” prin folosirea lui pentru orice altceva. Trupurile noastre (templul lui Dumnezeu, 1 Corinteni 6:19-20), unitatea noastră în Duhul (Efeseni 4:3) și viețile noastre nu trebuie banalizate prin folosiri necurate. Nu trebuie să aruncăm mărgăritarele noastre înaintea porcilor, să ne împerechem cu necredincioșii (2 Corinteni 6:14-18), să considerăm sfinte lucruri care nu sunt sfinte sau să fim abătuți de la devotamentul nostru sincer și pur față de Hristos (2 Corinteni 11:3-4).

Exodul 30:34-38 Tămâia reprezintă mijlocirea și rugăciunile. Dar tămâia nu trebuia folosită pentru nimic altceva. Tămâia era foarte scumpă și era unul dintre cele trei daruri pe care magii le-au adus lui Isus. În Exodul 30:35 era amestecată cu sare, probabil pentru a-i asigura un efect conservant. Vezi Apocalipsa 8:3-4 cu privire la asocierea tămâiei cu rugăciunea.

În primul rând, așa cum tămâia arsă de preot era un miros care pătrundea totul, tot așa Duhul Sfânt, trimis de Tatăl și de Isus (Ioan 16:7), ar trebui să pătrundă viețile noastre. Hristos, și numai Hristos, este mijlocitorul nostru (Efeseni 2:13-17; Coloseni 1:20; Evrei 8:6), iar Duhul Sfânt mijlocește pentru noi cu gemete prea adânci pentru a fi exprimate în cuvinte (Romani 8:26-27).

O aplicație secundară în viețile noastre este aceea că, urmându-L pe Hristos, trebuie să ne rugăm neîncetat, lăudându-L pe Dumnezeu și mijlocind pentru alții. (1 Tesaloniceni 5:17; Filipeni 4:6)

Î: În Exod 30:11,15, de ce trebuiau să plătească săracii la fel ca cei bogați, care își permiteau mai mult?

R: Taxa de un siclu era o răscumpărare pentru viața lor, iar aici se află un aspect important. Viața unei persoane bogate nu este nici mai importantă, nici mai puțin importantă decât viața unei persoane sărace. În toate legile Vechiului Testament, nu exista o pedeapsă mai ușoară pentru uciderea sau vătămarea unei persoane sărace decât pentru cea a unei persoane bogate.

Taxa se aplica doar persoanelor de douăzeci de ani și mai în vârstă și, probabil, doar bărbaților, ceea ce ar însemna că aceasta era destinată unei unități familiale. O familie nu era penalizată pentru că avea mai mulți copii. De asemenea, șechelul era o unitate monetară mică.

Î: În Exod 30:12 și Leviticul 9:7, cum poate un berbec sau un taur să facă ispășire pentru o persoană?

R: În sine, acesta nu poate face ispășire, conform Evrei 9:9 și 10:4. Cu toate acestea, capitolele 9-11 din Evrei arată că jertfele din Vechiul Testament erau un tip sau o prefigurare a jertfei lui Hristos.

Pentru a exprima acest lucru în termeni de zi cu zi, să presupunem că niște oameni aveau o datorie uriașă (sau un păcat) atât de mare încât nu puteau spera niciodată să-și răsplătească creditorul (cerințele imparțiale ale lui Dumnezeu privind dreptatea). Nu se poate avea încredere în solvabilitatea lor. Dar un rege bogat (Dumnezeu) intervine și semnează un acord prin care se angajează să achite datoria în întregime. Apoi vine Fiul Său și achită întreaga datorie. Când creditorul a venit să-și recupereze banii, oamenii, ascultând de porunca regelui, aveau un semn concret că datoria lor fusese preluată de rege.

Î: În Exod 30:31-34, nu este prea sever să omori pe cineva pentru că a preparat o anumită rețetă de parfum?

R: Da, este o măsură strictă. Totuși, nu este nedrept dacă toată lumea cunoaște regulile. Nu există dovezi că cineva ar fi încălcat vreodată această regulă sau ar fi fost pedepsit pentru asta.

Î: În Exodul 31:12, de ce era atât de importantă respectarea zilei de Sabat?

R: Mulți creștini autentici cred că toate zilele sunt o odihnă de Sabat sub Hristos (Evrei 4:8-11), în timp ce alți creștini autentici cred că trebuie să păstrăm Sabatul și astăzi. Pavel recunoaște ambele practici în Romani 14:5-7 și spune că ceea ce contează este să trăim pentru Domnul.

Indiferent de aceasta, însă, toți creștinii trebuie să fie de acord că respectarea zilei de Sabat era o poruncă foarte importantă în vremea Legii lui Moise, iar dacă am fi trăit atunci, ar fi trebuit să fim sârguincioși în respectarea ei.

Există trei porunci explicite și cinci motive explicite referitoare la Sabat, dar putem observa și alte motive.

Poruncile privind Sabatul:

1. Sfințește ziua de Sabat (Exodul 20:8; Deuteronomul 5:12)

2. Să nu lucrezi tu însuți (Exodul 20:10; Deuteronomul 5:13-14)

3. Cei care se află sub autoritatea ta: fiul, fiica, slujitorii, chiar și străinii (neevrei) din porțile tale, chiar și animalele, vor avea o zi de odihnă. (Exodul 20:10; Deuteronomul 5:14)

Motivele explicite ale Sabatului:

1. Ascultare simplă: Ei trebuie să asculte poruncile lui Dumnezeu.

2. Amintirea Creatorului nostru: Așa cum Dumnezeu a creat pământul în șase zile și apoi S-a odihnit, tot așa și noi Îl cinstim odihnindu-ne în ziua Sabatului. (Exodul 20:11)

3. Amintirea sclaviei și a Mântuitorului nostru: întrucât israeliții au fost sclavi în Egipt (probabil fără odihnă), iar Dumnezeu i-a scos de acolo, ei trebuie să-și amintească acest lucru și să țină Sabatul. (Deuteronom 5:15b)

4. Ca semn între poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament și Dumnezeu, pentru ca ei să știe că Dumnezeu ne sfințește. (Exodul 31:13)

5. Dumnezeu a binecuvântat Sabatul și l-a sfințit, așa că trebuie să recunoaștem acest lucru. (Exodul 20:11b)

Posibile motive suplimentare:

1. Sabatul era o jignire adusă înțelepciunii și efortului proprii ale oamenilor. Pentru cineva înțelept în această lume, ar părea evident că, dacă depui mai mult efort, vei obține mai multe beneficii. Și chiar și atunci când doreai să iei o pauză, puteai totuși să-ți faci angajații, servitorii și animalele să muncească mai mult. Dumnezeu nu a contrazis această idee și nici măcar nu a spus dacă era adevărată sau nu. Indiferent de adevărul perceput al acestei mentalități, Dumnezeu a spus să-L ascultăm mai întâi pe El.

2. Sabatul era o jignire adusă încrederii lor în propriile forțe și independenței lor. Un negustor, un fermier, un meșteșugar sau orice alt muncitor ar fi vrut să lucreze în ziua de Sabat dacă ar fi crezut că prosperitatea sau chiar supraviețuirea lor și a familiei lor depindeau de asta. Dar totul se reduce la încredere: prosperitatea și supraviețuirea ta depind de tine, sau crezi că depind de Dumnezeu?

3. O zi de odihnă i-ar face pe ei, pe cei aflați sub autoritatea lor și chiar pe animalele lor mai sănătoși, atât fizic, cât și mental și emoțional, oferindu-le timp să se revigoreze și să-și recupereze forțele după munca săptămânii. Oamenii de astăzi, indiferent de credința lor, au nevoie de timp pentru a se odihni și a se revigora.

4. A avea o zi de odihnă ajută la prevenirea epuizării cauzate de a face același lucru, fără nicio variație, ani de-a rândul. Chiar și creștinii care consideră că toate zilele sunt la fel au totuși nevoie de timp pentru a se odihni și a-și recăpăta forțele.

Deși creștinii autentici nu sunt de acord cu privire la faptul dacă să lucreze sau nu în ziua de Sabat (sâmbătă) sau duminică, sau dacă toate zilele sunt la fel, toți creștinii ar trebui să fie de acord asupra a două lucruri aici.

a) Dacă am crede că Dumnezeu dorește ca noi să păstrăm astăzi o zi fără muncă, ar trebui să o facem.

b) Toate zilele noastre, nu doar una din șapte, trebuie să fie dedicate slujirii lui Dumnezeu.

Î: În Exod 31:17, se poate oare ca Dumnezeu să obosească?

R: Dumnezeu nu obosește fizic (Isaia 40:28). Cu toate acestea, la fel cum oamenii pot spune că sunt obosiți de plânsete și de iubirea nesinceră, aceasta este o expresie care arată lipsa de interes a lui Dumnezeu față de închinarea nesinceră adusă Lui. Isaia 43:24 spune că păcatele israeliților L-au obosit pe Dumnezeu. Isaia 1:14 spune că sărbătorile lor L-au obosit pe Dumnezeu atunci când erau un popor rău. Neîncrederea lui Ahaz L-a obosit pe Dumnezeu în Isaia 7:13. Maleahi 2:17 spune că cuvintele lor L-au obosit pe Dumnezeu atunci când au spus că cei ce fac răul sunt buni și au întrebat unde este Dumnezeul dreptății. Vezi „Dificultăți biblice și aparente contradicții”, p. 212-213, pentru o discuție suplimentară.

Î: În Exod 32:2-5, cum a putut profetul Aaron să susțină închinarea la idoli?

R: Aaron a păcătuit îngrozitor. Nu există nicio scuză pentru ceea ce a făcut, dar iată o posibilă explicație pentru acțiunile sale. Când Moise nu s-a întors, mulți s-au întrebat dacă Moise se va mai întoarce vreodată. Având în vedere presiunea exercitată de atâția oameni stresați și lipsiți de conducător, care îi cereau lui Aaron să facă un idol, Aaron a cedat. Poate că a considerat mai important să conducă poporul în calitate de preot, pentru a restabili ordinea și normalitatea, decât să aștepte la nesfârșit pe Domnul.

Î: În Exod 32:1-10, de ce i-a ucis Dumnezeu pe israeliții care s-au închinat vițelului de aur, și nu pe Aaron, cel care l-a făcut?

R: Dumnezeu ar fi fost drept să-i omoare pe toți. Cu toate acestea, Dumnezeu are dreptul să amâne dreptatea. El are, de asemenea, dreptul să acorde milă după cum dorește, așa cum arată Romani 9:15.

Circumstanțele: Poporul a propus vițelul de aur și a furnizat materialul. Scriptura nu precizează dacă Aaron era entuziast sau s-a simțit constrâns să se supună întregului popor din jurul său. În Exodul 32:5, vițelul de aur era folosit ca o imagine pentru a-L venera pe Domnul, nu ca un alt zeu. Desigur, chiar dacă circumstanțele ne pot ajuta să înțelegem de ce a făcut Aaron acest lucru, ele totuși nu îl scuză pe Aaron.

Dumnezeu este milostiv față de unii și poate amâna dreptatea Sa: Dumnezeu era foarte mânios în versetul 10 și S-a gândit chiar să-i distrugă pe toți. Dumnezeu ar fi fost drept să-l distrugă pe Aaron și pe toți ceilalți. Dumnezeu a fost milostiv nu doar față de Aaron, ci și prin faptul că nu i-a ucis pe toți israeliții.

Î: În Exodul 32:14, își schimbă Dumnezeu părerea, contrar cu Numeri 23:19 și 1 Samuel 15:29?

R: Când inima și faptele noastre se schimbă, voia revelată a lui Dumnezeu față de noi se poate schimba și ea. Vezi răspunsul la Exodul 33:3, în cartea „Când criticii întreabă”, p. 85, și în „Cuvintele greu de înțeles din Biblie”, p. 209-210, pentru mai multe informații.

Î: În Exodul 32:30, cum a putut Moise să încerce să facă ispășire pentru popor?

R: Oamenii pot încerca să facă lucruri imposibile, dar nici chiar Moise nu putea să ia locul altcuiva, așa cum arată Ieremia 15:1. Moise L-a implorat pe Dumnezeu să ierte poporul de păcatul lor mare și, dacă nu, să-l șteargă pe el din cartea lui Dumnezeu. Acest lucru seamănă foarte mult cu sentimentele lui Pavel din Romani 9:1-4.

Î: Exodul 32:30-32 arată oare că Moise putea să ia locul poporului, similar cu credința catolică într-o „comoară a meritelor”?

R: Nu. Dimpotrivă, acest pasaj sugerează exact opusul, din două motive.

1. În Exodul 32:33-34, Dumnezeu a spus că oferta lui Moise nu a fost acceptată de El. Ca o notă marginală, Pavel a avut un sentiment similar de iubire jertfitoare față de evrei în Romani 9:3, dar nici aceasta nu le-a adus vreun folos evreilor.

2. Moise nu s-a oferit să sufere în locul poporului. Oferta lui Moise de a fi șters complet din carte înseamnă a fi trimis în Iad. Catolicii, ortodocșii, protestanții și copții sunt toți de acord că niciun creștin nu merge în Iad în locul altor creștini.

Ca o paranteză, în tradiția bisericească, ideea unei „comori de merite” este total absentă din toate scrierile creștine anterioare Conciliului de la Niceea.

Î: În Exodul 32:12, de ce i-a cerut Moise lui Dumnezeu să „te pocăiești de acest rău împotriva poporului Tău”?

R: Cuvântul „rău” poate însemna aici și dezastru. Moise I-a cerut lui Dumnezeu să renunțe la aducerea dezastrului cu care amenințase, deoarece Deuteronomul 9:8 spune că mânia lui Dumnezeu era suficient de aprinsă încât să distrugă poporul.

Î: În Exod 33:3 și Iosua 1, a mers Dumnezeu cu israeliții în Țara Promisă sau nu?

R: Voia revelată a lui Dumnezeu este adesea oportună și condiționată, iar uneori este explicată ca o expresie antropomorfă.

Oportună: Dumnezeu le-a spus generației rebele că nu va merge cu ei. Toți au murit, iar Dumnezeu a mers cu generația următoare.

Condițională: Multe dintre amenințările sau promisiunile lui Dumnezeu au o condiție explicită sau implicită. Pentru câteva exemple de amenințări condiționale implicite, vezi Iona 3 și Geneza 20:3.

Antropomorfă: Dumnezeu, care este dincolo de timp, știa deja ce vor face ei și știa deja ce va face El. Cu toate acestea, uneori este dificil pentru oameni să înțeleagă acest lucru și, în același timp, să înțeleagă că oamenii aveau totuși o alegere reală. Cu siguranță, dacă Dumnezeu le-ar fi spus pur și simplu ce vor face ei cu siguranță și ce va face El cu siguranță, asta le-ar fi limitat libertatea de alegere.

O persoană nu trebuie să fie de acord cu conceptul că Dumnezeu este dincolo de timp, nici măcar să-l înțeleagă. Nu este nevoie să mediteze asupra atemporalității înainte ca Dumnezeu să comunice cu ea într-un mod semnificativ. Dumnezeu comunică cu oamenii în termeni pe care toți îi pot înțelege. Vezi „Now That’s A Good Question”, p. 202-205, pentru mai multe informații despre comunicarea antropomorfă a lui Dumnezeu.

Î: În Exod 33:5-6, de ce trebuiau israeliții să-și scoată podoabele, pentru ca Dumnezeu să știe ce să facă cu ei?

R: Trebuiau să-și scoată podoabele pe care le purtau atunci când păcătuiau, ca semn de doliu și (sperăm) de pocăință. Aici este abordat un principiu cheie. Voia lui Dumnezeu revelată nouă se poate schimba atunci când se schimbă inima noastră. Ei aveau de ales: să se supună și să jelească pentru păcatul lor sau nu.

Vezi discuția despre Geneza 20:3-6, Deuteronomul 20:17; Ieremia 15:6; Iona 3-4; Iona 3:10 și Iona 4:1-2 pentru mai multe informații.

Î: În Exod 33:11, putea Moise să vorbească cu Dumnezeu față în față?

R: Așa cum scriu Norman Geisler și Thomas Howe, un orb poate vorbi față în față cu cineva fără să-i vadă chipul. Aceasta este o expresie care arată că Moise și Dumnezeu vorbeau intim unul cu celălalt, dar nu spune că Moise a văzut chipul lui Dumnezeu, așa cum arată Exodul 33:20.

Î: În Exodul 33:11, 23; 24:10 și Geneza 32:30, cum ar fi putut Moise, Avraam sau oricine altcineva să vadă ceva din Dumnezeu, având în vedere că Dumnezeu este invizibil, așa cum spun Ioan 1:18; Exodul 33:20; Coloseni 1:15; și 1 Timotei 1:17; 6:16?

R: Acesta a fost un argument pe care gnosticii au încercat să-l folosească pentru a susține că, în ciuda faptului că Isus a respectat Legea, Dumnezeul Vechiului Testament era un Dumnezeu diferit de Dumnezeul Noului Testament.

A fi invizibil nu înseamnă a nu avea nicio formă și nici nu înseamnă că Dumnezeu nu poate fi perceput de îngeri sau de demoni. Cu siguranță nu înseamnă că Dumnezeul Atotputernic nu este suficient de puternic pentru a putea apărea într-o formă vizibilă. Înseamnă pur și simplu că noi, având doar ochi vizibili, nu putem vedea lucrurile din tărâmul invizibil, iar Dumnezeu se află în acel tărâm.

Dar Dumnezeu, rămânând totuși în ceruri, este capabil să „treacă dincolo” și să intre în tărâmul fizic din spațiu-timp. Dumnezeu ar rămâne invizibil prin natura Sa, dar ar putea să Se facă vizibil. Noi, prin natura noastră, suntem aproape invizibili în întunericul nopții, dar dacă am avea o lanternă, oamenii ar putea totuși să vadă unde ne aflăm. Dumnezeu ar putea face același lucru cu un tufiș în flăcări.

Dar Dumnezeu a făcut chiar mai mult. Într-un mod care nu are un analog natural 100% perfect, Dumnezeu a trecut dincolo pentru a avea o prezență localizată în spațiu-timp, nu doar apărând ca un om, ci ca un om real, viu, care respiră: Iisus Hristos. Iisus a fost și este în continuare 100% om și 100% Dumnezeu.

Din punct de vedere istoric, Irineu a fost primul creștin cunoscut care a răspuns la această obiecție. El a subliniat că, întrucât Dumnezeu este Atotputernic, El poate chiar să le permită oamenilor vizibili și muritori să vadă lucruri invizibile, atât în viziuni, cât și după ce vor dobândi nemurirea. A se vedea Irineu, „Împotriva ereziilor”, cartea 4, cap. 20.4-10, pp. 489-491, pentru un răspuns mai detaliat.

Î: În Exodul 33:19-20, cum a putut Moise să vadă „spatele” lui Dumnezeu, având în vedere că Dumnezeu este duh?

R: Este dificil să ne referim la diversele aspecte ale unui spirit fără a folosi termeni antropomorfi. „Spatele” nu înseamnă aici „partea cu măduva spinării”. Mai degrabă, „spatele” poate însemna „spatele” în opoziție cu „fața”.

Aceasta se referă la o reflectare a unor atribute ale lui Dumnezeu. Nu este vorba de întreaga glorie a lui Dumnezeu, întrucât Dumnezeu a respins cererea lui Moise de a vedea gloria Sa (probabil pentru propria siguranță a lui Moise).

Î: În Exod 34:20, Exod 13:2 și Numeri 18:15-16, oamenii ar trebui să omoare animalele necurate sau să le răscumpere cu bani?

R: Exodul 34:20 spune că proprietarul trebuia fie să omoare animalul întâi-născut, fie să-l răscumpere cu bani, cu excepția cazului în care putea răscumpăra un măgar cu un miel. Nu s-a făcut nicio altă distincție între animalele curate și cele necurate. Mai târziu, în Numeri 18:15-16, legea a fost restrânsă pentru a permite răscumpărarea cu bani doar a animalelor necurate întâi-născute.

Unii ar putea avea o problemă cu schimbarea oricăreia dintre legile lui Dumnezeu, deoarece nu fac diferența între trei aspecte diferite: moral, civil și ceremonial. Legea ceremonială s-a schimbat și în alte moduri, pe măsură ce situațiile s-au schimbat. De exemplu, jertfele nu se aduceau la templu înainte ca templul să fie construit.

Î: În Exodul 34:23, de ce trebuiau să se prezinte toți bărbații, și nu femeile și copiii? (Această întrebare a fost pusă de un musulman.)

R: Putem vedea răspunsul când citim cu atenție atât Exodul 34:23, cât și versetul 24. Se spune: „De trei ori pe an, toți bărbații voștri trebuie să se înfățișeze înaintea Domnului, Dumnezeul lui Israel. Eu voi alunga neamurile dinaintea voastră și vă voi lărgi teritoriul, și nimeni nu va râvni la țara voastră când vă veți suia de trei ori pe an să vă înfățișați înaintea Domnului, Dumnezeului vostru.” Femeile nu luptau în războaie, ci doar bărbații. Niciun bărbat nu trebuia să se „ascundă” prin neprezentare.

Î: În Exodul 35-40, care era simbolismul obiectelor din Cortul Întâlnirii?

R: Unii văd următoarele:

Altarul de aramă simboliza faptul că chiar și intrarea cerea jertfă

Lăvașul de aramă arăta că cei dinăuntru aveau nevoie de curățire

Pâinea Prezenței arăta că Hristos este pâinea noastră; El ne dă tot ce avem nevoie pentru a ne hrăni

Sfeșnicul de aur reprezenta lauda și rugăciunea

Chivotul reprezenta prezența lui Dumnezeu

Perdeaua arăta că drumul spre prezența lui Dumnezeu nu era deschis oricui (cu excepția preotului, o dată pe an). Acest lucru s-a schimbat când perdeaua a fost sfâșiată în două în mod supranatural, în același moment în care Isus a murit pe cruce.

Acest text a fost preluat în mare parte din „The Teacher’s Commentary” de Lawrence O. Richards.

Î: În Exodul 36:8-14, mi s-a spus că dimensiunile pe care Moise le-a primit de la Dumnezeu pentru a construi Cortul Întâlnirii erau aproape exact aceleași cu dimensiunile pe care le foloseau și alte popoare antice (nu evreii) pentru a-și construi propriile locuri de închinare. Afectă acest lucru credibilitatea dimensiunilor stabilite de Dumnezeu pentru Cortul Întâlnirii?

R: În primul rând, să presupunem că această premisă este corectă. (Voi contesta acest lucru mai târziu). Dacă ar fi fost aceleași dimensiuni cu cele folosite de alte popoare antice pentru templele lor, acest lucru nu ar afecta credibilitatea Bibliei. Dacă ar fi existat ceva special în legătură cu aceste dimensiuni, Satana ar fi folosit acea informație pentru a crea o falsificare.

Pe de altă parte, mă îndoiesc serios de afirmația că acestea erau dimensiunile folosite de alte popoare antice pentru templele lor, din câteva motive.

a) Diferitele locuri de închinare din antichitate aveau dimensiuni diferite între ele. Ca exemplu simplist, să presupunem că ar fi existat 10 temple antice cu dimensiunile 100, 105, 110, 120, 125, 130, 135, 140, 145 și 150, iar cortul ar fi avut o dimensiune undeva între 100 și 150. Indiferent de dimensiunea cortului, s-ar putea susține că era foarte asemănător cu unul dintre cele 10 temple, dar acest lucru nu dovedește nimic.

b) Templele antice nu aveau, în general, un sfânt al sfintelor, iar cele despre care știm erau temple fixe, nu corturi.

c) În cele din urmă, rețineți că cortul întâlnirii a fost construit în jurul anului 1400 î.Hr., fiind mai vechi decât toate templele romane și toate templele grecești, cu excepția celor miceniene. Așadar, dacă dimensiunile erau identice cu cele ale unui templu ulterior, fie nu a existat nicio copiere, fie templul ulterior a fost copiat după cel anterior, și nu invers. În general, nu este înțelept să se acorde credibilitate unor astfel de afirmații, cu excepția cazului în care se pot furniza exemple.

Î: În Exodul 37:17-24, sfeșnicul cu șapte brațe indică o datare ulterioară, întrucât sfeșnicele cu șapte brațe [se presupune că] nu au apărut decât în jurul anului 600 î.Hr.?

R: Unii obișnuiau să creadă acest lucru, dar lucrarea „Can Archaeology Prove the Old Testament?” (Poate arheologia să dovedească Vechiul Testament?), pp. 31-32, subliniază că arheologii au descoperit sfeșnice cu șapte brațe la Tell Beit Mirsim, iar unele morminte de la Dothan, din vremea lui Moise, prezintă lămpi cu șapte brațe. „Wycliffe Bible Dictionary”, p. 1006, menționează că s-au găsit sfeșnice cu șapte brațe în morminte și în ruinele templelor canaanite: „Astfel, conceptul unui sfeșnic cu șapte brațe pentru uz sacru în cortul lui Moise nu era anacronic, așa cum susțineau odinioară criticii Vechiului Testament.”

Î: Este Exodul 38:8 o dovadă a unei compoziții ulterioare, întrucât [se presupune că] pe atunci nu existau oglinzi de bronz?

R: Nu, deoarece aveau oglinzi de bronz, așa cum se menționează în cartea „Can Archaeology Prove the Old Testament?” (Poate arheologia să dovedească Vechiul Testament?), la pagina 31. Bronzul este un aliaj de cupru și 2-18 la sută staniu. (Versiunea KJV folosește termenul „brass”, deoarece acum 400 de ani orice aliaj de cupru era numit „brass”.) Dicționarul biblic Wycliffe, la paginile 1123-1124, menționează că la Ur au fost descoperite obiecte din bronz datând de la aproximativ 2500 î.Hr.

La p. 1139 se menționează că oglinzile de bronz erau rare, cu excepția Egiptului. Ele erau însă foarte valoroase, așa cum precizează „Dicționarul Wycliffe de arheologie biblică”, p. 389, care arată că oglinzile de bronz nu s-au răspândit printre oamenii de rând decât în perioada elenistică. De asemenea, se menționează că, în vremea lui Iosua, scrisorile de la Tell el-Amarna menționează un vasal care i-a oferit faraonului Akhenaton 32 de oglinzi de bronz lustruite. Regele hitit i-a dăruit o oglindă de argint.

Ca o notă marginală, cel mai vechi manuscris cunoscut al Vechiului Testament păstrat până astăzi este 4Q17 din Manuscrisele de la Marea Moartă. Acesta este datat în anul 250 î.Hr. și conține textul de la Exodul 38 până la Leviticul 2. În cartea „Manuscrisele de la Marea Moartă traduse”, la pagina 474, se menționează că este practic identic cu textul masoretic.

Î: În Exodul 40, cum au putut să construiască cortul, având în vedere că acesta exista deja în Exodul 33:7-8?

R: Mai întâi, două fapte care probabil nu sunt atât de relevante, apoi răspunsul.

1. Nu este necesar ca Exodul 33:7-8 și Exodul 40 să fi fost scrise în ordine cronologică, deși probabil că așa a fost.

2. După o utilizare constantă sub soare, cortul s-ar fi putut uza.

Răspuns: Exodul 33:7-8 spune că Moise a luat un cort existent și l-a numit cortul întâlnirii. După ce Dumnezeu i-a uns pe Bezalel și Aholiab în Exodul 31:2-7; 35:30; 36:1, aceștia au confecționat obiectele sacre, inclusiv un nou cort al întâlnirii, după planul lui Dumnezeu.

Î: În cartea Exodului, ce aplicații putem învăța din întreaga carte?

R: Există cel puțin trei învățăminte.

Așa cum Moise și israeliții au părăsit Egiptul, la fel și noi putem avea temeri, păcate, alte lucruri și situații de care trebuie să fim eliberați. Iar când suntem eliberați de ele, trebuie să plecăm. Există anumite „moduri vechi și confortabile” de a face lucrurile în viața ta de care trebuie să te desparți și pe care trebuie să încetezi să le mai practici?

Moise părăsise deja robia Egiptului cu 40 de ani înainte de Exod. Dar Dumnezeu l-a trimis pe Moise înapoi în Egipt, nu pentru a fi din nou în robie, ci pentru a-i elibera pe alții. Poate că noi suntem liberi de o anumită robie pe care o aveam, dar cum rămâne cu familia noastră, prietenii și ceilalți? Poate că Dumnezeu vrea să ne folosească pentru a-i ajuta și pe ei să se elibereze.

Chiar dacă toți israeliții au fost eliberați, au existat pierderi pe parcurs. Unii israeliți au murit din cauza ciumei și a focului atunci când s-au închinat vițelului de aur, au contestat autoritatea lui Moise și au avut relații imorale cu femeile moabite. Miriam a fost lovită de lepră pentru o vreme din cauza prejudecăților sale. Chiar și lui Moise i s-a interzis să intre în Țara Promisă din cauza faptului că și-a pierdut cumpătul în fața poporului la apele Meriba. Când ești eliberat de ceva, asta nu înseamnă că provocările tale s-au sfârșit. Trebuie să perseverezi în continuare. Dacă faci ceva care te face să devii o victimă, atunci pocăiește-te repede și, chiar dacă pot exista încă consecințe, ascultă-L pe Dumnezeu oricum pentru restul călătoriei.

Î: În Exod, care sunt unele dintre cele mai vechi manuscrise care mai există astăzi?

R: Iată care sunt cele mai vechi.

Sulurile de la Ketef Hinnom datează din perioada 650-587 î.Hr., sunt scrise pe argint (de aceea au supraviețuit) și conțin fragmente din Exodul 20:6; Numeri 6:24-26; Deuteronomul 5:10; 7:9; Neemia 1:5; și Daniel 9:4.

Sulurile de la Marea Moartă: (din 250 î.Hr. încoace) 17 copii separate (The Dead Sea Scrolls Today, p. 30 și The Dead Sea Scrolls Translated: The Qumran Texts in English, ediția a II-a), provenite din cel puțin 23 de copii originale (The Dead Sea Scrolls in English, ediția a IV-a). Dicționarul biblic Wycliffe, pp. 436-438, menționează că există 15 copii. Un manuscris din peștera 4 aparține familiei samaritenilor. Conform lucrării *The Dead Sea Scrolls Translated: The Qumran Texts in English*, ediția a II-a, p. 474, fragmentul 4Q17 din peștera 4 (care conține Exodul 38–Leviticul 2) este unul dintre cele mai vechi manuscrise, copiat în jurul anului 250 î.Hr. Acesta este practic identic cu textul masoretic. Aceste manuscrise sunt denumite

1Q2 (=1QExodul) Exodul 16:12-16; 19:24-25; 20:1,5-6,25-26; 21:1,4-5

2Q2 (=2QExodul(a)) Exodul 1:11-14; 7:1-4; 9:27-29; 11:3-7; 12:32-41; 21:18-20?; 26:11-13; 30:21?; 30:23-25; 32:32-34

2Q3 (=2QExodul(b)) paleo-ebraică din Exodul 4:31; 12:26-27?; 18:21-22; 19:9; 21:37; 22:1-2, 15-19; 27:17-19; 31:16-17; 34:10. Curios, textul conține Exodul 19:9, urmat imediat de o linie goală, urmată la rândul ei de Exodul 34:10

2Q4 (=2QExodul(c)) Exodul 5:3-5

4Q1 (=4QGeneza-Exodul(a)) Geneza și Exodul. Exodul 2:1-5; 3:8-16, 18-21; 4:4-9, 26-31; 5:1, 3-17; 6:4-21, 25; 7:5-13, 15-20; 8:20-22; 9:8?

4Q11 (=4QpaleoGeneza-Exodul(l)) paleo-ebraică din Geneza 50:26; Exodul 1:1-5 (de două ori?), 2:10,22-25; 3:1-4,17-21; 8:13-15,19-21; 9:25-29,33-35; 10:1-5; 11:4-10; 12:1-12, 42-46; 14:15-24; 16:2-7, 13-14, 18-20, 23-31, 33-36; 17:1-3, 5-11; 18:17-24; 19:24-25; 20:1-2; 22:23-24; 23:5-16; 25:7-20; 26:29-37; 27:1, 27:4?; 27:6-14; 28:33-35,40-42; 36:34-36; 40:15?

4Q13 (=4QExodul(b)) conține 6 fragmente din Exodul 1-5

4Q14 (=4QExodul(c)) conține 36 de fragmente din Exodul 7-18

4Q15 (=4QExodul(d)) Exodul 13:15-17, urmat imediat de 15:1

4Q16 (=4QExodul(e)) Exodul 13:3-5

4Q17 (=4QExod-Lev(f)) Exodul 38–Leviticul 2. (250 î.Hr.)

4Q18 (=4QExodul(g)) Exodul 14:21-27

4Q19 (=4QExodul(h)) Exodul 6:3-6

4Q20 (=4QExod(j)) Exodul 7-8

4Q21 (=4QExodul(k)) Exodul 36:9-10

4Q22 (=4QPaleoExod(m)) Exodul, tip samaritean, în paleo-ebraică. Din punct de vedere paleografic, datează din perioada 100-25 î.Hr. Datarea prin spectrometrie de masă cu accelerator (AMS) efectuată la laboratorul din Tucson a indicat intervalul 116 î.Hr. – 48 d.Hr.

4Q37 (=4QDeuteronom(j)) (include Deuteronomul 11:21 urmat de Exodul 12:43-13:5)

7Q1 (= 7QLXXExod) este o copie a versiunii grecești Septuaginta din Exodul 28:4-6 (100 î.Hr.).

Conform cărții „The Dead Sea Scrolls Today”, p. 33, printre Manuscrisele de la Marea Moartă au fost găsite filacterii și mezuzot (purtate pe frunte și, respectiv, pe brațe) conținând pasaje din Exodul și Deuteronomul.

8Q3 este un filacter care conține Exodul 13:1-10; 13:11-16; 12:43-51; 20:11; Deuteronomul 6:5-9; 11:13; 6:1-3; 10:20-22; 10:12-19; 5:1-14; 10:13(?); 11:2; 10:21-22; 11:1,6-12.

8Q4 este o mezuză din Deuteronom 10:12-11:21.

Un Pentateuh paralel a fost găsit printre Manuscrisele de la Marea Moartă. Așa cum unii au alcătuit o poveste evanghelică prin alăturarea unor pasaje din Evanghelii, comunitatea de la Qumran a procedat la fel cu Tora, care este denumită sulul 4Q158.

În ansamblu, în Manuscrisele de la Marea Moartă sunt păstrate următoarele 767 din cele 1215 de versete din Exod (63,1%).

Ex 1:1-22; 2:1-18,22-25; 3:1-4,8-21; 4:1-9,26-31; 5:1,3-17; 6:3-21,30; 7:1-13,26-29; 8:1,5-22; 9:5b-35; 10:1-28; 11:3-10; 12:1-2,6-8,12-22,31-51; 13:1-7,12-13,15-16,18-22; 14:1-13,15-27; 15:1, 9-21, 23-27; 16:1-8, 13-14, 18-20, 23-36; 17:1-16; 18:1-27; 19:1, 7-17, 23-25; 20:1-2, 18-19a; 21:1,4-6,13-14,18-20?,22-32,37; 22:1-4,6-7,11-13,15-30; 23:5-16,29-31; 24:1-4,6-11; 25:7-29,31-34; 26:8-15,21-37; 27:1-3,4?,6-14,18-19; 28:3-12,22-24,26-28,30-43; 29:1-5,20,22-25,31-41; 30:10, 12-18, 21?, 23-25, 29-31, 34-38; 31:1-8, 13-17; 32:2-19, 25-30, 32-34; 33:12-23; 34:1-3, 10-13, 15-18, 20-24, 27-28; 35:1; 36:9-10, 21-24, 34-36; 37:9-16; 38:18-22; 39:3-24; 40:8-27; 40:15?. Ex 34:23-24,27-28 sunt foarte fragmentare.

Papirusul Nash, datat în anul 150 î.Hr., conține Cele Zece Porunci combinate din Exodul 20:2-17 și Deuteronomul 5:6-6:4f. Papirusul Nash a fost cel mai vechi text biblic cunoscut până la descoperirea Manuscriselor de la Marea Moartă. O fotografie a acestuia se găsește în New International Dictionary of the Bible, p. 228.

Papirusul Oxyrhynchus 1074 din Exod datează aproximativ din secolul al II-lea.

Vaticanus (325-350 d.Hr.) a păstrat întreaga carte a Exodului, cu excepția pasajului din Exodul 28:23-28, care lipsește.

Nu avem nicio pagină din Sinaiticus (340-350 d.Hr.) care să conțină cartea Exodului.

Manuscrisul Alexandrinus (c. 450 d.Hr.) conține întreaga carte a Exodului, cu excepția versetelor din Exodul 28:23-28, care lipsesc.

Septuaginta este o traducere greacă a Vechiului Testament și a apocrifelor. Cartea „Manuscrisele grecești ale Bibliei”, pp. 60-61, prezintă o imagine a unui fragment, numit Rahlfs 803 (= Manuscrisul de la Marea Moartă 7Q1), din Exodul 28:4-6, care datează din anul 100 î.Hr.

Samaritenii și-au realizat propria copie a Torei în secolul al II-lea î.Hr., deși cele mai vechi copii samariteni păstrate până în prezent datează din Evul Mediu. „Manuscrisele de la Marea Moartă astăzi”, pp. 125-126. „Enciclopedia Manuscriselor de la Marea Moartă”, vol. 1, p. 277, menționează: „Pentateuhul samaritean tinde să extindă textul prin inserarea frecventă a materialului paralel din alte pasaje ale Pentateuhului.”

O traducere siriacă a Septuagintei a fost realizată de episcopul Paul de Tella (616-617 d.Hr.), pe care o mai avem și astăzi, conform lucrării „Manuscrisele Bibliei grecești”, p. 35 (notă de subsol).

Î: În Exod, cum știm, pe baza scrierilor scriitorului evreu Filon, că ceea ce avem noi este ceea ce a fost scris inițial?

R: Ca creștini, avem încredere că Vechiul Testament pe care îl avem este Vechiul Testament pe care Hristos l-a validat. De altfel, pentru musulmani, Coranul lor spune că lui Iisus i-a fost dată Tora în Sura 5:46. Avem manuscrise timpurii din vremea lui Hristos, despre care se vorbește în următoarea întrebare. Cu toate acestea, există o linie suplimentară de dovezi. Filon din Alexandria a fost un erudit evreu care a trăit între anii 15/20 î.Hr. și 50 d.Hr. El a scris în limba greacă, dar este curios faptul că citatele sale din Vechiul Testament, redate în greacă, se potrivesc mai bine cu textul masoretic ebraic decât cu Septuaginta greacă. El a explicat în detaliu semnificația diferitelor versete. Iată versetele la care s-a referit Filon în cartea Exodul.

1:8, 9, 11, 15, 18, 20, 21; 2:1, 3, 6, 12, 15-16, 18, 21, 23, 25; 3:1-2, 4-6, 9, 14-15, 17; 4:3, 10, 12, 14, 22; 5:2; 6:3, 12, 16, 23, 26, 29; 7:1, 12, 15, 17, 23; 8:1, 9, 19, 26, 29; 10:20-23; 11:7; 12:2-4, 8, 11-12, 16, 23, 34, 38; 13:2, 11-13, 15, 19; 14:4, 7, 13-14, 19, 27, 30; 15:1, 4, 9, 17, 20, 23, 25, 27; 16:4, 6, 13, 15, 18, 36; 17:6, 11-12; 18:4, 7, 11, 14, 16, 25; 19:6, 17-20; 20:2, 5, 9, 12-13, 16, 18-22; 21:5-6, 10, 12-16, 22, 26, 28, 31, 33; 22:1,6-7,26; 23:1-5,8,10,13,18-20,28; 24:1,6,10-11,18; 25:1,22,30,31,33,40; 26:1; 27:9; 28:17, 30, 34, 36; 30:8, 13, 15, 34; 31:1-2, 39; 32:1, 7, 16-17, 20, 26, 27, 32; 33:5, 7, 12-13, 17-18, 23; 34:12, 28; 35:22, 30; 38:8; 39:3, 26

Î: Care dintre scriitorii antici au făcut referire la Exodul?

R: Filon cel Evreu (15/20 î.Hr. – 50 d.Hr.) citează pe larg din Exodul în lucrările sale „Despre confuzia limbilor”, „Cine este moștenitorul lucrurilor divine”, „Studii preliminare” și în alte lucrări.

Scriitorii bisericești timpurii, din perioada pre-niceeană, au făcut referire pe larg la Cartea Exodului.

Clement din Roma (96-98 d.Hr.) citează Exodul 2:14 în „1 Clement”, capitolul 4, pagina 6. El citează Exodul 3:11 în „1 Clement”, capitolul 18, pagina 10.

Didache (= Învățătura celor doisprezece apostoli) (c. 60-120 d.Hr.) discută Exodul 20:13, 14, 15, 16, 17.

Epistola lui Barnaba (c. 70-130 d.Hr.), capitolul 12, pagina 145, citează Exodul 17:14.

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.) „căci Moise spune undeva în Exodul” și citează Exodul 6:2 și următoarele în Dialogul cu Tryfon Iudeul, cap. 126, p. 263

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.) numește Exodul 3:2-4 „Scriptură” în *Dialogul cu Tryfon Iudeul*, cap. 60, p. 227

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.) „Căci Scriptura spune astfel:”, apoi Iustin citează Exodul 3:2-4. „Dialogul cu Tryfon, un iudeu”, cap. 49, p. 220

Meleto/Melito din Sardes (170-180 d.Hr.) „Degetul Domnului – Duhul Sfânt, prin lucrarea căruia se spune că au fost scrise tablele Legii din Exod”, fragmentul 9, p. 761

Melito din Sardes (170-177/180 d.Hr.) „După ce m-am familiarizat temeinic cu cărțile Vechiului Testament, le-am enumerat mai jos și vă trimit împreună cu aceasta lista. Numele lor sunt următoarele: — Cele cinci cărți ale lui Moise — Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul; Iosua, Judecători, Rut, cele patru cărți ale Regilor, cele două cărți ale Cronicilor, Cartea Psalmilor lui David, Proverbele lui Solomon, numită și Cartea Înțelepciunii, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov, cărțile profeților Isaia, Ieremia, cele douăsprezece cuprinse într-o singură carte, Daniel, Ezechiel, Esdra.” Din Cartea Extraselor, p. 759

Teofil din Antiohia (168-181/188 d.Hr.) citează Exodul 20:3; 23:6; 22:21 ca fiind cuvintele lui Dumnezeu. Teofil către Autolic, cartea 3, cap. 9, p. 114

Irineu din Lyon (182-188 d.Hr.) citează Exodul 3:7-8 ca fiind cuvintele lui Dumnezeu. Irineu, „Împotriva ereziilor”, cartea 4, capitolul 12.4, p. 476

Clement din Alexandria (193-217/220 d.Hr.) „El este Cel care îl învață pe Moise să acționeze ca îndrumător. Căci Domnul spune: «Dacă cineva păcătuiește înaintea Mea, pe acela îl voi șterge din cartea Mea; dar acum, du-te și condu poporul acesta în locul pe care ți l-am spus.»” (Exodul 32:33,34) „Învățătorul”, cartea 1, capitolul 7, p. 224. A se vedea, de asemenea, „Învățătorul”, cartea 1, capitolul 8, p. 218, unde el numește Exodul 3:8 „Sfânta Scriptură”.

Tertulian (198-220 d.Hr.) citează mai întâi Exodul 3:17 și apoi spune: „La fel, în aceeași carte a Exodului:” și citează Exodul 20:2, 22, 23. „Scorpiace”, cap. 2, vol. 3, p. 634

Tertulian (204/205 d.Hr.) citează jumătate din Exodul 20:16. Cele cinci cărți împotriva lui Marcion, cartea 4, capitolul 12, p. 363

Ipolit (222-235/6 d.Hr.) critică alegorizarea excesivă a lui Simon asupra Genezei și Exodului în „Refutarea tuturor ereziilor”, cartea 6, capitolul 10, p. 78, precum și alegorizarea de către Simon a Leviticului, Numeri și Deuteronomului în capitolul 11, p. 78

Origen (240 d.Hr.) face referire la Exodul, Leviticul și Numeri. Comentariul la Cântarea Cântărilor, prolog, p. 47

Origen (225-254 d.Hr.) a scris comentarii la Romani, Geneza, Exodul, Leviticul, Iosua, 1 Regi, Ieremia și Luca

Novatian (250/4-256/7 d.Hr.) „Și deși Scriptura cerească transformă adesea înfățișarea divină într-o formă umană, precum atunci când spune”, și citează Psalmul 34:15, „sau când spune”, și citează Geneza 8:21, „sau acolo unde i se dau lui Moise tablele”, și citează Exodul 31:18. „sau când poporul copiilor lui Israel este eliberat din țara Egiptului” și citează Psalmul 136:12 „sau când spune”, și citează Isaia 1:20. Tratat privind Sfânta Treime, cap. 6, p. 615.

Novatian (250/4-256/7 d.Hr.) citează Exodul 4:13 ca fiind al lui Moise. Tratat despre Sfânta Treime, cap. 9, p. 618

Tratatul împotriva lui Novatian (c. 246-258 d.Hr.), cap. 12, p. 660, citează Exodul 9:28.

Ciprian al Cartaginei (c. 246-258 d.Hr.) citează din Exodul, precizând că provine din Exodul, în Tratatul 12, cartea a treia, la versetele 11, 13 și 113, printre alte pasaje.

Ciprian din Cartagina (c. 246-258 d.Hr.) menționează Exodul în Tratatul lui Ciprian, Tratatul 12, cartea a doua, capitolul 15, p. 521

Grigorie Taumaturgul (240-265 d.Hr.) „Și în cartea Exodului se spune, referindu-se nu numai la cazul găsirii a ceea ce aparține unui prieten, ci și la cel al găsirii a ceea ce aparține unui dușman: «Să le aduci cu siguranță înapoi la casa stăpânului lor.»” Epistola canonică, canonul 4, p. 19

Dionisie din Alexandria (c. 246-256 d.Hr.) face aluzie la Exodul 12:30 în Epistola 12 către alexandrini, p. 108.

Anatolius din Alexandria (270-280 d.Hr.) „cei doi Agathobuli, care erau supranumiți Stăpânii, și eminentul Aristobul, care a fost unul dintre cei Șaptezeci care au tradus Sfintele Scripturi ale evreilor pentru Ptolemeu Filadelf și tatăl său și și-a dedicat cărțile exegetice despre Legea lui Moise acelorași regi. Acești scriitori, în rezolvarea unor întrebări ridicate cu privire la Exod, spun că toți ar trebui în mod egal să...” Canonul pascal al lui Anatolius din Alexandria, cap. 3, vol. 6, p. 147

Adamantius (c. 300 d.Hr.) citează Exodul 20:13-15, 16. „Dialogul despre adevărata credință”, partea a doua, 15 b, p. 94.

Victorinus din Petau (martirizat în 304 d.Hr.) citează jumătate din Exodul 24:8 ca fiind cuvintele lui Moise. Comentariu la Apocalipsa, din capitolul al cincilea, versetul 5, p. 350.

Metodiu din Olimp și Patara (270-311/312 d.Hr.) citează Exodul 30:1-9 ca fiind cuvintele Lui [ale lui Dumnezeu]. „Banchetul celor zece fecioare”, discursul 5, cap. 7, p. 328

Atanasie (318 d.Hr.) citează din Geneza 1:6-11,29; Exodul 20:3; Deuteronomul 6:4,5,13; Psalmul 119:90; 146:7-9; 33:6 în „Împotriva păgânilor”, cap. 46, p. 28-29.

Lactanțiu (c. 303-320/325 d.Hr.) face aluzie la Exodul 23:20. „Instituțiile divine”, cartea 4, capitolul 10, p. 108

Scriitori post-niceeni care au făcut referire la Exodul

Eusebiu de Cezareea (318-339/340 d.Hr.)

Aphrahat Sirianul (337-345 d.Hr.)

Hegemonius din Sirmium (sec. al IV-lea), traducând opera lui Archelaus (c. 262-278 d.Hr.), face aluzie la Exodul 12:35 ca fiind scris de Moise. Disputa cu Manes, cap. 40, p. 214

Hilariu de Poitiers (355-367/368 d.Hr.)

Atanasie (367 d.Hr.) enumeră cărțile Vechiului Testament în Scrisoarea pascală 39, cap. 4, p. 552.

Efraim Sirianul (350-378 d.Hr.) a scris comentarii la Geneza și Exodul. (Părinții niceni și post-niceni, Seria a II-a, vol. 13, p. 125 [Introducere])

Vasile din Capadocia (357-378/379 d.Hr.) se referă la Exod ca la o scriptură.

Chiril al Ierusalimului (c. 349-386 d.Hr.) afirmă că Exodul 7:23 a fost scris de Moise în „Prelegerea 13”, cap. 3, p. 82

Ambrozie al Milanului (370-390 d.Hr.)

Grigorie Nazianzen (330-391 d.Hr.) face aluzie la Exodul

Pacian din Barcelona (342-379/392 d.Hr.) spune că Dumnezeu se adresează lui Moise și citează Exodul 32:33. În „Despre pocăiți”, cap. 5.1, p. 75

Grigorie de Nyssa (c. 356-397 d.Hr.)

Didim cel Orb (398 d.Hr.) citează Exodul 7:13,22 ca fiind din Exod. Comentariu la Zaharia 7, p. 147

Rufinus (374-406 d.Hr.)

Epifanie din Salamina (360-403 d.Hr.) citează Exodul 1:7 ca text scriptural. „Panarion”, secțiunea 1, capitolul 8, 4, 5, p. 25

Ioan Gură de Aur (-407 d.Hr.) se referă la Exodul 17:12 ca fiind scris de Moise, vol. 14, Comentariu la Ioan, Omilia 14, p. 50

Orosius/Hosius din Braga (414-418 d.Hr.) face aluzie la Exodul 6:23; 24:1; Leviticul 10:1-2; Numeri 3:2,4; 1 Cronici 6:3. Apărarea împotriva pelagianilor, cap. 9, p. 125

Sinodul de la Cartagina (393-419 d.Hr.)

Sulpicius Severus (363-420 d.Hr.) face referire la Exodul 20:14 în cartea „Exodul în istorie”, vol. 1, cap. 13, p. 77

Ieronim (373-420 d.Hr.) discută despre cărțile Vechiului Testament. El discută în mod specific despre Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul, Tora, Iov, Iosua, fiul lui Nave [Iosua], Judecători, Rut, Samuel, Regi (2 cărți), cei doisprezece profeți, Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Țefania, Hagai, Zaharia, Maleahi, Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Estera, Ezra, Neemia, „Scrisoarea” 53, capitolele 7-8, paginile 99-101.

Augustin din Hippo (338-430 d.Hr.) a scris un comentariu complet la Geneza și un comentariu la Exodul.

Ioan Casian (semipelagian) (319-430 d.Hr.)

Printre eretici

Ebioniții citează o parte din Exodul 33:20 ca fiind „legea”. Recunoașterile lui Clement, cap. 29, p. 122

Ereticul pelagian Teodor din Mopsuestia (392-423/429 d.Hr.) citează Exodul 32:4. Comentariu la Osea, cap. 2, p. 45

Î: În Exod, ce spune „Pentateuhul paralel” (Manuscrisul de la Marea Moartă 4Q158)?

R: Iată o mică parte din acesta. Versetele la care se face referire sunt scrise cu caractere cursive. Traducerea este preluată din „The Dead Sea Scrolls Study Edition”, volumul 2, p. 307.

„Ex 20:12-17 pe [tatăl] tău și pe mama ta [ca să ți se prelungească zilele pe pământul pe care ți-l dă YHWH, Dumnezeul tău. Să nu ucizi. Să nu comiți adulter. Să nu furi. Să nu dai] mărturie mincinoasă [împotriva] aproapelui tău. Să nu poftești soția [vecinului tău, nici casa lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici măgarul lui, nici nimic din ce aparține vecinului tău.] Și YHWH i-a spus lui Moise: Dt 5:30-31, Du-te și spune-le: Întoarceți-vă la [corturile voastre! Voi, însă, rămâneți aici cu Mine, căci vă voi explica toate poruncile, legile] și statutele pe care le veți învăța, ca să le împlinească în țara pe care [le-o dau ca s-o stăpânească…] Și poporul s-a întors, fiecare la cortul său. Dar Moise a rămas în prezența [lui YHWH…].”

Î: În Exod, care sunt unele dintre diferențele de traducere dintre textul ebraic și Septuaginta greacă?

R: Iată câteva dintre ele din cele 1.213 de versete ale cărții Exodul. Pentru a oferi un eșantion al variațiilor dintre textul masoretic și Septuaginta, prezentarea de mai jos se concentrează asupra capitolului 30. Cu excepția cazurilor în care se specifică altfel, prima frază este din textul masoretic (MT), iar a doua din Septuaginta (LXX).

Ex 1:5 „Și toate sufletele care au ieșit din coapsele lui Iacov erau șaptezeci de suflete, Iosif fiind în Egipt.” (MT) vs. „Dar Iosif era în Egipt. Și toate sufletele născute din Iacov erau șaptezeci și cinci.” (Septuaginta) Manuscrisele de la Marea Moartă menționează, de asemenea, 75 de descendenți. În Faptele Apostolilor 7:14, Ștefan a spus 75 de descendenți.

Ex 1:22 „născuți” vs. „născuți printre evrei” (Pentateuhul samaritean, Septuaginta și Targumurile)

Ex 2:25 „[Dumnezeu] îi cunoștea/se îngrijea de ei” vs. „[Dumnezeu] S-a făcut cunoscut lor” (Comentariul biblic al lui Expositor, vol. 2, spune că Septuaginta greșește aici.)

Ex 3:6 „Eu sunt Dumnezeul părinților tăi, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov. Și Moise și-a ascuns fața, căci se temea să privească spre Dumnezeu.” (MT) vs. „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov; și Moise și-a întors fața, căci se temea să privească spre Dumnezeu.” (Septuaginta) vs. „Eu sunt Dumnezeul părinților tăi, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov. Moise a tremurat de frică și n-a îndrăznit să privească” (Pentateuhul Samaritean, Faptele Apostolilor 7:32)

Ex 3:19 „nu pleca decât dacă ești constrâns de o mână puternică” vs. „pleacă, nu, nu printr-o mână puternică” (Septuaginta, Vulgata)

Ex 4:22 „fiul meu întâi-născut” vs. „poporul meu” (Pentateuhul samaritean)

Ex 8:22 „a separa/a trata diferit” vs. „a distinge în mod minunat” (Comentariul biblic al lui Expositor, vol. 2, p. 356, afirmă că traducătorii Septuagintei au interpretat greșit cuvântul ebraic din acest pasaj)

Ex 8:32 „asupra poporului tău” vs. „al poporului tău” (Septuaginta)

Ex 8:23 „a face o distincție” vs. „a pune o eliberare/răscumpărare” în Septuaginta și Vulgata.

Ex 9:32 Un cuvânt ebraic pentru a doua cereală, probabil „emmer” vs. „secară” în Septuaginta, vs. „ierburi” în versiunea coptă. (Comentariul biblic al Expositorului, volumul 2, spune că cerealele emmer se găsesc în mormintele egiptene, în timp ce cerealele spelt nu se găsesc.)

Ex 12:22 „lighean” față de „prag”

Ex 12:40 „copiii lui Israel locuiau în Egipt” (MT, Manuscrisul de la Marea Moartă 2Q2 (=2QExod(a)), Faptele Apostolilor 7:6; Geneza 15:13) vs. „copiii lui Israel au locuit în Egipt și în Canaan” (Septuaginta) vs. „copiii lui Israel și părinții lor au locuit în Egipt și în Canaan” (Pentateuhul Samaritean). Iosifus, scriind în jurul anilor 93-94 d.Hr. în „Antichitățile iudeilor” 2.15.2, menționează, de asemenea, că au stat în Egipt 215 de ani, ceea ce este în concordanță cu Pentateuhul samaritean și cu Septuaginta. Iosifus a afirmat că au trecut 430 de ani de când Avraam a venit în Canaan. Vezi http://dssenglishbible.com/scroll2Q2.htm pentru mai multe informații despre 2Q2.

Ex 14:25 „s-au îndepărtat” vs. „s-au blocat/s-au înghesuit” (Pentateuhul Samaritean, Septuaginta, siriaca)

Ex 15:8 „suflul din nările tale” vs. „suflul din tine” (Pentateuhul Samaritean)

Ex 18:5 „a mânca pâine” (MT, Septuaginta) vs. „a oferi pâine” (siriacă, Targumuri, Vulgata)

Ex 18:12 „au adus” (MT, Septuaginta) vs. „au oferit” (siriacă, Targum și Vulgata) Comentariul biblic „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 2, pp. 413-414, afirmă că „au adus” este cuvântul corect, iar „au oferit” a fost doar o interpretare.

Ex 19:18 „întregul munte” față de „tot poporul” în câteva manuscrise ebraice și în Septuaginta.

Ex 20:12 „…mama ta, ca să ai viață lungă” (MT) vs. „…mama ta, ca să-ți meargă bine și să ai viață lungă în țara cea bună” (Septuaginta). Deuteronomul 5:16 spune „…mama ta, ca să ai viață lungă și să-ți meargă bine în țară”

Ex 20:17 este urmat imediat de Dt 11:29-30 și 27:2b-3a,4-7, care le spun israeliților să construiască templul pe Muntele Gerizim în Pentateuhul samaritean.

Ex 20:18 În Papirusul Nash, poruncile a șasea și a șaptea sunt inversate.

Ex 20:24 „în locul unde am pus numele Meu” față de „în orice loc unde voi pune numele Meu” (Pentateuhul Samaritean)

Ex 22:8 „Stăpânul casei va veni înaintea lui Elohim” față de „Stăpânul casei va veni înaintea lui El” (Pentateuhul Samaritean) (The Anchor Bible Dictionary, vol. 5, p. 938). Se spune că Pentateuhul samaritean „evită orice sugestie de politeism: de exemplu, predicatele la plural cu «elohim» din Textul Masoretic (Gen 20:13; 31:53; 35:7; Ex 22:8) sunt schimbate la singular.”) (În Septuaginta greacă este „Theon”)

Ex 23:20 „Iată, voi trimite un înger înaintea ta, ca să te păzească pe drum și să te ducă la locul pe care l-am pregătit.” vs. „Și iată, trimit îngerul Meu înaintea ta, ca să te ducă în țara pe care ți-am pregătit-o.”

Ex 23:21 „Fii atent înaintea Lui și ascultă de glasul Lui. Nu te împotrivi Lui, căci El nu-ți va ierta fărădelegile; căci Numele Meu este în El.” vs. „Fii atent la tine însuți și ascultă-l, și nu-l nesocoti; căci el nu-ți va da voie, căci Numele Meu este asupra lui.”

Ex 23:25 „El [Dumnezeu] va binecuvânta” vs. „Eu voi binecuvânta” (Septuaginta, Vulgata)

Ex 24:10 „Și au văzut pe Dumnezeul lui Israel. … claritate” vs. „Și au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Israel … puritate”

Ex 24:11 „El nu Și-a întins mâna asupra conducătorilor fiilor lui Israel. Și ei au văzut pe Dumnezeu” vs. „nu lipsea niciunul, și ei au apărut în locul lui Dumnezeu”

Ex 28:23-28 este prezent în textul masoretic ebraic și în Septuaginta Complutensiană. Manuscrisul de la Marea Moartă 4Q22 (=4QPaleoExodus(m)) conține fragmente din 28:22-24, 26-28, 30-43. Absent din versiunile Vaticanus și Alexandrinus ale Septuagintei.

Ex 29:9 „pe Aaron și pe fiii lui” față de „pe ei” în Septuaginta.

Ex 30:1 „Un altar, un loc pentru arderea tămâiei” față de „un altar al tămâiei” în Septuaginta.

Ex 30:1 „lemn de salcâm” față de „lemn nepieritor” în Septuaginta.

Ex 30:6 „[altarul] în fața/înaintea perdelei” (MT, Septuaginta) față de „[altarul] în spatele perdelei” (Pentateuhul Samaritean)

Ex 30:12 „distrugere” față de „ciumă” în Septuaginta

Ex 30:21 „picioarele, ca să nu moară” vs. „picioarele cu apă; ori de câte ori vor intra în cortul mărturiei, să se spele cu apă, ca să nu moară.” (Poate că traducătorul Septuagintei a repetat din greșeală o parte a unui verset.)

Ex 30:27,28 Septuaginta a adăugat de patru ori „și toate obiectele sale”

Ex 30:35 „sărat, curat și sfânt” vs. „o lucrare curată și sfântă” în Septuaginta

Ex 31:4-5 „bronz și tăierea pietrelor pentru montare” față de „alam, albastru, purpură, stacojiu tors și lucrări în piatră”

Ex 32:29 „Astăzi s-au sfințit” față de „Astăzi v-ați sfințit” (greacă, Vulgata)

Ex 33:16 „sunt deosebiți” vs. „vor fi glorificați” (Comentariul biblic al Expozitorului, volumul 2, p. 356, spune că traducătorii Septuagintei au înțeles greșit cuvântul ebraic de aici)

Bibliografie pentru această întrebare: traducerea ebraică provine din „Literal Translation” a lui Jay P. Green, iar traducerea Septuagintei provine din traducerea lui Sir Lancelot C.L. Brenton a lucrării „The Septuagint: Greek and English”. Au fost utilizate, de asemenea, „The Expositor’s Bible Commentary”, „The Anchor Bible Dictionary”, vol. 5, precum și notele de subsol din Bibliile NASB, NIV, NKJV și NRSV.